Prima este legată de scorul CDU/CSU. Situată constant în sondaje în jurul cotei de 40%, familia de centru-dreapta ar putea oare atinge scorul de la alegerile anterioare, şi anume 41,5%? Într-adevăr, dacă pare imposibil ca Angela Merkel să câştige majoritatea absolută, e important pentru ea să nu obţină mai puţin decât în 2013. Cu atât mai mult cu cât principalul competitor e chiar partenerul din „marea coaliţie“ aflată la putere la Berlin pentru a treia oară, după guvernul Kurt-Georg Kisinger din 1966-1969 şi primul guvern Merkel din 2005-2009. Acuzaţiile din campanie lansate de candidatul SPD la postul de cancelar - indiferent că era vorba despre salarii, despre politica porţilor deschise pentru imigranţi sau despre industria auto germană - nu au fost credibile, tocmai fiindcă şi social-democraţii au fost parte a deciziei în ultimii patru ani.

A doua întrebare este dacă CDU/CSU şi SPD vor mai alcătui o „mare coaliţie“. În principiu, ambele tabere au afirmat că preferă o altă soluţie. Dat fiind scorul lor modest, pentru social-democraţi, alternativa ar presupune o coaliţie cu mult mai mulţi parteneri. Creştin-democraţii ar putea reveni la o guvernare cu liberalii (aşa cum au avut în 2009-2013) sau ar putea decide să colaboreze la nivel federal – cum fac deja în unele landuri precum Baden Württemberg, Hesse ori Schleswig Holstein – cu ecologiştii. Mai stabilă ar fi, desigur, o formulă inedită, aşa-numita „coaliţie jamaicană“, alcătuită din albaştri (CDU/CSU), galbeni (liberali) şi verzi (ecologişti), formulă despre care se vorbeşte tot mai mult. Totul depinde, în mod evident, de scorurile fiecărui actor. În sondaje, liberalii, verzii, stânga radicală din Die Linke şi dreapta radicală din Alternative für Deutschland au peste 5%, aşa că e posibil să avem în Bundestag şase partide.

A treia chestiune este soarta lui Martin Schulz. Acesta a fost adus la cârma SPD întrucât era văzut ca un politician nou, fiind relativ puţin cunoscut în Germania, deşi a fost, din 2012 în 2016, preşedintele Parlamentului European. Colegii săi de partid au considerat că un asemenea profil va îngădui social-democraţilor să recâştige o parte însemnată a voturilor pierdute în favoarea Alternativei pentru Germania (AfD). Într-adevăr, AfD a trezit simpatie, la alegerile pentru adunările legislative de la nivelul landurilor, în rândul multor social-democraţi decepţionaţi. În primele săptămâni după alegerea lui Schulz – în unanimitate! – ca lider al SPD, se părea că vom asista la o cursă umăr la umăr cu CDU/CSU. Dar la începutul verii era deja clar că Merkel se detaşează de adversarul social-democrat. Singura dezbatere televizată din campanie a fost şi ea câştigată – foarte clar – de către actuala cancelară. Schulz a declarat că, indiferent de scorul şi de poziţia post-electorală a partidului său, el va rămâne liderul SPD. Să vedem.

A patra – şi cea mai importantă – întrebare este cum anume vor influenţa aceste alegeri dosare de politică europeană (Brexit, viitoarea configurare a UE, relaţia europenilor cu Turcia) sau de politică internaţională (în primul rând migranţii, relaţia transatlantică şi cea cu Rusia). În chestiunile europene, diferenţele din campanie au fost minime: ambii candidaţi au promis, de pildă, stoparea negocierilor cu Ankara. În schimb, atitudinea faţă de Washington îi separă pe Merkel şi Schulz, al doilea fiind anti-american. Cât priveşte Rusia, cancelara a declarat că nu ar face vreodată ce a făcut fostul cancelar social-democrat Schröder, un apropiat al lui Putin, cooptat recent în board-ul Rosneft. Schulz a criticat, în schimb, politica faţă de migranţi a Angelei Merkel, susţinând că fondurile de solidaritate cu ceilalţi europeni trebuie condiţionate de asumarea unei cote de străini.

Peste câteva zile, vom şti mai multe despre Germania şi despre ce rol va juca în Europa şi în lume.