Ucraina: alegeri prezidenţiale anticipate sau Lupta pentru existenţa Europei Unite
0
Atenţia multora dintre cetăţenii statelor Uniunii Europene se îndreaptă astăzi în direcţia Republicii Ucraina. Această ţară se află la capătul a cinci luni de proteste paşnice care s-au radicalizat în urma acţiunilor de o violenţă exagerată, ieşită din comun, aplicată de forţele de ordine la ordinul fostului preşedinte Viktor Ianukovici.
Protestele paşnice au avut drept obiectiv revenirea asupra deciziei prezidenţiale de a nu semna tratatul de asociere dintre Ucraina şi Uniunea Europeană, şi acest lucru trebuie spus în mod constant, ca să nu uite nimeni care este sursa conflictului: nesocotirea dorinţei majorităţii cetăţenilor ucraineni de a îşi vedea ţara conectată la spaţiul valorilor europene şi integrată, în cele din urmă, în Uniunea Europeană. Nu NATO, nu SUA, s-au aflat în centrul atenţiei ucrainenilor, nu acestea au constituit obiectul dorinţei lor de integrare, ci comunitatea statelor europene, Uniunea Europeană.
I. Cum a început totul?
Din moment ce semănarea vântului se finalizează de cele multe ori cu culegerea furtunii, violenţa cu care a fost reprimată dorinţa sinceră a ucrainenilor de a-şi vedea ţara evoluând în direcţia democratizării, stârpirii corupţiei şi instituirii statului de drept a cauzat reacţia societăţii din Ucraina, atât în vest, cât şi în est. S-au avansat revendicări suplimentare, printre care s-au numărat demisia preşedintelui Ianukovici. În Kiev au avut loc, în decembrie şi ianuarie, mitinguri cu participarea a peste un milion de persoane venite din toate colţurile ţării. În loc să înceapă negocieri cu societatea civilă şi partidele politice de opoziţie care se raliaseră manifestaţiilor, guvernarea condusă de Viktor Ianukovici a aprobat pe 16 ianuarie legi de factură dictatorială inspirate din legislaţia Federaţiei Ruse, împotriva întrunirilor publice, dar şi împotriva libertăţii de opinie şi de exprimare. Răspunsul cetăţenilor activi ai Ucrainei a fost ocuparea sediilor administrative regionale din majoritatea regiunilor Ucrainei şi impunerea de presiuni contra guvernării Ianukovici. Refuzul acestuia de a abroga legile a provocat o şi mai mare radicalizare, iar represiunile violente executate de trupele antirevoltă cu scopul evacuării principalei tabere a revoltaţilor, Euromaidanul din Piaţa Independenţei capitalei Kiev, au provocat înarmarea unei părţi dintre manifestanţii din Kiev şi alte părţi ale ţării cu arme improvizate. Decizia multora dintre manifestanţi de a răspunde la represiunea forţelor de ordine prin mijloace violente a fost dictată de necesitatea apărării propriilor lor revendicări, iar adesea, şi a propriilor lor vieţi. La sfârşitul lunii ianuarie, după primul val al violenţelor şi după ocuparea multora dintre sediile administrative regionale, prim-ministrul Nikolai Azarov şi-a depus demisia, preşedintele desemnând în locul lui un alt apropiat de-al său, Serghei Arbuzov. Din moment ce puterea de la Kiev nu a dorit în niciun fel să cedeze în faţa revendicărilor manifestanţilor, în primul rând în faţa celei de a semna, totuşi, acordul de asociere cu UE (instituţiile europene declaraseră că lasă deschisă această posibilitate şi după summitul de la Vilnius), insurecţia a continuat în ciuda negocierilor care s-au purtat. În cadrul acestor negocieri, guvernul se obliga să elibereze manifestanţii arestaţi şi să se asigure că nu mai au loc acţiuni ilegale de răpire, agresiune şi chiar omorâre a liderilor şi activiştilor mişcării de protest. Liderii manifestanţilor se obligau să elibereze spaţiile ocupate de aceştia. Din cauza inconsecvenţei puterii în a respecta partea ei de înţelegere, insurecţia a continuat. Decizia preşedintelui de a ataca în forţă Euromaidanul, de pe 18-19 februarie coroborată cu presiunile făcute de gruparea fidelă preşedintelui Ianukovici în Rada Centrală, pentru neadmiterea oricăror concesii, a determinat noi lupte armate. În primul rând, în Kiev, liderii uneia dintre formaţiunile revoltate, „Pravyi Sektor”, au ordonat înarmarea membrilor cu arme de foc şi acţiuni combatante împotriva poliţiei anti-revoltă. În dimineaţa zilei de 20 februarie, totul părea pierdut pentru insurgenţi, trei pătrimi din suprafaţa controlată de aceştia în centrul Kievului fiind ocupată de trupele „Berkut” ale MAI. Însă un grup de insurgenţi originari din vestul Ucrainei au reuşit să pătrundă în Kiev şi au venit în ajutorul puţinilor kieveni rămaşi pe baricade. În acelaşi timp, au loc negocieri internaţionale în cadrul cărora se ajunge la un acord de normalizare a situaţiei, semnat de preşedintele Ianukovici şi reprezentanţii Poloniei şi Franţei, dar nesemnat de reprezentantul Rusiei. În ziua următoare, preşedintele Ianukovici refuză să pună în aplicare prevederile acordului, alegând să fugă din ţară. În aceste condiţii, Parlamentul Ucrainei a declarat vacanţa funcţiei prezidenţiale, şi-a ales un nou preşedinte care a devenit şi preşedinte interimar. Ulterior, a fost numit un nou guvern, susţinut în parlament atât de forţele de opoziţie, cât şi de grupuri numeroase de parlamentare care anterior îl susţinuseră pe Ianukovici.
Ucrainenii şi-au dorit: păstrarea direcţiei de apropiere de Uniunea Europeană, destructurarea grupurilor infracţionale organizate care parazitau instituţiile statului şi mediul politic, lichidarea corupţiei la nivel înalt, libertate de conştiinţă, de exprimare şi de asociere. Doleanţele lor aveau un scop şi un sens: atingerea, în timp, a prosperităţii, lichidarea sărăciei materiale, dar şi a celei spirituale. Odată ce şi-au văzut ameninţate şi chiar distruse aceste revendicări, ei au luat atitudine şi şi-au exercitat dreptul de a-şi modela propriul destin prin luptă. Dreptul de a te revolta împotriva unui regim criminal este un drept legitim al oricărui cetăţean, iar atunci când protestul non-violent este reprimat cu violenţă, sunt răniţi şi chiar ucişi oameni, se intră pe un teren foarte periculos, deoarece acţiunea provoacă reacţiune. Regimul preşedintelui Ianukovici nu a estimat probabilitatea acestei explozii populare, ceea ce a dus la evenimente tragice. Însă ceea ce s-a întâmplat în decembrie, ianuarie şi februarie, în Ucraina, reprezintă o revoluţie care marchează înfiinţarea naţiunii politice ucrainene.
II. Alegerile prezidenţiale anticipate – garanţia păstrării cuceririlor revoluţiei ucrainene din 2014
Noua guvernare de la Kiev a anunţat alegeri prezidenţiale anticipate pentru ziua de 25 mai 2014, adică astăzi. După ce a devenit evident că Ucraina va păşi pe calea unei schimbări radicale, unei tranziţii accelerate a societăţii spre instaurarea modelului european de guvernare, şi având în vedere apropierea umană enormă dintre ucraineni şi ruşi, ceea ce putea conduce la extinderea modelului ucrainean de protest spre est, autorităţile Federaţiei Ruse au început să desfăşoare acţiuni coordonate, violente, de împiedicare a ucrainenilor să-şi atingă propriile obiective naţionale. Aceste acţiuni s-au concretizat în ocuparea militară şi anexarea teritoriului Republicii Autonome Crimeea, entitate administrativă a Ucrainei, concomitent cu activizarea reţelei informativ-diversioniste ruseşti în regiunile din estul ţării. Este de menţionat că majoritatea cetăţenilor ucraineni din regiunile Harkov, Doneţk şi Lugansk au împărtăşit cu compatrioţii lor din centru şi vest antipatia faţă de Viktor Ianukovici şi regimul lui. Acesta din urmă pierduse, după 2010, foarte mult din susţinerea pe care o aveau, tradiţional, forţele politice pro-ruse în estul Ucrainei. De asemenea, majoritatea acestora, peste 70%, nu au manifestat vreo dorinţă de a ieşi din componenţa Ucrainei, fapt atestat prin sondajele de opinie. În condiţiile post-revoluţionare din Ucraina, autorităţile Federaţiei Ruse au profitat de diminuarea capacităţii de reacţie a statului ucrainean, şi au organizat, prin intermediari uşor de identificat, o intervenţie violentă împotriva autorităţilor legitime cu scopul de a detaşa regiunile Lugansk şi Doneţk şi de a le transforma într-o entitate cvasistatală autoproclamată şi separatistă, după modelul Transnistriei. Intervenţia Rusiei împotriva Ucrainei nu se poate compara, prin nivelul ei de gravitate, cu intervenţiile similare împotriva Republicii Moldova şi Georgiei, deoarece în Ucraina aceasta a adoptat o strategie cu două paliere de acţiune: 1. Anexarea directă a Crimeii la Rusia; 2. Detaşarea regiunilor Lugansk şi Doneţk, transformarea acestora în pseudostatul separatist Novorossia (Rusia Nouă), mişcare care a avut loc, oficial, ieri. În ciuda slăbiciunii statului ucrainean, o realitate mai veche, iată că a fost nevoie de două mişcări în forţă, parte din aceeaşi strategie, ca să menţină Ucraina sub controlul ei.
Obiectivul Rusiei a fost instituirea unor noi mecanisme prin care să poată ţine sub control Ucraina, după ce a pierdut controlul direct al guvernării de la Kiev. Creşterea nivelului de dominaţie şi proiecţie a puterii Rusiei asupra Ucrainei prin deschiderea a două noi dosare regionale, cel al Crimeii şi cel al regiunilor de est, are rol de generare a unor garanţii, a unor hamuri cu care „stăpânul” de la Kremlin să-i poată struni oricând pe cei pe care îi consideră sclavi şi, adesea, suboameni. Moscova doreşte să le folosească pe acestea pentru a putea ţine în loc Ucraina chiar dacă nu controlează direct, din punct de vedere politic, guvernarea de la Kiev. De asemenea, aceste dosare ar trebui să-i asigure Moscovei, în viziunea decidenţilor ruşi, capacitatea de a obţine, în scurt timp, un nou regim fidel la Kiev.
De aceea, alegerile prezidenţiale din Ucraina care s-au încheiat în urmă cu o oră reprezintă nu doar instrumentul de alegere, prin vot, a unui nou şef de stat, ci garanţia existenţei naţiunii politice ucrainene în istorie.
Principalii doi candidaţi, cu şanse, au fost omul de afaceri, independentul Petro Poroşenko (susţinut însă de Alianţa Democratică Ucraineană pentru Reforme, partidul lui Vitali Kliciko) şi liderul celui mai bine reprezentat în Radă partid al noii guvernări de coaliţie, fostul prim-ministru Iulia Timoşenko. După cum anunţau estimările preelectorale, Poroşenko avea şanse să câştige alegerile încă din primul tur.
Primul exit-poll dat publicităţii în urmă cu două ore confirmă acest raport de forţe. Petro Poroşenko ar fi acumulat 55,9% iar Iulia Timoşenko ar fi fost votată de 12,9% dintre cetăţenii care au participat la alegeri. Alegerile sunt legale, acum, deoarece la ele participaseră încă la ora 17.00 peste 50% din corpul electoral ucrainean.
Surpriza acestui exit-poll (poate şi a alegerilor, dacă cifrele obţinute în urma numărării voturilor se vor apropia de cele din sondajul la ieşirea de la urne) este dată de scorul înalt pe care l-ar fi acumulat liderul Partidului Radical Ucrainean, Oleg Lyaşko. Acest politician a atras simpatiile multora dintre ucraineni pentru criticile fundamentate pe care le-a adus măsurilor insuficiente luate de noul guvern pentru neutralizarea elementelor violente care ocupau regiunile din est, pentru cedarea fără luptă a Crimeii, dar şi pentru tarele sistemului politic şi administrativ ucrainean. Lyaşko s-a implicat personal în Operaţiunea Anti-Teroristă din estul Ucrainei, desfăşurată de trupele de interne, Garda Naţională şi Armata Ucrainei, şi a contribuit la capturarea autoproclamatului ministru al apărării aşa-zisei „republici populare Doneţk”, o entitate pe care Procuratura Generală a Ucrainei a declarat-o organizaţie teroristă, alătură de „republica populară Lugansk”.
III. Reuşita Ucrainei înseamnă păstrarea pe linia de plutire a Uniunii Europene.
Din punct de vedere imagologic, succesul Kievului în a asigura preluarea mandatului prezidenţial de către unul dintre candidaţii de la aceste alegeri şi, ulterior, în a reuşi să menţină Ucraina unită, va însemna menţinerea în picioare a revendicărilor ucrainene de integrare europeană. Din moment ce la Kiev şi în Ucraina s-a luptat şi s-a murit pentru apropierea de Europa, pentru ieşirea din orbita Rusiei, apărarea Ucrainei împotriva Rusiei (prin mijloace non-militare) trebuie să se transforme în obiectivul principal de politică externă a Uniunii Europene. Iar pentru asta, trebuie să se înfiinţeze o politică externă a Uniunii Europene. Altfel, dacă UE abandonează Ucraina, comunitatea inter-statală europeană va deveni mult mai vulnerabilă sub aspectul rostului existenţei sale, pe termen lung. Tendinţele euro-sceptice se accentuează, acest lucru este probat şi de alegerile europarlamentare care au avut loc zilele trecute şi astăzi. De asemenea, mai grav decât atât, şi absenteismul este un element important de vulnerabilizare a Uniuniii Europene.
În aceste condiţii, implicarea UE în ajutorul Ucrainei, la solicitarea autorităţilor europene şi a noului şef de stat de la Kiev, ar putea însemna asumarea unei mize, a unei provocări, în numele supravieţuirii UE prin reconfirmarea şi relegitimarea valorilor sale tradiţionale, pentru atingerea cărora în Ucraina s-a luptat. Aceste valori sunt acum stropite cu sângele ucrainenilor, iar inacţiunea Bruxelles-ului va întoarce acest sânge împotriva Uniunii Europene.
De aceea, Uniunea Europeană şi noua Ucraină trebuie să se ajute reciproc, trebuie să-şi asigure una alteia supravieţuirea în istorie, ca proiect inter- şi supra-statal şi, respectiv, ca naţiune politică.
Concluzii:
1. Alegerile prezidenţiale anticipate din Ucraina au avut loc, în ciuda împiedicării desfăşurării acestora în localităţile urbane din regiunile Doneţk şi Lugansk pe care le controlează diversioniştii ruşi (capii reţelei diversioniste şi de sabotaj pe care Rusia o deţine acolo) şi colaboratorii acestora în număr, acum, de maxim 2000 de persoane înarmate.
2. Succesul autorităţilor ucrainene în desfăşurarea Operaţiunii Anti-Teroriste, coroborat cu succesul alegerilor prezidenţiale anticipate, face ca şansele Rusiei de a controla regiunile din est fără intervenţie armată directă să scadă de la o zi la alta.
3. În condiţiile revirimentului forţelor anti-sistem de extremă dreaptă şi extremă stângă din Europa, populiste de cele mai multe ori, ansamblul instituţional al UE este obligat să acţioneze coordonat şi coerent pentru reluarea asocierii Ucrainei la UE şi aprofundarea colaborării ulterioare până la integrarea acestei ţări. UE trebuie să facă acest lucru deoarece ideea Europei Unite nu a beneficiat niciodată de susţinere după alte criterii decât cele ale liberei circulaţii, a valorilor democratice şi a prosperităţii economice, iar acum e nevoie de mai mult. Prin integrarea Ucrainei, ţara în care oamenii şi-au dat vieţile sub drapele UE, pentru integrarea în UE, Europa va reuşi să-şi dobândească ceea ce nu a avut niciodată: PATRIOTISMUL EUROPEAN care va da substanţă şi rost existenţei UE, coagulând europenii la nivel identitar. Fără patriotismul european, fără crearea identităţii europene, mă tem că soarta Uniunii Europene pe termen lung este pecetluită.
Se încarcă comentariile...
