Edinburgh, locul unde (poate) se sfârşeşte... Anglia

17 septembrie. Ajun de referendum în Scoţia. Locuitorii capitalei, Edinburgh, s-au închis cu toţii, în casele lor atât de specifice: câteva etaje, foarte rare perdele, scări la intrare, lampadare, sunt cu toţii în faţa televizoarelor: Alex Salmond, primul lor ministru, rosteşte ultimul său discurs dintr-o campanie pasională şi pasionată care, foarte sincer vorbind, durează de mai mult de 30 de ani.

Nu pentru el, nu pentru politicienii din Partidul Naţional al Scoţiei, care au făcut din această cauză un scop politic. Care au reuşit, cu greu, să smulgă încetul cu încetul din ghearele Londrei, întâi un parlament propriu, în 1999 (cu acceptul primului ministru de atunci, Tony Blair), şi acum acest referendum. Ci pentru o generaţie întreagă de scoţieni pentru care acesta este singurul şi ultimul tren spre independenţă. O promisiune smulsă unui aparat executiv londonez care miza atunci doar pe vreo 20 de procente de independentişti.

O promisiune care acum se apropie de un prag interesant de 49%, în acest sfârşit de zi, şi care face să se zguduie întreg perfidul Albion. Alba (Scoţia) a agăţat o ocazie istorică, unică, o şansă pe care Londra nu va mai face greşeala să o acorde."Let's do this!" cere Alex Salmond, un prim ministru al cărui discurs, calm şi măsurat, influenţează mai mult decât zelul din vocea unui Gordon Brown.

Asemeni lui, scoţienii aşteaptă ziua de mâine cu calm: mai sunt între 8-13 procente de indecişi, voci care pot face ca balanţa să se încline spre un Da. Un Da atât de dorit într-o ţară atât de specifică, de diferită de tot ceea ce cunoaştem pe continent. O ţară despre care se vorbeşte acum pe tot globul, chiar dacă, aşa cum spune Salmond, „viitorul Scoţiei ar trebui să se afle în mâinile Scoţiei": şi care se bucură de un sistem de sănătate public gratuit pentru toţi, pensii demne, şansa de a scăpa de „obscenitatea armelor de distrugere în masă" (arsenalul nuclear al Londrei se află aici).

Flandra, Catalonia, o parte din Transilvania şi chiar regiuni din China, ca să nu mai vorbim de Quebec, privesc cu interes ce se va decide în 18 septembrie. Va fi un Da sau un Nu, dar orice s-ar decide, viitorul Scoţiei nu va mai fi la fel. Va deveni jurisprudenţă şi va influenţa, într-un mod care încă nu este foarte evident, nu doar viitorul trasat de Union Jack (steagul Marii Britanii), ci şi viitorul Uniunii Europene. Sigur, propaganda poate fi un element ciudat al acestei campanii la fel de bizare. Campanie desfăşurată sub privirea îngăduitoare a unui Adam Smith, în mare parte în faţa unui parlament scoţian care a fost zilele acestea teatrul unui război de propagandă încăpăţânat şi absurd: Arthur's Seat, colina care i se opune, în dreapta, şi care limitează, la stânga, reşedinţa de vară a reginei, este vitrina şi spaţiul de desfăşurare al unui război de independenţă. La stânga, un Yes realizat din banere albe, pe care poliţiştii le destramă. Reapar la loc la fel de repede. În dreapta, steagul britanic.

La picioarele colinei, intrarea în parlament este aglomerată: jurnalişti din toate colţurile globului transmit în direct; poliţiştii încearcă să explice că nu se întâmplă nimic; un cuplu discret îşi plimbă câinele deloc discret, îmbrăcat în steagul Scoţiei. Mai departe, maşini claxonând furios trec cu steaguri la fereastră şi scoţiene, şi englezeşti. Un anticar amar (bitter), deschis până la 11 noaptea, ca mai toate magazinele din Edinburgh, îmi spune, sătul de vânzoleală, că nu înţelege de ce am venit până aici. Caut în magazinul plin de cărţi vechi poeziile lui Emily Dickinson. Nu le are. Dar are mai multe ediţii din romanul lui Walter Scott, Waverley. Ceva mai sus, pe Royal Mile, trec, din nou, prin faţa unui local mitic, The World's End. Un loc fotografiat de turişti. Un punct zero al tuturor...distanţelor. Aici se situa cândva zidul de apărare al cetăţii, aici considerau scoţienii altor timpuri că se sfârşeste lumea lor. Poate şi a Uniunii. A Uniunilor. „Aye"! (YES, DA)

Noaptea s-a lăsat acum peste Scoţia. Mâine seară lucrurile nu vor mai fi la fel. Oricare ar fi rezultatul votului. Raţiune contra pasiune, cum îmi mărturiseau colegii de la BBC, când raţiunea pasiunii, opusă pasionalei raţiuni, poate aduce noi zori peste înceţoşata dar determinata Scoţie.