Putin cântă şi UE (tot) dansează

„Rusia se amestecă în tot ce nu o priveşte! Ea are meritul de a fi constantă în luările sale de poziţie, în viziunile sale. [...] De a-şi continua, pas cu pas, obiectivele“. Fraze scrise în urmă cu o lună, în Qmagazine. Astăzi, în faţa acestui evident casus belli rus nu pot decât să constat, cu dezamăgire, că UE doarme. ONU reacţionează, chiar şi România, în schimb peste Bruxelles este noapte. Noapte bună!

Într-un an 2014 crucial pentru Uniunea Europeană, deoarece va fi un an în care legitimitatea, chiar şi cea a Uniunii – atât de ezitantă în ultima vreme, atât de discordantă în materie de reacţii pe plan internaţional, dacă privim doar poziţia celor 28 faţă de tendinţele de hegemonie ale Rusiei – va fi repusă sub semnul întrebării. Să spunem acum că euroscepticii vor avea un scor bun la scrutinul electoral din 22-25 mai este cam devreme.

Dar putem prevedea de acum că, dacă viitoarea Comisie Europeană, viitorul preşedinte al Consiliului European, fie el întruchiparea unică a unei dihotomii nu foarte credibile ca funcţionare, nu vor fi învăţat limbajul de utilizat în faţa liderului absolut al Moscovei, Uniunea Europeană va înfrunta atât de teribilul an 2015 într-o poziţie de slăbiciune. Confruntată cu evidenţa atât de crud evocată de Christian Makarian, în l’Express din 4 decembrie 2013 : “pentru că nu a ştiut să-şi definească ea însăşi frontierele şi linia sa de orizont politic, Europa şi le vede fixate de Rusia”…

Să recapitulăm puţin: despre Vilnius, un foarte important moment al anului 2013 – summitul Parteneriatului Estic, din 28-29 noiembrie – s-a scris mult: ziarele s-au străduit să sublinieze eşecul unui summit care se dorea triumfător, cu o Ucraină care ar fi semnat faimosul acord de asociere. Acelaşi, da, care fusese deja parafat de Kiev în primăvara lui 2012, acelaşi care a fost amânat de… Bruxelles în decembrie 2012 (tot din cauza sentimentelor prea rusofile ale mândrei capitale ucrainene).

S-ar spune, nu e aşa, că Rusia se amestecă în tot ce nu o priveşte! Totuşi, dintr-un anumit punct de vedere, ea are meritul de a fi constantă în luările sale de poziţie, în viziunile sale (Moscova are o viziune, în comparaţie cu orizontul tulbure întrevăzut la Berlaymont, sediul Comisiei !), şi de a-şi continua, pas cu pas, obiectivele: Armenia a fost convinsă să adere la Uniunea Eurasiatică, sub ochii neputincioşi ai unei Europe care nu a ştiut să reacţioneze şi să prevadă consecinţele blocadei turceşti asupra gazului!

Ziarele au semnalat de asemenea paşii înregistraţi (parafarea acordului de asociere cu UE, ce se va semna înainte de iulie 2014) de Georgia (un mare succes la Vilnis, cu preşedintele nou ales, Ghiorghi Margvelaşvili, care vorbeşte perfect limba engleză, o şefă de cabinet, Sophiko Jajanshvili, care vorbeşte perfect franceza, capabili să uimească o grămadă de jurnalişti afirmând că ţara lor europeană va fi într-o zi membră a UE!) sau de Moldova (şi ea o curajoasă mică republică hotărâtă să reziste în faţa atât de ruşinoaselor ameninţări cu “frigul siberian”, dixit vicepremierul Dimitri Rogozin, în caz de apropiere de UE!).

Unele media au semnalat schimbul de cuvinte pe care Angela Merkel şi preşedinta lituaniană, Dalia Grybauskaitė, l-au avut cu Viktor Ianukovici (ei da, a venit zâmbind la Vilnius!), schimb de replici dur, dar care a rămas… doar un schimb.

Dar aproape nimeni nu şi-a pus întrebarea de cum s-a putut întâmpla asta. Şi de ce atât de severul cancelar german nu a mers mai departe. De ce Bruxelles s-a lăsat călcat în picioare într-un asemenea hal. Noi, jurnaliştii (în jur de o mie acreditaţi la faţa locului), ne-am întrebat la rândul nostru, de ce aproape niciunul dintre cei 28 de şefi de stat sau premieri nu s-a oprit pentru a răspunde întrebărilor jurnaliştilor comasaţi la Palatul Ducilor, din Vilnius.

Privirea lui Gediminas, teribilul erou naţional lituanian, nu a fost destinată decât ucrainenilor ramaşi afară, cântând corul sclavilor din opera Nabucco. Acum, la rece, şi observând cum s-au înlănţuit paşii diplomatici ai lui Putin, lucrurile sunt mult mai clare. Putin cântă şi UE dansează, pur şi simplu pentru că statele membre, în mod individual, au interese personale cu Moscova. Interese energetice, mai ales.

Cine ar vrea să se certe cu mândra Rusie? Faţă de vecinii apropiaţi europeni sau pe pământul Siriei, Moscova dictează sau impune vetouri. Instrumente ale presiunii geopolitice care funcţionează de minune, mai ales în faţa unei Uniuni care 1. nu are o poziţie comună faţă de Rusia, 2. se încăpăţănează să creadă că problema rusă există doar în ţările din Est. Paranoici… aşa i-ar fi caracterizat într-o zi un înalt diplomat de la Bruxelles pe preşedinţii ţărilor care făceau cândva parte din grupul de la Vişegrad. Paranoia sau nu, Moscova îşi face auzite sirenele tot mai puternic, ici şi colo, cândva în Georgia, anul trecut în Ucraina, anul acesta, în iunie, în Moldova, în timpul alegerilor parlamentare ce vor urma, mâine, în 2015, în timpul proiectului eurasiatic.

Unde va fi ea deci, UE? “Să te comporţi frumos, şi cu toată lumea, nu e mereu cea mai bună strategie”, consideră analistul politic Nicu Popescu (în  „Politica externă a Uniunii Europene şi conflictele post-sovietice”, editura Cartier, 2013). „UE ar trebui să fie mai fermă câteodată. Dorinţa strategică a UE de a promova pacea pe continentul european s-a împiedicat deseori în meandrele diviziunilor interne, în interesele pe termen scurt, în incapacitatea de a înţelege, o dată pentru totdeauna, că trebuie să fie fermă». Asta dacă nu doreşte să rămână afară, în frig, cântând corul sclavilor, evident.

Editorialul din Qmagazine