Când cei doi care stau faţă în faţă în linia întâi o declară, ceva trebuie să susţină un asemenea diagnostic strategic. Şi, trebuie să recunosc, baza de documentaţie este impunătoare.

Institutul Naţional de Studii Strategice al Ucrainei, aflat în subordinea Preşedinţiei, a publicat, sub semnătura coordonatorului Volodymyr Horbulin, directorul Institutului şi consilier al Preşedintelui, cartea „Războiul Mondial Hibrid: linia întâi ucraineană“, care trece în revistă toate caracteristicile şi argumentele faptului că am intrat într-un nou război global, cu Rusia agresor şi spaţiul occidental şi pro-occidental, unde sunt prezentate toate componentele acestui război, pornind de la experienţa ucraineană care resimte cel mai acut această agresiune. Teoria este susţinută şi am avut surpriza să regăsesc toate argumentele (necitate) la Stanislav Belkovsky, directorul Institutului de Strategie Naţională al Rusiei.

Dar revenind la cartea coordonată de Horbulin, originea teoriei, acesta prezintă diversele instrumente ale agresiunii hibride a Rusiei şi faptul că lumea se află deja în confruntarea globală conştientizată. Instrumentarul utilizat de Rusia şi subliniat, descris şi argumentat cu elementele din Ucraina, subliniază influenţa politică, media şi războiul informaţional, activităţile serviciilor secrete, precum şi acoperirile diplomatice ale războiului hibrid, dimensiunea economică, cu componenta comerţului ca instrument de presiune economică, şi arma energetică, pentru constrângere şi determinarea politicilor şi deciziilor politice. O frescă deplină şi completă nu putea să nu conţină experienţele agresiunii hibride cu omuleţii verzi în Crimeea şi cu mercenari, voluntari, militari demobilizaţi sau acoperiţi, infractori cu violenţă în Estul Ucrainei. O experienţă pe care numai Ucraina a trăit-o până acum.

Astăzi, Moscova aşează componenta diplomatică externă pe acelaşi nivel de impact cu armata şi componenta militară.

Două sunt lucrurile inedite care apar în cartea lui Horbulin şi care merită toată atenţia. La capitolul acoperirii diplomatice a agresiunii hibride sunt prezentate tezele şi instrumentarul rus în materie, care e menit să machieze agresiunea nedeclarată şi negarea credibilă. Documentul menţionează faptul că, astăzi, Moscova aşează componenta diplomatică externă pe acelaşi nivel de impact cu armata şi componenta militară, pentru a o folosi la negociere, intrigi, tehnici de presiune, culegerea de informaţii şi distorsionarea celor transmise guvernelor străine, negare, substituire, relativizare de norme, interpretare, sădirea dubiului şi introducerea teoriilor conspiraţiei în argumentaţii contrare, distragerea atenţiei, tergiversare, amânare etc.


Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse FOTO EPA EFE Sergei Chirikov

Un adevăr care ar trebui să ne intereseze şi pe noi – am susţinut-o deja: după 2% din PIB pentru armată, după recalibrarea şi întărirea serviciilor de informaţii ca  instrumente şi după consolidarea fiscului, diplomaţia trebuie să devină prioritatea absolută în România pentru investiţii în instrumente relevante şi necesare. Argumentele şi probele aduse de Horbulin şi de echipa sa în carte, dar şi experienţa ucraineană în materie, extinsă ulterior la nivel global, ar trebui să fie motive suficiente pentru nevoia de a investi 2% din PIB într-o diplomaţie vie, solidă, consolidată şi bine reprezentată, profesionistă şi scuturată de politici de partid şi politicianisme ieftine.

Al doilea element inedit din cartea lui Horbulin – deşi despre acesta s-a mai scris - este prezentarea modului în care sunt agresate statele occidentale pe bazele unor teorii şi ideologii fabricate de Kremlin. Cartea prezintă partidele occidentale anti-europene, eurosceptice, de extremă stângă şi dreapta şi modul în care sunt ele controlate de Kremlin, unele finanţate, altele dirijate ideologic prin teme care reprezintă vulnerabilităţi şi slăbiciuni. Acestea merg pe tot spectrul, de la extrema stângă pacifistă, anti-militaristă şi împotriva SUA şi a NATO, pe baza intervenţionismului practicat, la cea pro-rusă, de stânga prin definiţie, pacifistă şi anti-fascistă prin raportare la extrema dreaptă sau adoratoare a anarhismelor cu rădăcini ruse, mergând până la partidele ecologiste – pentru blocarea exploatării gazului de şist şi ajungând la proteste împotriva centralelor atomo-electrice pentru crearea dependenţei de gazul rus în Germania, mergând până la partidele de extremă dreaptă radicală, naţionalistă, anti-imigranţi, anti-europeană, anti-democratică.

Susţinătorii lor se află în linia întâi, alături de ruşi şi de separatişti, în Estul Ucrainei, luptând împotriva autorităţilor legitime de la Kiev.

Între partidele aflate în trena Moscovei sunt incluse: UKIP şi Partidul Naţionalist Britanic, Jobbik în Ungaria sau Zorii Aurii în Grecia. Din extrema dreaptă anti-europeană: Frontul Naţional, finanţat prin împrumut de Rusia, Partidul Libertăţii austriac, partener cu Edinaia Rossia şi finanţat de Rusia (am văzut-o la discutarea cazului Skripal), partidul de extremă dreaptă Ataka din Bulgaria – ultimele finanţate prin bani daţi unor figuri publice. Siryza în Grecia, Podemos în Spania, Die Linke în Germania şi Sinn Fein în Irlanda şi partidele numite anti-fasciste de stânga sunt utilizate pentru etichetarea puterii pro-occidentale de la Kiev drept banderovistă şi nazistă. Alianz fur Deutschland, Partidul Interesul Flamand din Olanda, Partidul Libertăţii Olandez, Alianţa Naţională italiană, Lega Nord, de asemenea, sunt utilizate şi pentru retorica lor anti-musulmană şi anti-refugiaţi. Nu întâmplător, de aici provin oamenii care recunosc anexarea Crimeei, merg ca observatori la alegerile ruse din peninsula Crimeea şi în Donbas. Iar susţinătorii lor se află în linia întâi, alături de ruşi şi de separatişti, în Estul Ucrainei, luptând împotriva autorităţilor legitime de la Kiev.