Europa, din nou antisemită. Ne învârtim în cerc?

Jihadul nu mai e o realitate doar a Orientului Mijlociu. Violenţa teroristă a trecut graniţa Europei şi a lovit în capitala ei, nu întâmplător într-un punct sensibil prin simbolistica sa.

Într-o Europă care a ucis, într-o Europă vinovată, inclusiv prin complicitate pasivă, de moartea a milioane de semeni în secolul trecut, ofensiva extremismului şi generalizarea discriminării sunt atacuri directe la esenţa proiectului european. De la atacurile antisemite la noul val xenofob, resurecţia urii e o ruşine imensă pentru Europa, o ofensă adusă inocenţilor jertfiţi de sceleraţii extremelor şi un revoltător semn de laşitate colectivă.

Uniunea Europeană se confruntă cu un asalt fără precedent, de la al doilea război mondial încoace, împotriva principiilor fundamentale pe care s-a construit proiectul european. Un atac ce vizează drepturile fundamentale ale omului, de la libera circulaţie la libertatea confesională. Această Uniune care riscă să se afunde într-o spirală a intoleranţei s-a născut, să nu uităm, pe ruinele unei Europe în care evreii, romii, homosexualii, persoanele cu handicap şi alte minorităţi au fost arse pe sinistre ruguri industrializate. UE a fost creată, în primul rând, pentru ca ororile primei jumătăţi de secol XX să nu se mai repete vreodată. Valul de europarlamentari de extremă-dreapta şi manifestările xenofobe, tot mai multe deschis anti-semite, sunt semnale de alarmă că UE e pe cale să eşueze în proiectul său esenţial.

Antisemitismul, de la extrema dreaptă la islamişti

Nu e decât un mic pas de la scandalurile provocate de un actor ca Dieudonné ori de fotbalistul Anelka, prin provocatorul gest cu o conotaţie antisemită – quenelle, până la ”ziua furiei” - organizată la Paris, în 26 ianuarie, de extremişti care au scandat: ”Evreule, dispari, Franţa nu-i a ta!” - ori până la ”Prima conferinţă europeană a dizidenţei”, care a reunit, în 4 mai, la Bruxelles, 500 de antisemiţi. Ruptura dintre Marine Le Pen şi tatăl ei, survenită tocmai în momentul în care fiica îţi caută aliaţi pentru a-şi forma propriul grup europarlamentar, nu poate estompa dezgustul provocat de replica fondatorului Frontului Naţional, care, într-un interviu tv, întrebat despre criticile unor artişti la adresa FN, a declarat: ”Vom face un cuptor data viitoare”. Nu e prima dată când Jean-Marie Le Pen face referire la camerele de gazare, pe care le-a calificat, în 1996, ”un detaliu al istoriei celui-de-al doilea război mondial”.

Aceste derapaje conturează o atmosferă în care agresiunile se succed. Statisticile sunt relevante: numai în Franţa s-au înregistrat, în primele trei luni ale anului, 169 de acţiuni antisemite, cu 44% mai multe decât în primul trimestru al anului 2013. E vorba de violenţe, acte de vandalism, injurii şi ameninţări reclamate Poliţiei. Iar cele mai grave atentate din Europa ultimilor ani au, pe lângă radicalizarea religioasă şi pregătirea teroristă în bazele islamiste, încă un numitor comun: antisemitismul.

Există un fir roşu între atentatul recent de la Bruxelles şi uciderea, în martie 2012, de către Mohamed Merah, după instrucţia din Afganistan şi Pakistan, a trei militari francezi la Montauban şi a trei copii evrei şi a tatălui unuia din ei, la Toulouse. Nu întâmplător, sora acestui terorist – ucis în final într-un atac al poliţiei – se află acum în zona controlată de rebeli în Siria. Să nu uităm că, după crimele din sudul Franţei, anul 2012 a mai fost însângerat şi de atentatul sinucigaş de la Burgas, atribuit Hezbollah, în care au fost omorâţi, la 18 iulie, cinci turişti israelieni şi şoferul bulgar al autocarului cu turişti ce a fost aruncat în aer.

Acronimul morţii

De la invadarea Irakului şi răsturnarea lui Saddam Hussein de la putere în numai trei săptămâni, în 2003, nu s-a mai înregistrat un asemenea marş fulgerător spre Bagdad precum cel pe care-l desfăşoară acum mişcarea ISIS (Statul Islamic în Irak şi al-Sham, acest ultim cuvânt fiind tradus, in contextul Jihadului global, prin Levant). Acronimul ce aminteşte, în chip ironic, de zeitatea egipteană a vieţii şi fertilităţii bântuie, însă, nu doar câmpia Eufratului, ci şi Europa, până în inima sa instituţională.

Atentatul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles, soldat cu patru morţi, este avertismentul că Jihadul nu e o realitate doar a Orientului Mijlociu. Violenţa teroristă a trecut graniţa Europei şi a lovit în capitala sa, nu întâmplător într-un punct sensibil prin simbolistica sa şi poate nu întâmplător în ajunul alegerilor pentru Parlamentul European. Patru oameni au fost împuşcaţi mortal in 24 mai, de un cetăţean francez, de origine algeriană, care fusese recrutat de ISIS, în rândurile căreia luptase în războiul civil din Siria. Teroristul a fost arestat abia după o săptămână, după ce şi-a plimbat Kalaşnikovul pe ruta Bruxelles-Marsilia, într-un autobuz.

Se estimează că aproximativ 700 de cetăţeni francezi au fost recrutaţi de grupările islamiste din Orientul Mijlociu şi au luptat sau încă acţionează mai ales în Siria. Din Germania au plecat circa 320 de combatanţi în Siria, dintre care o sută s-au întors cu o experienţă la fel de periculoasă ca aceea a franco-algerianului Nemmouche. In total, peste 2000 de tineri musulmani cetăţeni europeni lupta acum in randurile ISIS.

Amnezie şi deresponsabilizare

Nu mai e vorba de incidente izolate pe teritoriul UE, ci de o succesiune de fapte ce se succed într-o atmosferă tot mai ostilă evreilor şi altor minorităţi. Iar acest curent capătă un suport electoral tot mai puternic şi, implicit, o putere tot mai mare de influenţare a agendei publice. Când formaţiuni extremiste ajung să fie cele mai votate în Franţa şi Marea Britanie înseamnă că e ceva tare putred în Europa.

Riscă să devină o chestiune de timp producerea unor alte atacuri – împotriva evreilor, a romilor ori a românilor – în aceste ţări sau în altele în care atmosfera e propice. Ar putea fi cazul Ungariei, unde guvernul Orban favorizează intoleranţa, inclusiv antisemită, pe care gruparea Jobbik o promovează într-o manieră incalificabilă. De altfel, nu mai puţin de 41% din unguri îşi permit, potrivit unui sondaj, să aibă convingeri anti-semite, când pe conştiinţa lor ar trebui să apese povara unei vinovăţii istorice uriaşe, pentru trimiterea la moarte a 600.000 de evrei.

De asemenea, 45% din polonezi împărtăşesc acelaşi crez, când încă nu s-au risipit de pe cerul patriei lor norii grei ai milioanelor de suflete jertfite de nazişti la Auschwitz şi în celelalte lagăre de exterminare. Iar în Franţa, cândva colaboraţionistă, nu mai e de mirare că un sfert din alegători a cauţionat partidul lui Le Pen, când 37% din francezi se recunosc anti-semiţi, conform aceluiaşi sondaj al Ligii Anti-Defăimare.

Ura ca necesitate?

Câţiva ani de dificultăţi economice au fost, aşadar, de ajuns pentru ca răul să ţâşnească iar pe chipul Europei. Criza financiară – prin implicaţiile ei sociale, politice şi identitare – a răsturnat nu doar guverne, ci şi convingerea că europenii de azi sunt mai buni decât înaintaşii lor care au mărşăluit orbeşte spre gropile comune ale veacului trecut.

Sunt tot mai dese şi mai grave semnele că, dincolo de progresul tehnologic şi de faţada democratică, omenirea riscă să se învârtă în cerc închis. Crima împotriva aproapelui, în numele unei convingeri ideologice ori religioase nu mai e doar o pată de sânge a trecutului, ci o potenţială zvâcnire a fiarei din om, fie el şi europeanul începutului de secol XXI. Oricât ar fi de dezolantă această bestialitate recurentă, să nu uităm că istoria ne-a transmis destule avertismente unde se poate ajunge dacă o asemenea cădere nu e oprită la timp.

Antisemitismul, islamofobia, discriminarea romilor şi alergia la români sunt câteva din simptomele cele mai acute ale urii ce desfigurează azi Europa. Amplificarea violenţei, pe măsură ce curentele extremist-xenofobe câştigă teren, obligă la sancţiuni severe, vigilenţă sporită şi măsuri preventiv-educaţionale mult mai eficiente. Altfel, Europa poate oricând redeveni un focar conflictual, prin răbufnirea tensiunilor interne şi forţa de contaminare a teatrelor de luptă învecinate, mai ales prin intermediul grupărilor jihadiste şi al mafiilor estice.

Ce e de făcut?

În această înlănţuire de rele prevestitoare, răzbat încă raze de speranţă. O delegaţie de imami francezi s-a recules în faţa Muzeului Evreiesc din Bruxelles şi s-a rugat, în semn de solidaritate, pentru victimele atentatului. Luminosul şi dinamicul suveran pontif, Francisc, a reuşit, după prima sa vizită în Ţara Sfântă, să-i aducă alături, la Vatican, pe preşedinţii Israelului şi Statului Palestinian. Unde diplomaţia eşuează, nu mai rămâne decât speranţa rugăciunii pentru a scăpa de furia armelor.

O lume care a înţeles ceva din zbuciumul prin care a trecut ar trebui să urmeze această cale a reconcilierii. Să sperăm că va reuşi mai repede decât i-a trebuit Bisericii Catolice să se lepede de ruşinea celui de-al patrulea Conciliu de la Lateran, de la care se împlinesc, anul viitor, opt secole. În 1215, sub pontificatul papei Inocenţiu al III-a, s-a hotărât că evreii trebuie să poarte un disc de culoare galbenă, o insignă simbolizând, chipurile, preţul trădării lui Iuda, iar această emblemă a străbătut veacurile până la stigmatizanta stea galbenă instituită de nazişti.

Discriminarea, indiferent sub ce formă şi împotriva cui, nu este doar o ofensă la adresa libertăţilor fundamentale ale omului şi un rău ce subminează esenţa democraţiei. Discriminarea este o abdicare a omului de la condiţia sa. Iar acest lucru trebuie repetat mai cu seamă în anul comemorării unui secol de la începerea primului război mondial, a şapte decenii de la eliberarea Europei de Vest şi a unui sfert de veac de la căderea comunismului în Est. Încă se mai poate acţiona: prin sancţionarea fermă a extremismului de orice fel, prin prevenirea eficientă a terorismului, prin educaţie şi informare atent orientate. Tragediile acestui continent sunt lecţia mai mult decât suficientă pentru a nu mai lăsa să se repete crimele trecutului.