Fără bipartidism, dar şi fără majoritate

În 2011, ca şi-n celelalte alegeri legislative ţinute în Spania de la începutul democratizării, s-au înfruntat două tabere – socialiştii şi popularii. Primii obţineau, acum patru ani, 186 de mandate, iar adversarii lor – 110, din totalul de 350, câte sunt în Congresul deputaţilor.

Pe 20 decembrie 2015, actorii relevanţi nu au mai fost doi, ci patru: pe lângă Partido Socialista Obrero Español şi Partido Popular, au apărut, la stânga stângii – Podemos (în traducere: Putem), iar la centru – Ciudadanos, adică Partidul Cetăţenilor. Şi unul, şi celălalt s-au înfăţişat ca actori ai schimbării, unii comentatori zicând chiar că am avea de-a face în Spania cu o „a doua tranziţie”.

Premierul Mariano Rajoy fusese deja avertizat că nu-i va fi uşor să-şi apere mandatul: la alegerile locale din iunie, cele două formaţiuni noi câştigaseră numeroase mandate, inclusiv în locuri atât de însemnate precum Madridul sau Barcelona. De asemenea, la alegerile europene de anul trecut, PP şi PSOE nu reuşiseră să adune împreună nici măcar jumătate din voturi, în vreme ce Podemos şi Ciudadanos au obţinut, pentru prima dată, fotolii în hemiciclul de la Strasbourg.

Principala temă din campania pentru legislative a fost politica de austeritate: numeroasele tăieri din cheltuielile publice au fost contestate, întrucât şomajul e acum la nivelul la care era şi-n urmă cu patru ani, adică de circa 21 de procente. Ce-i drept, la mijlocul acestei perioade, crescuse la 27... Rajoy a lăsat să se înţeleagă că, fără politicile sale, Spania ar fi avut soarta Greciei, şi a promis că va crea nu mai puţin de două milioane de joburi. A mizat pe experienţă şi seriozitate, sloganul campaniei sale fiind „España en serio”. Nu a fost crezut decât de 28,7% dintre alegători, ceea ce – tradus în mandate – înseamnă 123, foarte departe de pragul majorităţii.

Socialiştii şi-au revenit cu mare greutate după înfrângerile din 2011 şi 2014. În iulie anul trecut, ei şi-au ales un nou lider, Pedro Sanchez, un tânăr despre care un comentator spunea că ar putea la fel de bine face reclamă la Nespresso şi conduce PSOE. Programul cu care s-a prezentat în faţa alegătorilor cuprindea o critică severă a guvernului Rajoy, căruia îi reproşa scăderea pensiilor şi a cheltuielilor publice pentru sănătate, ca şi salvarea băncilor în defavoarea cetăţenilor. Sanchez a promis că schimbă Constituţia, pentru a elimina referinţa la un deficit bugetar în acord cu angajamentele luate de Spania, după adoptarea Tratatului fiscal. Sondajele anunţau, cu câteva zile înainte de scrutin, că socialiştii sunt la mare luptă cu Podemos şi Ciudadanos pentru locul al doilea. Până la urmă, l-au obţinut, la limită, cele 22 de procente asigurându-le 90 de fotolii parlamentare.

Surpriza a fost Podemos, partidul născut în 2014 şi înrudit cu Syriza, supranumit şi „partidul politologilor”, fiindcă are în frunte un profesor de ştiinţe politice, Pablo Iglesias. Unora li s-a părut în campanie deja erodat, fiindcă se mai domolise faţă de anul trecut, când aduna simpatie cu o retorică apropiată de cea a sud-americanilor Hugo Chavez sau Evo Morales. De fapt, Iglesias a căutat cu tot dinadinsul să evite comparaţia cu Ţipras, fiindcă nu voia să creeze impresia că ar putea ceda în faţa europenilor, iar pe de altă parte voia, totuşi, să ilustreze, în context spaniol, desprinderea de „vechea politică”. Programul formaţiunii a rămas, de aceea, radical: oprirea evacuării din case a datornicilor, trecerea la programul de lucru de 35 de ore pe săptămână, scăderea vârstei de pensionare, susţinere pentru independenţa Cataloniei, dar şi pentru instaurarea republicii. De asemenea, partidul ultra-stângist a criticat sever corupţia din Partido Popular, ca şi din PSOE. Scorul său a fost foarte bun: cu două procente mai puţin decât socialiştii, ceea ce i-a adus 69 de mandate.

Pe locul al patrulea s-a clasat Ciudadanos, partid născut în Catalonia, acum un deceniu, şi definit la început prin opoziţia faţă de secesiunea bogatei provincii, dar care a devenit încet-încet relevant şi influent la nivel naţional. Liderul său actual – Alberto Rivera – l-a definit ca partid „curat” (adică neatins de corupţie), liberal şi prietenos cu mediul de afaceri, pentru care a cerut relaxarea pieţei muncii. Ciudadanos a promis, de asemenea, sprijin pentru educaţie, dar şi reforme constituţionale, prezentându-se ca partid al „oamenilor obişnuiţi”. Când vine vorba despre identitatea formaţiunii, cei mai mulţi comentatori oscilează între descrierea Ciudadanos ca o variantă spaniolă a liberal-democraţilor britanici, respectiv a stângii lui Renzi. La începutul anului, formaţiunea avea 3 procente. La urne a luat aproape 14, ceea ce îi dă dreptul la 40 de mandate. Dacă intrăm la guvernare, nu ar trebui să ne asociem cu un alt partid, decât dacă avem rolul cel mai important – acesta a fost refrenul îngânat de-a lungul întregii campaniei. Partidul Cetăţenilor se teme să nu copieze eşecul Lib-Dem sau al liberalilor germani, care s-au compromis intrând în guvern alături de partide de dreapta (conservatori, respectiv CDU), ratând, apoi, la următorul scrutin, intrarea în legislativ. Pe de altă parte, ei sunt deja asociaţi la nivel local sau regional şi cu dreapta, şi cu stânga. S-a zvonit, înainte de alegeri, că ar pune drept condiţie a colaborării cu Partido Popular îndepărtarea lui Rajoy de la şefia guvernului. După scrutin, oarecum dezamăgiţi, fiindcă se aşteptau să iasă pe locul doi, nu pe patru, au anunţat că refuză o alianţă şi cu PP, şi cu PSOE.

Date fiind rezultatele, e însă nevoie de o coaliţie pentru a guverna. Trei au fost scenariile evocate înainte de scrutin: alianţa PP-Ciudadanos părea cea mai probabilă, venea apoi asocierea socialiştilor fie cu Iglesias, fie cu Rivera şi, în fine, era evocată chiar o „mare coaliţie”, după model german sau austriac. Primele două scenarii sunt practic imposibile, fiindcă numărul mandatelor pe care le au respectivele coaliţii cu două partide e prea mic. A treia soluţie – cu totul nouă în Spania! – ar beneficia de majoritate, dar nu e sigur că PP şi PSOE vor accepta riscul de a avea o opoziţie la rândul ei inedită.

În condiţiile în care Spania a ieşit din era bipartidismului, dar nimeni nu are majoritate, la Madrid, dar nu numai, se vorbeşte deja despre copierea crizei post-electorale din Portugalia, dar şi de riscul de a intra în impasul croat. Reamintesc că la Lisabona, după ce dreapta a ocupat primul loc, dar a rămas izolată, ea a format un guvern minoritar, care a căzut după câteva săptămâni, întrucât socialiştii au format în Parlament o majoritate cu extrema stângă. Dacă Rajoy insistă să treacă un guvern, decizia sa ar putea forţa asocierea socialiştilor cu Podemos, cu comuniştii din Izquierda Unita, dar şi cu alte mici formaţiuni regionaliste, dintre cele care au obţinut între unul şi nouă mandate, ajungând astfel la 50%+1 din total. În Croaţia, alt loc în care a apărut „a treia cale”, partidul cel nou – Most – a refuzat să colaboreze şi cu dreapta HDZ, şi cu socialiştii, dacă acestea nu-şi schimbă liderii, aşa că formarea majorităţii e blocată de mai bine de o lună. În Spania, prima propunere de guvern va fi prezentată în februarie, aşa că e timp pentru negocieri. Să vedem ce va fi.