Prima dintre ele este cuprinsă în aşa-numitul Mecanism de Cooperare şi Verificare. Acesta a fost conceput în urma unui compromis, care ne-a îngăduit să intrăm în UE pe 1 ianuarie 2007. MCV priveşte funcţionarea justiţiei. În urmă cu un deceniu, puţini erau cei care ar fi crezut că reforma acestui domeniu va dura atât de mult. Sunt, ce-i drept, instituţii care şi-au făcut treaba, în primul rând – DNA. Schimbarea a fost, în schimb, încurcată de diverse majorităţi parlamentare fie prin blocarea ridicării imunităţii unor parlamentari, fie prin acţiuni care au dus la crize constituţionale. Aşa de face, de pildă, că MCV a ajuns să includă recomandări precum numirea unui Avocat al Poporului neutru sau realizarea unei revizuiri a Constituţiei prin consens, nu prin tirania majorităţii. Atitudinea guvernelor a fost oscilantă: unele au vrut să asigure depolitizarea justiţiei, altele – nu. MCV a rămas.

A doua ţintă ratată e Schengen. Intrarea în spaţiul numit astfel nu este ceva la fel de „revoluţionar” precum ridicarea vizelor. Dezbaterea a devenit, însă, aprinsă, din clipa în care accesul ne-a fost refuzat, deşi am realizat condiţiile tehnice solicitate. Comisia Europeană a spus, încă din 2011, că ar trebui ca atât noi, cât şi bulgarii să fm primiţi, dar în Consiliul JAI a fost mereu cel puţin o voce contra. Guvernele din Olanda, Germania sau Finlanda au condiţionat accesul la spaţiul Schengen de ridicarea MCV, considerând că, în absenţa unei justiţii funcţionale, libertatea de a circula fără control de identitate poate fi un risc. La Bucureşti s-a negat, uneori vehement, relaţionarea Schengen cu MCV. Atacurile teroriste au dus la suspendarea parţială a acordurilor referitoare la libera circulaţie, iar criza migranţilor a schimbat percepţia asupra frontierelor externe. Aşa că azi românii din guvern şed şi cugetă...

Ratarea celor trei obiective politice are consecinţe. Cea mai însemnată priveşte relaţia românilor cu Uniunea. 

Al treilea eşec priveşte zona euro. Iniţial, am spus că vrem să adoptăm moneda comună în 2014. La un moment dat, programele cu FMI erau justificate ca prealabil al aderării la ERM-II, pas absolut necesar pentru cine vrea să adopte euro. Din 2007 încoace, şapte noi ţări au făcut pasul: Slovenia, Cipru, Malta, Slovacia şi cele trei ţări baltice. Între cele din urmă, Estonia a devenit exemplu, fiindcă a adoptat euro în plină criză economică. La noi, dificultăţile economice au fost folosite drept motiv pentru amânare. La un moment dat, s-a zis că ţinta ar putea fi 2019. Acum, părerea generală e că nu-i bine să fixăm o dată. Partidele s-au mulţumit să îmbrăţişeze o retorică foarte prudentă. Recent, ele au descoperit riscul asociat unei auto-excluderi: e vorba despre formalizarea unei Europe cu două viteze, ceea ce din punct de vedere politic ar putea însemna buget şi parlament doar pentru zona euro.

Ratarea celor trei obiective politice are consecinţe. Cea mai însemnată priveşte relaţia românilor cu Uniunea. Nu toată lumea s-a obişnuit cu ideea că suntem parte a întregului. Unii se percep şi acum ca străini de Europa. „Ce va zice UE?”, se întreabă cutare lider politic, ca şi când România nu e un fragment din identitatea europeană. Una aflată, de altfel, în mişcare. După noi şi bulgari, n-au mai intrat în UE decât croaţii. În schimb, britanicii au decis să iasă. Suntem tot mai mult parte a deliberării comune. Nu doar despre Brexit. Câţi dintre români urmăreau, înainte de 1 ianuarie 2007, alegerile din Olanda sau Austria? Anul ăsta au făcut-o ca şi cum ne-ar privi şi pe noi, nu doar pe olandezi sau austrieci. Interesul pentru ce fac ceilalţi europeni arată că suntem diferiţi de românii de ieri, de ce eram înaintea aderării. Europa nu mai e doar o aspiraţie, un model, un ideal. E un fragment din ce suntem deja.