S-a pus punct „episodului Kosovo”. Cu ce consecinţe?

„Se mai poate ivi un nou stat în Europa în urma unei declaraţii unilaterale de independenţă urmată de război?”

Evident, după rezoluţia Parlamentului European care cere recunoaşterea statului Kosovo de către toate cele 5 state membre UE care nu o făcuseră până acum, România va trebui să se conformeze. Consecinţele sunt însă demn de a fi analizate.

Aceasta deoarece, în continuare, marea întrebare care s-a născut imediat după conflictul din Kosovo  a rămas de actualitate: se mai poate ivi un nou stat în Europa în urma unei declaraţii unilaterale de independenţă urmată de război? Dacă se poate, aşa cum au demonstrat-o seria de evenimente care s-au succedat după dispariţia fostei Iugoslavii, dacă aceste state au fost imediat recunoscute pe plan european şi internaţional tocmai de frica extinderii ostilităţilor şi debalansării pe lungă durată a spaţiului balcanic, atunci istoria a consemnat un precedent.

Oare de ce cele 5 state (Spania, Grecia, Slovacia, Republica Cipru şi România) la care face acum apel Parlamentul European nu au recunoscut până acum Kosovo? Tocmai pentru că fiecare dintre ele are motive să se teamă că acest tip de precedent ar putea fi vreodată invocat pe viitor de către o regiune cu veleităţi de independenţă…Din nefericire, scenariul acesta nu este deloc unul teoretic, fiecare dintre cele 5 ţări având în braţe una sau mai multe probleme de acest gen, situaţii tensionate mai mult sau mai puţin vizibile, cronicizate sau în prag de acutizare, oricum cu un grad înalt de pericol.   

Spania se va confrunta la anul cu referendumul organizat pentru independenţa regiunii Catalonia, iar preşedintele acestei regiuni autonome a avertizat deja în mod oficial Madridul să nu încerce să se opună pe calea armelor unui eventual vot pozitiv pe care mulţi analişti îl consideră inevitabil. Moment în care poate exploda o altă situaţie istoric similară, extrem de tensionată şi ea, cea din Ţara Bascilor…

Republica Cipru trăieşte drama împărţirii insulei în două, după ocuparea militară de către Turcia a nordului insulei ca sprijin pentru revolta din 1974 a minorităţii turce (aproximativ 20% din populaţie) împotriva intenţiei Ciprului de a se uni cu Grecia. S-a născut astfel un nou stat sui-generis, Republica Turcă a Ciprului de Nord, recunoscută pe plan internaţional doar de Turcia. O situaţie tipică unui “conflict îngheţat”,  înveninând nu numai relaţiile bilaterale Grecia-Turcia, ci şi relaţiile UE cu Turcia. 

Slovacia se confruntă şi ea de mai mult timp cu o creştere a nivelului revendicărilor minorităţii maghiare (15% din populaţia ţării) care, după desfiinţarea Cehoslovaciei, a militat continuu pentru autonomie teritorială şi declararea limbii maghiare ca limbă oficială în sudul Slovaciei.

Noi avem problema deschisă şi deloc rezolvată a auto-denumitului Ţinut Secuiesc, cu o retorică autonomistă şi independentistă care se inflamenază mereu, în condiţiile în care liderii politici ai zonei dar şi cei de la Budapesta nu numai că susţin acest demers, dar îl integrează şi unui alt proiect, cel al Regiunii transcarpatice, cu o hartă virtuală care este cea a Ungariei Mari. Unde ar fi integrată Transilvania.

Sigur că nimic nu indică iminenţa unor conflicte deschise şi a unor dezvoltări de tip militar. Dar asta nu înseamnă că problemele nu există şi că, în contextul acesti crize care a bulversat din temelii societăţi întregi, ameninţate de spectrul sărăciei şi excluziunii sociale, ele n-ar putea să se acutizeze rapid într-o formă sau alta. Iar aceasta depindea în mare măsură şi de poziţia politică finală a instanţelor europene faţă de problema Kosovo. Dacă ea a fost pronunţată în termenii fără echivoc din documentul Parlamentului European, atunci, fireşte, apare şi o bază legală pentru revendicările ulterioare, cu mult mai puternică ca până acum şi folosind o cale legală sancţionată ca atare de voinţa europeană.

Vom vedea ce ne rezervă viitorul imediat. Este posibil să aibă dreptate europenii idealişti şi convinşi că ne îndreptăm, după atâtea conflicte sângeroase, spre o Europă a multi-etnicităţii şi multi-culturalităţii în care discuţii antagonice ca cele de până acum legate de independenţa unor regiuni să fie nule şi neavenite. Poate însă că au dreptate ceilalţi analişti, cei care se tem că butoiul tradiţional cu pulbere din Balcani să nu se mute în alte zone ale Europei, creând probleme într-atât de grave încât să ameninţe întregul echilibru politic şi strategic european. Nu mai e mult timp până la primele mari referendumuri pentru independenţă din 2014: Scoţia şi Catalonia. Atunci vom vedea ce se va întâmpla şi, mai ales, ce va urma.