Erdogan dixit: „Europa a murit în Bosnia şi a fost acum îngropată în Siria“

Spectaculoasă este suita de remarci negative şi acuzaţii la adresa Uniunii Europene pe care le-a aliniat în ultimele sale discursuri Preşedintele Erdogan, noul aliat strategic al Kremlinului.

Asta în timp ce, formal, zice că şi-ar dori ca ţara sa să adere totuşi la edificiul european, acolo unde numără din ce în ce mai puţini susţinători şi de unde vin semnale foarte puternice că se doreşte fie îngheţarea procesului de negocieri, fie pur şi simplu renunţarea la ceea ce pare a fi deja o formă golită de conţinut atâta timp cât continuă problemele grave reprezentate de actuala politică a autorităţilor de la Ankara, la depărtare astronomică faţă de criteriile de aderare impuse tuturor celorlalte state candidate în decursul timpului.

Nu există niciun lider politic din lumea civilizată care să critice mai dur UE (şi, pentru ca tabloul să fie complet, atacurile vizează şi SUA), nici măcar Vladimir Putin, în cele mai corozive dintre luările sale de poziţii, nu a mers într-atât de departe, combinând artistic insultele cu ameninţarea directă.

Un exemplu celebru este discursul său din luna martie acest an, după ce Germania şi Olanda interziseseră participarea unor miniştri din guvernul de la Ankara la diverse adunări populare organizate de comunităţile turceşti din Germania şi Olanda în favoarea unui rezultat pozitiv la referendumul din Turcia care a extins în mod considerabil atribuţiile prezidenţiale. Atunci, adresându-se europenilor, le spunea în mod deschis şi prietenesc: „Dacă veţi continua să vă comportaţi în acest mod, mâine niciun occidental, niciun european nu va mai putea face un pas în securitate, în linişte, în stradă, nicăieri în lume“. Asta după ce, 2 aprilie, definise Uniunea Europeană drept „o alianţă cruciată“.

Iar acum, mai precis luni, a vorbit din nou, la Ankara, în cadrul unei manifestări de comemorare a liderului bosniac Alija Izetbegovici, considerat drept fondatorul Bosniei moderne. Iar discursul lui Erdogan este cu adevărat spectaculos şi, ca atare, a stârnit imediat reacţii multiple în capitalele europene.

„Europa a murit în Bosnia şi a fost acum îngropată în Siria... Ar trebui să ştiţi că acei copii ale căror trupuri au fost aduse de valuri la ţărm sunt mormintele civilizaţiei occidentale. Din nefericire, în ultimii şapte ani, valorile europene au fost discreditate şi distruse una după alta de înşişi deţinătorii acestor valori.“

Atunci, în războiul din 1995, spune Erdogan, „drepturile omului, democraţia, voinţa naţională şi libertatea erau considerate ca a fi ceva prea mult pentru bosniaci... Azi, acestea sunt văzute ca un lux pentru sirieni, palestinieni, libieni. Cu toate că opresorii şi tiranii se schimbă, cei care contemplă opresiunea de pe margini au rămas aceiaşi“.

Cine sunt cei de condamnat? Evident, europenii şi americanii. Europenii, în primul rând, estimează Preşedintele Erdogan, trebuie să-şi folosească „bunul simţ“ atunci când negociază cu Turcia: „Escaladarea xenofobiei nu va fi în beneficiul nimănui. Visul de a domni folosind Islamofobia nu va duce pe nimeni nicăieri'. Iar concluzia s-ar impune de la sine şi bine ar face europenii s-o priceapă: „O Europă fără Turcia va ajunge doar la izolare, disperare şi tulburări civile. Turcia nu are nevoie de Europa. Europa este cea care are nevoie (de Turcia)... Chiar dacă nu vor să vadă asta, Turcia şi primirea sa ca membru în UE reprezintă rezolvarea problemelor lor cronice“. Ce înseamnă oare că, fără Turcia, Europa va ajunge  doar „la izolare, disperare şi tulburări civile“? Implică asta cumva o ameninţare implicită privind eventualele revolte civile ale comunităţilor turceşti din statele UE? Numai Erdogan ştie dar nu spune - şi se pare că nimeni nu-şi poate imagina la Bruxelles - cum oare prezenţa Turciei poate reprezenta soluţia la problemele cronice ale Europei.

Măcar avem un motiv de linişte: noi, europenii, nu suntem singurii bolnavi ai planetei. Mai sunt şi americanii, acuzaţi la fel de dur de domnul Erdogan: „Cum este oare denumită America? Leagănul democraţiei! Dar un asemenea lucru nu poate fi o democraţie şi numele său nu poate fi democraţie“, spunea Preşedintele Erdogan la Forumul Civilizaţiilor găzduit de Universitatea Haldun din Istanbul. „Musulmanii din America sunt ameninţaţi de expulzări şi asta înseamnă că în SUA există o problemă“. Supărarea îi vine din cauza mandatelor de arestare împotriva gărzilor sale de corp implicate într-un incident care a avut loc în faţa Ambasadei Turciei la Washington în timpul vizitei prezidenţiale din luna mai: „Dacă SUA emite mandate de arestare pentru cele 13 gărzi de corp ale mele într-o ţară unde am fost pe bază de invitaţie, îmi pare rău, dar nu voi spune că acea ţară este una civilizată“.

Asta este relaţia profundă între Turcia şi cei care-i sunt, cel puţin în principiu, partenerii de negocieri şi aliaţii din spaţiul european şi euro-atlantic. Problema este foarte serioasă deoarece nimeni nu are puterea să limpezească definitiv apele căci instituţiile de la Bruxelles sunt total dependente, cel puţin în acest stadiu, de decizia Ankarei de a menţine acordul privind stopare migraţiei. Ştiu bine că în cazul în care Turcia ar deschide porţile unui foarte posibil viitor flux al migraţiei clandestine cauzat de apariţia unui conflict regional de mare amplitudine, Europa ar fi sufocată şi ar avea foarte puţine şanse de apărare. Acesta este singurul argument de care dispune Turcia, dar este unul esenţial şi ştie să-l folosească din plin. Căci toată lumea are în minte ceea ce a spus Erdogan anul trecut, imediat după ce Parlamentul European a cerut îngheţarea negocierilor de aderare cu Ankara:

„Atunci când 50.000 de migranţi au ajuns la punctul de frontieră Kapikule (frontiera turco-bulgară), aţi strigat după ajutor. Aţi început să vă întrebaţi: «Ce ne facem dacă Turcia îşi deschide frontierele?». Ascultaţi-mă bine. Dacă mergeţi mai departe, aceste frontiere se vor deschide, băgaţi-vă asta bine în cap!“.

Asta e, în aceste condiţii şi sub acest tip de presiune se discută despre aderarea Turciei la UE.

Soluţia europeană, una comună şi reală, poate că va veni cândva, atunci când se va desena şi aplica o politică în domeniu agreată de către toate Statele Membre. Între timp, fiecare se izolează cum poate, iar spaima de un nou val migratoriu aduce la putere partide de extremă-dreaptă, cu un discurs din ce în ce mai dur şi adepte ale unor măsuri de forţă. Inutile însă atât timp cât vor acoperi zone mici, lăsând libere altele, fără forţe comune de reacţie, bizuindu-se doar pe efectivele naţionale.

De partea cealaltă, Turcia ridică tonul, fiind perfect convinsă că nu are nevoie de Europa. Are un alt aliat major, Rusia, împreună schimbă deja echilibrul de forţe în zona proximă nouă, reface raţionamente economice şi de securitate în Marea Neagră, Mediterana de est şi Orientul Apropiat.

Când poate avea Europa o voce comună? Poate acum, prin acest proiect comun franco-german care va fi prezentat în decembrie. Dar proiectul nu va fi suficient dacă nu va exista şi voinţa politică de a fi pus în aplicare.

Dar, dacă mai aşteptăm mult, s-ar putea să fie chiar prea târziu.