Italia: De ce alianţa roş-brună nu ar trebui să surprindă pe nimeni

Ordinea politică pe cale de conturare în Italia arată cât de uşor îşi pot uni forţele extrema dreaptă şi extrema stângă. Teoria este emisă de Yascha Mounk, cercetător la Harvard.

Pe 23 august 1939, la Moscova, ministrul de Externe al Uniunii Sovietice şi omologul său din Al Treilea Reich s-au întâlnit în secret şi au semnat un tratat de neagresiune. Acest trist celebru „pact roş-brun“ le-a permis naziştilor să cucerească o mare parte din Europa Centrală. A stat, de asemenea, la originea unei profunde crize de conştiinţă în rândul unor militanţi care au văzut în comunism promisiunea unei lumi fără sectarism şi rasism.

Ulterior, majoritatea comuniştilor au găsit mijloace de a-şi împăca conştiinţa cu neconceputul. Au invocat fie strategia, fie necesitatea, fie capitalismul burghez, fie înţelepciunea lui Iosif Stalin, sau au negat pur şi simplu existenţa pactului. Într-un fel sau altul, s-a ajuns la concluzia că, atât timp cât eşti de partea îngerilor păzitori, alierea cu diavolul poate fi justificată.

Parteneriatele bizare

Evident, politica internaţională reacţionează mereu prompt la parteneriatele neobişnuite. Cum poate fi explicată, în această ordine de idei, alianţa dintre Iran şi Coreea de Nord sau sprijinul oferit de Statele Unite guvernelor Egiptului şi Arabiei Saudite?

Rămâne ca forţele telurice care refac astăzi hărţile ideologice ale democraţiilor europene să meargă mai departe de aceste coaliţii de convenienţă. De la dreapta la stânga, mirosul de sânge îi întărâtă pe inamicii democraţiei liberale, iar ei nu sunt deloc zgârciţi cu oaspeţii cu care împart festinul.

În cele patru colţuri ale lumii, populiştii de stânga şi de dreapta reuşesc să găsească surprinzător de repede cauze comune. Un exemplu este Grecia, unde partidul de extrema stângă Syriza a acces la guvernare formând o coaliţie cu partidul de extrema dreaptă AN.EL. În multe ţări europene, Kremlinul îi susţine pe populiştii situaţi la cele două poluri ale spectrului politic, în timp ce, într-o bună parte a Occidentului, dreapta radicală şi stânga anti-imperialistă închid ochii la crimele de război comise de Bashar al-Assad în Siria.

Însă această mutaţie bizară şi postmodernă de alianţe roş-brune este cel mai clar reflectată în coaliţia guvernamentală găsită recent în Italia între amorfa Mişcare Cinci Stele (M5S) şi foarte xenofoba Ligă, scrie cercetătorul Yascha Mounk.

O coaliţie populistă

De câţiva ani încoace, aleşii Ligii au obiceiul urât de a accelera spre sfârşitul anului expulzările de imigranţi, în scopul de a oferi un „Crăciun alb“ locuitorilor aflaţi în administrarea lor. La începutul lui 2018, când un fost membru al Ligii a dechis focul asupra unor imigranţi la Macerata, în sudul ţării,  şi a rănit grav şase bărbaţi de origine africană, Matteo Salvini, liderul aceste formaţiuni de extrema dreaptă, a refuzat ferm să-l condamne. Într-o epocă în care termenul „supremaţia albă“ este folosit în exces, trupele lui Salvini par să-l îmbrăţişeze cel mai bine.

De cealaltă parte, M5S a debutat clar ca formaţiune de stânga. Deşi Beppe Grillo a anunţat dispariţia vechilor distincţii ideologice, el îşi datorează ascensiunea politică opoziţiei sale îndărătnice faţă de Silvio Berlusconi - un populist de dreapta oarecum mai moderat decât preşedintele american Donald Trump. M5S înseamnă, de fapt, cinci mari solicitări, toate uşor de identificat la stânga, şi anume apărarea serviciului public de furnizare a apei, protejarea mediului, acces gratuit la internet pentru toţi, încurajarea folosirii bicicletelor, trenurilor şi autobuzelor în locul maşinilor şi valorizarea unui model de dezvoltare economică durabilă inspirat prin conceptul „descreşterii“.

Apoi furia acestei mişcări populiste faţă de unui lider politic corupt - iniţial justificată -, precum şi micile sale reţele idealiste au dus foarte repede la adoptarea unei linii ciudate. De-a lungul anilor, reprezentanţii săi au insinuat că 11 septembrie este o lovitură a CIA, au strâns legăturile cu Kremlinul şi şi-au înteţit discursul pe tema migraţiei.

Potrivit presei italiene, primul punct al agendei viitorului guvern este clar, şi anume reprimarea imigranţilor. Logica politică prefigurează un al doilea punct. Incapabili în stabilirea unui program pozitiv, noii camarazi îşi cimentează fără îndoială fragila lor coaliţie prin ostilitatea comună faţă de Uniunea Europeană.

Cauză comună

Această situaţie ar trebui în cele din urmă să-i trezească pe toţi cei care cred că numai populismul de dreapta este  cu adevărat periculos şi care nu văd în ascensiunea populismului de stânga decât o inofensivă corecţie a eşecului democraţiei liberale.

În „Populist Explosion“, spre exemplu, jurnalistul american John Judis afirmă că populismul de dreapta riscă să genereze violenţe şi nedreptate pentru că este „triadic“: lideri populişti precum Donald Trump pretind că reprezintă vocile oamenilor obişnuiţi pentru a lupta atât împotriva elitelor şi minorităţilor, cât şi împotriva musulmanilor şi persoanelor de culoare. Populismul de stânga nu anunţă o catastrofă de acest tip, întrucât este pur şi simplu „diadic“. Focalizat în întregime pe conflictul dintre popor şi elitele politice, populismul de stânga nu tranformă minorităţile în ţapi ispăşitori. Prin urmare, este puţin probabil să agraveze nedreptăţile existente.

Dar o astfel de interpretare uită că populiştii nu mai ţin cont de ideologie. Ceea ce îi defineşte cu adevărat, fapt arătat în „The People vs. Democracy“, este un stil politic care combină o fixaţie pe „băieţii răi“ şi soluţii simpliste, plus un profund dispreţ pentru instituţiile democraţiei reprezentative. Asta explică de ce populiştii de stânga par la început diferiţi de populiştii de dreapta şi ajung în cele din urmă, pe măsura maturizării, să semene tot mai mult.

Având în vedere că atracţia nobilă pentru lupta morală se poate transforma cu uşurinţă într-o dependenţă nebună de urmărire a băieţilor răi, tot aşa ura faţă de politicieni şi instituţii se poate revărsa uşor asupra imigranţilor sau minorităţilor. Şi pentru că sunt convinşi că duşmanii duşmanilor lor sunt prietenii lor, vor fi mereu tentaţi de a vedea cu ochi buni creşterea populiştilor de dreapta, şi chiar de a face cauză comună cu ei, dacă nu pot guverna singuri.

Revenind la terminologia lui Judis, M5S îşi are începuturile pe o logică diadică, ca Hugo Chavez în Venezuela şi alte dictaturi de stânga, dar a căpătat foarte uşor o a treia axă, profund xenofobă.

De la tragedie la farsă

În majoritatea timpului, comparaţiile istorice sunt mai puţin bogate în analogii decât în disimilitudini - ceea ce este dublu adevărat pentru cele reprezentând cele mai amare episoade din istoria umanităţii, precum pactul germano-sovietic. Din fericire, Grillo şi Salvini nu riscă să atingă importanţa istorică a lui Molotov şi Ribbentrop.

„Istoria se repetă prin ea însăşi - întâi ca tragedie, a doua oară ca farsă“, spune Marx.

Iar, în pofida numeroaselor diferenţe dintre prezent şi trecut, secolul XX ne va da numeroase şi triste ocazii de a vedea ce se poate întâmpla atunci când partidele de stânga resimt o anumită ostilitate faţă de democraţia liberală şi fac cauză comună cu extrema dreaptă. Şi chiar dacă urmările ar putea aluneca de această dată mai mult spre grotesc decât spre tragic, actele de cruzime şi suferinţele nespuse nu sunt excluse.