Macron, noua Germanie, Europa şi românii

Angela Merkel

Ce-ar putea însemna pentru români superstatul european propus nu întâmplător de liderul francez Macron după rezultatul, deconcertant, al alegerilor germane? Dar pentru Germania, Europa şi democraţie?

O proximă desincronizare maximă ameninţă să-i lase la cheremul Rusiei pe români, despărţindu-i de vestul continentului. Pe care-l conduc germanii.

Cei din urmă au trecut în scrutinul din 24 septembrie printr-o mică revoluţie culturală. Şi o mare alunecare spre dreapta. Cu sau fără voia francezilor, această perceptibilă reorinetare schimbă faţa Europei şi pune beţe în roatele încercării lui Emmanuel Macron de a o relansa, imprimându-i viteze multiple, cu o zonă Euro transformată într-un soi de superstat, cu tot cu ministru de finanţe, fisc, buget şi, în pofida existenţei NATO, cu instituţii de forţă proprii.

Or, dreapta germană, consolidată de accesul liberalilor în Bundestag şi probabila lor participare la guvernare respinge net orice tentativă de prefacere a UE în organizaţie filantropică prin distribuirea nemţilor în rolul unchiul american bogat, finanţându-i generos pe săraci.

Pe Macron nu-l poate aranja deci rezultatul alegerilor germane. În urma lor, liderul francez a invocat, patetic, „refondarea” Uniunii Europene şi a lansat o trombă de propuneri a căror chintesenţă e federalizarea continentului şi deznaţionalizarea statelor europene.

Planurile sale, în mare măsură nerealiste, nu exercită însă doar presiuni masive asupra Berlinului, încercând să influenţeze negocierile partidelor angajate în tratative penibile de formare a unei noi coaliţii guvernamentale.

Ele reprezintă pentru întreaga Europă şi echivalentul unei manevre de frânare bruscă, a iniţierii unei terapii de şoc pentru o Uniune înfierbântată şi febrilă, pe cale, după Brexit, de a se dezintegra şi renaţionaliza accelerat. Or, Macron vede magica înnoire a Europei nu aşa cum o revendică tot mai europeni, angajaţi pe un drum identitar, în speţă prin renaştere naţională şi cultural-religioasă, ci în termeni globalişti şi economici. Ca şi cum nu i-ar păsa de voinţa, exprimată în alegeri, a naţiunilor europene. Ca şi cum democraţia însăşi i-ar fi perpendiculară.

Şeful Hexagonului a izbutit, ce-i drept, turul de forţă de a impune în ţara sa profund antireformistă incipiente restructurări economice de piaţă. Dar a pariat perdant pe o improbabilă victorie a stângii germane. Social-democraţii lui Martin Schulz îi susţinuseră puternic poziţiile şi teoriile europene. La fel, ecologiştii. Din unghiul celor din urmă, şi ei potenţial guvernanţi, UE stă şi cade în funcţie de cooperarea franco-germană.

În schimb, Merkel lansase francezilor, înainte de alegeri, semnale contradictorii. Dar rezultatul scrutinului o va sili să adopte decizii neplăcute. Întrucât nu va reuşi probabil să-i convingă pe social-democraţi să-şi accepte, irevocabil, sinuciderea, prin prelungirea unei aşa-zise „mari” coaliţii, va fi nevoită să le permită să-şi recapete suflul în opoziţie.

Dreapta conservatoare a câştigat, de fapt, alegerile, în detrimentul unei stângi ce se obişnuise să alcătuiască majoritatea în Germania.

Ca atare, va fi silită să-şi dirijeze ţara fie spre anticipate, fie spre o dificilă împăcare a caprei negre, bavareze, semnalizând disperat dreapta, înainte de periculoase alegeri regionale în Bavaria, cu verdea varză ecologistă, ademenindu-i pe căruţaşii europeni spre stânga. Încotro o va lua Merkel? Tactic şi moral, n-are, în principiu, încotro. Va trebui să-i ajute pe conservatorii din CSU, cotind spre ei cu liberalii şi ecologiştii la remorcă, spre a recupera, pe drum, o parte din conservatorii necontaminaţi marxist, pierduţi pe drum de CDU în ultimul deceniu şi jumătate.

Căci dreapta conservatoare a câştigat, de fapt, alegerile, în detrimentul unei stângi ce se obişnuise să alcătuiască majoritatea în Germania. Ca primus inter pares între statele europene această ţară, iată, nu mai e câtuşi de puţin la adăpost de tentaţii extremiste. A o imuniza de astfel de ispite stablizând concomitent Europa însăşi, cea perpetuu vulnerabilă la pofte totalitare, înseamnă, înainte de orice, a respecta principiile democraţiei, spre a o recredibiliza. Înseamnă esenţial a nu mai trăda voinţa electoratului.

Or, tocmai această trădare o cere, implicit, discursul lui Macron de la Sorbonna, capitala eternă a elitei 68-iste, rostit nu întâmplător în urma crucialului scrutin german şi nu aşa cum ar fi fost democratic firesc, înaintea lui, când ar fi putut speria însă electoratul şi schimba rezultatul votului, pedepsind şi mai grav stânga. Se va preda cea din urmă, după dezastru? Greu de crezut.

Iar Merkel are nevoie de Macron, în ciuda prudenţei ei şi a diferenţei lor de stil, spre a exercita un minim de autoritate în Europa şi a menţine măcar formal o coeziune tot mai problematică a Uniunii. Ar fi iluzoriu să creadă, fireşte, că o va putea cârmi în contra voinţei electoratelor europene. Dar e posibil să încerce s-o facă. În acest caz, vin vremuri grele pentru est-europeni.

Se anunţă oricum timpuri grele pentru toate statele riscând să se distrugă economic, dacă, pentru a evita marginalizarea într-o Europă cu mai multe viteze, vor încerca să adere iute la zona euro, spre a se adecva Patului lui Procust întins de Macron.

Or, şi politic, acţionarea frânei de mână sau întoarcerea bruscă a unui vehicul foarte greu, ca UE, în plină viteză, se lasă, de regulă, cu răsturnarea lui.

Nu e greu de ghicit, ce efecte ar putea produce noua Germanie, care se clatină, în conjuncţie cu instabilitatea rezultată în convoiul european de smucitele mânuiri de volan ale lui Macron şi cu impredictibilitatea amplificată rău în raporturile transatlantice.

E fatal ca disocierea României de marea corupţie să eşueze, iar propensiunile autoritare, antiliberale, de inspiraţie putinistă, să ia proporţii.

Toate acestea vor antrena inevitabil accentuarea a ceea ce Andrei Cornea a numit „deriva iliberală” din România.

În vest nu va mai avea mai nimeni timp de susţinerea unei reconsolidări a mult încercatei democraţii româneşti. Iar tendinţa regimului Dragnea şi a coaliţiei sale PSD-ALDE de a eroda, cu sprijinul politizatului CCR, independenţa justiţiei şi de a eviscera statul de drept s-a intensificat, oricum, considerabil, în ultimele câteva luni, fără ca preşedintele şi o parte a justiţiei să-i poată ţine piept. Discreditarea democraţiilor occidentale îi va servi tendinţei cu pricina drept justificare şi pretext.

În aceste condiţii, e fatal ca disocierea României de marea corupţie să eşueze, iar propensiunile autoritare, antiliberale, de inspiraţie putinistă, să ia proporţii. Lăsată la coadă, în zona gri a Bătrânului Continent, ţara ar putea reintra progresiv sub auspiciile marelui frate, riscând, sub patronajul lui Putin, moldovenizarea.

Doar o Germanie foarte prudentă, acţionând onest, prodemocratic şi stabilizator mai poate salva ceea ce a rămas din Europa.