România îşi defineşte nivelul de ambiţii: apartenenţa la nucleul european!

În fine, spunem ce vrem să fim, definim un orizont de aşteptări în raport cu ceea ce este deja realitate indiscutabilă în Europa, nucleul său central de state-motor pentru dezvoltare şi decizie politică.

Unii îl numesc „Primul cerc”, alţii „nucleul dur”, în fapt centrul virtual al tuturor jocurilor ce se construiesc de ani şi ani de zile şi care, acum, s-au precipitat într-o reacţie rapidă ce se doreşte a fi de coagulare întru salvarea proiectului european.

Cu motivaţii totodată interne dar şi, la fel de puternice şi urgente, sub forma unor impulsuri de la partenerii externi strategici.

Prim observaţi este că această Europă în criză profundă de indentitate este un jucător esenţial în orice raţionament de politică globală. Pe de o parte, problemele interne pot genera intrarea în fibrilaţie a marilor economii componente ale Pieţii Unice, cu efecte care pot să fie distrugătoare şi care pot duce la situaţii dure de nelinişti sociale sau  de-a dreptul conflictuale. Iar derapajale sale interne riscă să dezechilibreze în lanţ, extrem de rapid, toate pieţele mondiale de putere şi să introducă haos, dezordine şi incertitudini strategice majore.

Nici Europa şi nici partenerii săi nu-şi pot permite să se ajungă aici. Ideea că unele supraputeri ar putea juca în mod conştient cartea unei „Europe care trebuie slăbită pentru a fi mai uşor aneantizată”, chiar dacă posibilă la limita teoriilor conspiraţiei, nu ia în seamă contr-argumentul esenţial: trăim într-o lume în care circuitele globalizării au creat legături într-atât de complexe şi profunde, încât nimeni nu poate să prevadă costurile prăbuşirii reale a unui punct nevralgic al reţelei mondiale.

În mod logic, mesajele transmise către Bruxelles din zona internă şi cea externă s-au suprapus, acum mult mai uşor pe timp de criză, provocând nevoia de întoarcere rapidă la programul de bază al Părinţilor Fondatori ai Europei, la acel Manifest de la Ventotene, el însuşi creat ca răspuns la disperările, fricile şi crizele din perioada sinistră a nazismului ridicat deasupra continentului nostru pentru ceea ce proclama a fi Noul Imperiu al următorilor 1000 de ani.

Pe fond, în acest moment, se încearcă un lucru fundamental: ca pentru orice mare putere, se caută identificarea proiectelor care să dea substanţă celor trei imagini despre care educatorul Principelui spunea odată cunt caracteristice puterii statului: „sabia, punga, balanţa ”.

Adică armata, tezaurul şi justiţia.

Adică exact domeniile asupra căror europenii îşi vor concentra eforturile în viitorul imediat prin proiecte care să mărească gradul de conectivitate existent dar şi pentru a reda credibilitatea proiectului în ochii opiniilor publice care, de data asta, evident că nu mai aşteaptă vorbe ci rezultate foarte concrete. Printre acestea, cu siguranţă, proiectul apărării comune, de nenumărate ori evocat în trecut şi mereu blocat pe toate căile de către Marea Britanie, acum ieşită din joc şi pentru prima oară neinvitată să ia parte la o discuţie despre Europa.

Mai concret, este vorba despre intenţia Germaniei şi Franţei de a activa Articolul 44 din Tratatul de la Lisabonba. Este o clauză care permine ca unele State Membre „care doresc să se angajeze în această misiune şi care dispun de capacităţile necesare” să-şi poată asuma sarcina integrării politicii de apărare. Chiar dacă alte State Membre nu ar fi de acord cu proiectul.

A atras în mod deosebit un document de poziţie semnat de miniştrii german şi francez apărării publicat „pe surse„ în urmă cu câteva zile şi catalogat drept „revoluţionar”. Marile sale idei fuseseră discutate de săptămâni la Bruxelles şi negociate între echipele care sunt acum prezente la Bratislava. Deja, pe 8 septembrie, Federica Mogherini vorbea într-un interviu pentru La Repubblica despre nevoia urgentă de creare a unui Stat Major european permanent la Bruxelles care să asigure managementul tuturor operaţiunilor militare europene prezente şi viitoare.  Dar şi a unui Comandament Logistic Comun European şi a unui Centru de comandă medical comun. Cred că este credibilă informaţia că, la această oră, doamna Mogherini prezintă liderilor europeni o „foaie de drum” pentru crearea structurilor militare europene care reprezintă fundaţia „unei armate reale a UE”. 

Iată ce spunea în acest sens doamna Mogherini:

„Cred că s-a deschis o fereastră de oportunitate pentru a da viaţă (proiectului) Apărării Europene. Vreau să transmit mesajul că, în ciuda BREXIT, Europa poate şi trebuie să evolueze înainte în procesul integrării...”.

Foarte interesant, pentru noi, este că proiectul Armatei Europene a primit o susţinere fără rezerve din partea liderilor tuturor ţărilor din estul european. Începând cu Viktor Orban care spunea că „problema securităţii este o prioritate şi că trebuie să facem paşii necesari pentru crearea unei armate europene care să protejeze continentul din cele două părţi, din sud şi din est, protecţie împotriva terorismului şi migraţiei. Europa nici măcar nu mai poate continua să existe fără o alianţă – o armată comună”.

Iar prim ministrul ceh Bohuslav Sobotka cerea şi el o mai mare integrare militară pe continentul european:

„....pe lângă mai buna coordonare a politicilor externe şi de securitate, cred că, pe termen lung, nu vom fi în stare să facem faţă fără o armată europeană comună”.

Este, poate, cel mai uşor de acceptat proiect european în condiţiile actuale, unul care să dezolte mai vechile structuri ale „grupurilor de luptă comune” care să poată acţiona în paralel sau separat în raport cu NATO, pentru misiuni specifice. Aceasta însemnând, concret, revitalizarea EUROCORPS cu sediul la Strasbourg, dar şi un capitol bugetar separat consacrat cercetării şi dezvoltării în domeniul militar pentru realizarea de echipamente strategice, dar şi o formulă instituţionalizată comună pentru informaţiile militare şi interpretarea datelor de supraveghere obţinute prin sateliţii militari europeni. Foarte interesant, politic vorbind, etse că ar fi vorba despre proiectul cu cel mai mare grad de acceptabilitate la nivelul opiniilor publice, aşa cum reiese din sondajul EU privind gradul de acceptare al principalelor politici europene (mai în acest an, am descris deja, în urmă cu câteva zile, secţiunea privind România):

Source: Standard Eurobarometer 85, May 2016 (shows average percent for EU-28)

A venit momentul stabilirii unui „Spaţiu Schengen al apărării”, cum spuneau miniştrii german şi francez ali apărării în documentul respectiv...dar un nou Spaţiu Schengen care să se integreze în nucleul comun care urmează, veţi vedea, să dea consistenţă  a ceea ce va fi noua formulă existenţială a proiectului european. Cu celelalte faţete în curs de modificare, căci Italia face să circule acum un foarte nou şi interesant document privind dimensiunea financiară şi monetară dar este şi în pregătire modificarea importantă a spaţiului legislativ european, prin reglementări cuprinse în noua politică de azil, spre exemplu.

România a sesizat corect momentul de oportunitate. Vrea să intre în nucleul central, cel al marilor proiecte existenţiale comune, cele strict necesare pentru că vor crea, cu siguranţă, noi canale de prietenii şi comunicare strategică pe baza a ceea ce se dovedeşte interesul comun şi foarte urgent al supravieţuirii. Urmează să vedem cum va reprezentaţii clasei noastre politice vor prelua dezbaterea sau dacă măcar îi va interesa. Şi acesta va fi un semnal foarte important că România ar avea nu atât „voinţa şi capacitatea” susţinută de opinia publică.

Summitul de la Bratislava inaugurează o perioadă de cîteva luni, doar câteva, în care fiecare ţară va juca propria sa poziţionare în raport cu nucleul central. Dacă îi iese jocul, atunci se vor putea schimba multe lucruri în viitorul apropiat. Dacă nu, păcat de acestă oportunitate de acum. Dar, am coinvingerea, am început bine.