Nisa, scăldată în sânge: despre generalizarea terorismului islamist în Occident şi posibile remedii

Vă propun, stimaţi cititori, oripilaţi ca şi mine de atacul „cu camion“ de la Nisa, să încercăm sa analizăm cât mai „ştiinţific“ acest eveniment cumplit. În măsura în care e posibil şi în care avem informaţii.

Aşadar:

• Atacator francez de origine tunisiana, tânăr (31 de ani sau pe aproape), probabil însoţit de încă un complice. Deci fie lup singuratic, fie cuib de 2-3 persoane.  
• Nu figurează în baza de date ca terorist potenţial (deci nu a avut activităţi de tip islamist remarcate), era mai degrabă un mic infractor - probabil radicalizat în puşcărie sau pe net, ori la o moschee ilicită, de apartament. Se întâmplă adesea în Franţa ca puşcăriile să permită islamizarea unor găinari.  
• Atacatorul închiriază un camion şi procură şi arme de foc, grenade. Metoda camionului (sau autobuz, buldozer, „vehicul berbec”) cu care se intră în mulţimi pe stradă e ultracunoscută în Israel - palestinienii asa-zişi „martiri” au recurs de atâtea ori la ea încât presupun că s-au plictisit şi ei. Statul Islamic a incurajat folosirea acestei metode...  
• Alege un moment simbolic - căderea Bastiliei, ziua naţională a Franţei (stat al cărui cetăţean e doar în acte - în realitate a devenit, în mintea lui de ins radicalizat, un duşman total al societăţii si al statului)  
• Declanşează „iadul” prin surprindere, alege locul si momentul, nimeni nu poate anticipa şi nici nu e urmărit spre a fi contracarat. Extrem de greu de blocat cumva.  
• Nu îi pasă că poate ucide şi musulmani, sunniţi sau şiiţi deopotrivă. Şi turişti străini. Contează numărul de victime.  
• Un singur poliţist bine plasat şi bun trăgător cu pistolul putea opri atacul împuşcând şoferul prin parbriz. Nu cred că în mulţimea aceea nu se aflau poliţişti sau jandarmi. Acum se spune pe posturile franceze de televiziune că acest camion avea parbrizul ciuruit de gloanţe, aşadar au existat agenţi de ordine care au utilizat armele din dotare, dar efectul a fost tardiv.

FOTO AP

Reacţia Franţei

Sunt curios ce metodă va adopta finalmente statul francez ca să evite pe viitor asemenea tragedii. Ceva trebuie să facă, altfel Hollande şi echipa lui se vor prăbuşi electoral la cote greu de imaginat... Dacă se arată „moale”, se vor repeta şi se vor îndesi, aş putea paria. Israelul în general dărâmă casele atacatorilor şi le mută forţat familiile din oraş. Ştiu ca e cam inuman, dar... Am spus şi o repet ştiind că risc să par prea „de dreapta”: singurul motiv care ar opri un atentator de tip lup singuratic fanatizat pe net sau în puşcărie să comită un atac e frica de a nu intra în Paradis. Dacă el crede că şi comiţând atacuri sinucigaşe tot va ajunge în rai atunci, trebuie „jucat” tare de tot în ceea ce priveşte credinţele islamice legate de corp.

Antropologia ne poate fi de ajutor. De pildă, îmi închipui că una dintre cele mai teribile motive de frică ale islamicilor e ca nu cumva corpurile să le fie mâncate de câini sau porci. Animale impure. În tradiţia islamică tipică, corpurile decedaţilor se spală, se îmbălsămează, li se citesc rugăciunile şi se îngroapă cu capul spre Mecca. Nici incinerarea nu e permisă. A ajunge în stomacurile unor animale impure înseamnă probabil a nu mai fi apţi de pătrunderea în paradis, a nu mai avea acces la faimoasele virgine etc. Da, ştiu - mi se va spune că e de neacceptat aşa ceva, că ne barbarizăm şi noi încercând să luptăm cu barbarii. Oare nu e inevitabil? Sau preferăm să stăm ca oile aşteptând să le vină mintea la cap tinerilor musulmani alienaţi şi furioşi din Vest? Ce să facem? Să ne retragem complet din Siria şi Irak lăsând Daesh să îşi formeze stat? Păi şi cine garantează că după aceea va fi linişte? Nu, din contră, vor căpăta curaj, vor vrea sa aibă Califat din Maroc până în Bangladesh...

Postând pe Facebook o parte din aceste idei, recunosc, cam neobişnuite, cititorii au acceptat unele iar pe altele le-au contrazis. De pildă, mi se arată că în Israel dărâmarea caselor atacatorilor, gonirea familiilor acestora nu au dus la oprirea terorismului. Din contră, unii arabi au fost atât de puternic afectaţi emoţional de imaginea buldozerelor care dărâmă case, de povestea unor tinere palestiniene ucise cu revolverul de agenţi de poliţie israelieni (după ce în unele cazuri aceste „domniţe” neprihănite se repeziseră cu cuţite să ia viaţa unor civili aleşi la întâmplare pe stradă) încât au devenit ei înşişi terorişti. Pentru că e clar că şi forţele de ordine israeliene au dat dovadă de multă apetenţă pentru violenţă şi uneori au exagerat. Un cerc vicios al violenţei. Percepţia unui eveniment ca abuz grav, nedreptate flagrantă, poate duce la terorism, ştim acest lucru din Israel, Afganistan şi Irak, unde comunităţile etno-religioase rivale recrutează uşor fanatici care atacă civili în numele religiei sau al grupului identitar. Nu ştim cum ar reacţiona arabii francezi dacă Parisul ar începe să copieze modelele israeliene şi mai ales ar modifica legile pentru că acum e ilegal şi să întrebi în sondaje şi la recensăminte ce religie au oamenii... Ar trebui discutat mult şi insistent cu imamii recunoscuţi din Franţa. Încerc să mă pun în pielea acestor oameni. Dacă aş fi un tânăr intelectual francez de origine arabă, bine integrat în societate, moderat, nu cred că aş avea ceva de comentat când statul meu ar decide să aplice pedepse drastice, chiar cu încărcătură simbolică masivă. Oricum nu m-aş solidariza cu jihadiştii, oricât de fervent credincios aş fi.

Mi s-a mai spus de către prietenii de pe FB că ar trebui ca presa de pildă să nu mai comenteze biografiile teroriştilor, să îi acopere cu un văl al ignorării, astfel că unii ar fi descurajaţi să atace ştiind că nu se va şti despre ei. Sincer, din moment ce Daesh îşi asumă imediat faptele lor cred că ar fi foarte greu să le poţi ascunde identitatea atât de bine. În plus, cine e decis să devină martir al lui Allah prin orice mijloace are nevoie doar să ştie că e acceptat de un grup radical ca membru virtual sau real şi că atacul său va fi slăvit şi dat ca exemplu. În sinea lui, teroristul care se îndreaptă cu camionul sau cu geanta plină de bombe spre o stradă populată crede că ştie că face ceva bun şi util. Nu are dubii sau dacă totuşi renunţă şi aruncă sacoşa cu bombe sau vesta cu explozibil la tomberon, asta se datorează activării în ultima clipă a instinctului de conservare. Nu dubiilor legate de validitatea credinţelor sale... 

FOTO AP

O formă de război

După Charlie Hebdo şi Bataclan, autorităţile statului francez încep să accepte şi ele ideea că terorismul lupilor singuratici şi cel, mai frecvent, al celulelor mici (grupări „de cartier”, a se vedea exemplul belgian, periferia bruxeleză Molenbeek, pepinieră de jihadişti) e o formă de război, asimetric, neconvenţional. În ştiinta militară clasică ai război când sunt 1000 de morţi minim. Până acum, în 2-3 atentate mari în ultimii doi ani (de fapt unul şi jumătate) au murit în Franţa peste 200 de persoane... Oare are rost să se mai aştepte până la mie (presupun că e „nevoie” de încă 2-3 ani) ca să accepte statul francez că e prins într-un război? Că e nevoie de centralizarea la maxim a eforturilor? Înainte de atacurile din ianuarie 2015 nu mai fuseseră timp de 20 de ani atacuri teroriste de amploare în Franţa, iar cele anterioare, din Paris şi Lyon, comise de algerieni furioşi, se soldau cu moartea unui număr mult mai mic de persoane – sub zece.

Exasperat, Eric Denécé, director al French Center for the Research of Intelligence a afirmat recent că „French political leaders, policy makers and members of parliament don't care about intelligence and security agencies” (…. ) „the only reorganization was in 2008, when president Sarkozy was in charge, and he decided to merge the former counter intelligence agency, the DST with the domestic intelligence agency, the Renseignements Généraux.”  O reformă fără succes deoarece agenţiile au continuat să lucreze separat şi să se coordoneze doar minimal. Franţa a pierdut deja un an şi jumătate, a ratat accelerarea reformei de fuzionare a serviciilor de intelligence şi nici la nivel european nu a fost unul dintre susţinătorii unei Agenţii Europene de Intelligence, din contră, lăsând Belgia să se zbată cam singură pentru acest proiect... Împinsă de la spate de Gilles Kerchove, reprezentantul UE pentru combaterea terorismului, Franţa, alături de Olanda şi Finlanda, a acceptat pe hârtie crearea unor centre europene de coordonare, care aduc laolaltă agenţiile de intelligence şi de law enforcement, însă Kerchowe solicitase mai mult, anume o singură bază de date europeană pentru ambele tipuri de activităţi.

Pe de altă parte, sincer nu cred că dacă încerci să păstrezi anonimă identitatea atacatorului(-torilor) rezolvi mare lucru. Genul acesta de jihadişti duc un război personal, acceptă cu drag sacrificiul vieţii şi visează cu ochii deschişi la califat şi la paradis. Bine, îşi doresc şi ceva publicitate, dar cred că le e mai de folos faptul ca ISIS dă un comunicat în care îi recunoaşte ca luptători... M-am gândit şi eu de multe ori că poate ar trebui convinsă mass-media sa mai şi „mintă” uneori în scop pozitiv. De pildă, în loc să spună că atentatorul era un jihadist admirator al ISIS ori Al Qaeda, poate ar fi util să afirme că era un dezaxat, un ins paranoic, fără nici o religie etc. Dar mă tem că asta nu va opri alţi atacatori posibili... În primul rând pentru că atacatorii ţin legătura pe internet cu celule jihadiste care le vor populariza acţiunile. Iar dacă autorităţile unui stat conving toată mass-media să mintă atunci e şi mai grav, deja cenzura funcţionează şi libertatea de exprimare e îngropată cu prohod. Nici internetul nu poate fi blocat şi filtrat (în maniera în care o face China) astfel încât jihadiştii să nu mai comunice. Libertatea şi globalizarea sunt de neconceput fără internet, din păcate şi radicalii de toate tipurile profită de el.

FOTO AP

Cât despre a nu mai organiza evenimente colective de teama unor atacuri, aşa cum tot prieteni cititori mi-au sugerat, come on, chiar aşa, ajungem noi oamenii de rând ca veveriţele, să ne fie frică şi de o umbră? Mergem la distanţă unul de altul ca să nu formăm o masă compactă şi să nu fim o ţintă? Asta nu e viaţă... Mai bine se iau nişte măsuri radicale la un moment dat, care afectează vieţile a câteva sute de mii/milioane de oameni, dar după aceea va fi linişte. Relativă, nu absolută. Nu mă gândesc la măsuri stupide şi imorale de tip: să mutăm tinerii arabi francezi în ghetto-uri, să le monitorizăm tuturor telefoanele, netul, drumurile... Acum câteva zile, pe 6 iulie, o comisie parlamentară franceză (condusă de George Fenech, deputat al opoziţiei „republicane”, dar dominată numeric de socialişti) a propus o fuzionare a serviciilor de informaţii ale ţării, spre a combate mai eficient terorismul. O nouă agenţie de intelligence internă ar urma să se formeze şi apoi să activeze în periferiile oraşelor cu probleme spre a strânge date. Bazele de date cu suspecţii s-ar pune în comun. De asemenea, ar ajuta la coordonarea între serviciile existente şi ar raporta direct primului ministru.  Evident că reacţiile multor membrii ai serviciillor au fost negative, din dorinţa de a îşi păstra autonomia decizională, bugetele, statutul... Nici clasa politică nu a dat semne de mare deschidere.

Desigur, Franţa trebuie să mai formeze şi să angajeze alte mii de ofiţeri de informaţii. Nu are de unde să îi ia urgent, nu îi poate „împrumuta” din alte state UE, fiind un domeniu sensibil al securităţii naţionale. Deci încă 2-3 ani cel puţin, asta dacă există voinţă politică şi se alocă banii necesari. Trebuie atraşi în servicii şi mulţi tineri musulmani loiali statului. Trebuie plătiţi bine şi protejaţi informatorii, sursele. Clar, Franţa şi celelalte ţări atinse de acest flagel nu trebuie să devină state poliţieneşti, cu aparate de pază şi supraveghere periculos de „umflate”. Dar nici nu se poate trăi asa mereu cu frica în suflete...