Noua ambiţie strategică a României: conceptul „celor trei triade”

Miercuri, la Bruxelles, reuniune a Consiliului NATO-Rusia. Eveniment important în sine, absolut evident în contextul atât de fluid al „noilor provocări de securitate şi ameninţărilor hibride”. România a câştigat mult la Summitul NATO.

Are o nouă postură acceptată de securitate, dar marele argument, cel mai important şi relevant, a fost asumarea de către Alianţă a transformării reale, de acum indubitabile, a ţării noastre ca lider regional exportator de securitate.

În acest sens, s-a vorbit la Varşovia despre două lucruri care ne privesc direct la nivel strategic.

În primul rând, am auzit recunoaşterea rolului de „leading countries”: Polonia, România şi Turcia. Trei ţări sunt chemate să joace pe viitor în acest sens, avându-se în vedere construcţiile de securitate prezente şi cele viitoare pe întregul front estic, rebalansând major dezechilibrul care exista între efortul de susţinere a zonei de nord-est, centrul românesc şi Turcia, confruntată ea însăşi cu propriile sale probleme majore de securitate.

Construcţia în România începe acum şi este menită să acopere, în final, comanda tuturor forţelor care vor fi amplasate permanent sau pot veni ca întărire la nevoie, pentru centrul liniei estice, inclusiv Marea Neagră. Evoluţia aceasta, menţionată expres la Summitul NATO este articulată pe două etape iniţiale. Prima a fost deja decisă ca atare sub forma deciziei privind brigada multinaţională, a doua va fi formalizată la nivel de propunere cu ocazia reuniunii din octombrie, la Bruxelles, a miniştrilor Apărării care vor decide asupra celei mai bune opţiuni dintre cele care vor fi prezentate de planificatorii militari de la SHAPE (comandamentul suprem al forţelor aliate din Europa) privind o dimensiune de descurajare şi apărare aeriană şi navală care să completeze capabilităţile terestre ale brigăzii multinaţionale. După decizia miniştrilor apărării va urma aprobarea finală la nivel se Summit al Alianţei, în vara anului viitor, tot la Bruxelles.

Aş dori să reamintesc că acest proces tehnic este cel standard în luarea oricărei decizii. Aşa s-a întâmplat cu brigada multinaţională de acum din România, decisă pe baza principiului general cu ocazia Summitului din Ţara Galilor, apoi confirmată prin decizie specifică de ministeriala de apărare, apoi ratificată de Summitul de la Varşovia.

Iar logica este următoarea: este vorba despre o arhitectură întreagă de apărare şi securitate care se clădeşte acum în jurul elementului-pivot care este, pentru zona centrală, această brigadă multinaţională, negocierile fiind în curs pentru a se vedea poziţia politică a fiecăreia dintre ţările riverane dar şi a altor ţări aliate care urmează să-şi declare interesul pentru participare. Dar şi pentru a se vedea cum această proiectată dimensiune aeriană şi navală din zona Mării Negre se va articula cu planificarea Bulgariei şi Turciei şi care, eventual, ar putea implica şi prezenţa unor forţe aparţinând altor state riverane non-membre NATO, Georgia şi Ucraina spre exemplu.   

Al doilea format trilateral pomenit la Varşovia (de preşedintele Poloniei, în conferinţa de presă de după bilaterala cu Klaus Iohannis) este şi el foarte promiţător din punct de vedere strategic, militar şi de cooperare economică. S-a vorbit despre continuarea cooperării strânse:

„În cadrul aşa-numitului format ABC - Marea Adriatică, Marea Baltică şi Marea Neagră - când vorbim despre investiţiile care trebuie realizate, investiţii pe care putem să le realizăm împreună. Tot aşa, am vorbit cu domnul Preşedinte astăzi despre investiţii de transport între România şi Polonia, despre legături de cale ferată, de energie şi în alte domenii în cadrul acestui triunghi”.

Vorbim deci despre o altă triadă care are şi certe dimensiuni care o leagă de gândirea avansată strategică a NATO pentru că, deloc întâmplător, este format triunghiul care reuneşte trei zone maritime care sunt zone ultrasensibile şi în care cooperarea la nivelul Aliaţilor este reconfirmată şi subliniată.

Iarăşi, pentru România este vorba despre o discuţie esenţială căci, până în acest moment, eram în prezenţa unei debalansări reale între zona nord-nord est, centru şi sud-sud est, acum cu punerea pe agendă a problematicii Mării Negre ca element strategic unde este absolut necesar să fie făcute investiţii de securitate. Astfel încât, aşa cum argumentau turcii, să nu le fie lăsată sarcina de a fi singurii actori în caz de situaţie conflictuală potenţială, ci să fie creată o arhitectură de securitate cu parteneri egal implicaţi şi care să poată genera forţe corespunzătoare în logica unui prim răspuns zonal.

Sigur, toate astea sunt puţin prea tehnice, dar astfel se dă un răspuns construit gradual în termenii planificării militare. Iar faptul că acest proces a început deja, confirmă că este susţinută de o realitate afirmaţia privind locul câştigat acum de România ca „leading country” pe zona noastră de prezenţă pe flancul de est.

Există acum, aşa cum mă temeam, o contra-ofensivă de propagandă în care Rusia şi-a antrenat toate forţele, încercând să se poziţioneze cât mai favorabil înaintea reuniunii de la Bruxelles. Iar argumentele sunt, în cazul României, că mulţi politicieni şi unii formatori de opinie sau analişti politici percep participarea noastră la Summit drept modestă sau un eşec, fără niciun fel de rezultate notabile, vulnerabilizând ţara noastră deoarece ar deveni şi mai mult ţintă strategică pentru un eventual atac rusesc. Cu adăugirea că, oricum, nu contăm pentru nimeni şi că, de fapt, confirmăm imposibilitatea de a duce mai departe, dincolo de eventuale vorbe, orice proiect legat de securizarea zonei Mării Negre.

Propagandă normală, reacţie absolut motivată în faţa unei poziţii de forţă fără precedent a Alianţei în jurul nostru. Dar nu e numai atât. Teama lor este că, de acum, este confirmată concret o dimensiune de securitate cu totul nouă a României. Pe de o parte datorită deciziilor privint prezenţa întărită de forţe aliate în România dar şi, exact în aceeaşi măsură, din cauza faptului că au înregistrat corect potenţialul pe care-l reprezintă linia celor trei „leading countries”, Polonia, România şi Turcia, aflate pe acelaşi aliniament de descurajare şi apărare al Alianţei.  

Poate este timpul să înţelegem că suntem şi noi actori ai unui moment istoric, cel în care României i s-a livrat ceea ce i s-a promis în termeni de securitate, fiind acum, în fine, nu asistaţii sociali ai unui club de securitate, ci desemnaţi să facem parte dintre actorii activi, cei care contează şi cu care se construiesc planurile de viitor.

Poate, în acest caz, ne reamintim de ce spunea Napoleon: „Marea politică este de a şti cum să combini şansele”. Acum e timpul. Acum am putea. Cu menţiunea că, dacă nu băgăm bine de seamă şi rămânem să ne bălăcărim în ligheanul propriu, şansa aceasta, cu multe altele dinainte, poate fi ratată.