Cultul personalităţii politice în Europa. Cum au ajuns partidele politice să fie doar ambalaje pentru liderii care le conduc

Din numeroasele lecţii legate de politica europeană contemporană pe care cineva le poate învăţa din victoria răsunătoare a lui Boris Johnson în alegerile din Regatul Unit, cea mai importantă este poate şi cea mai evidentă: personalitatea conduce.

Deşi campania electorală a arătat clar că diviziunile legate de Brexit sunt încă foarte adânci în Marea Britanie, un lucru asupra căruia britanicii par să cadă de acord este acela că în ciuda tuturor bufoneriilor sale, îl plac pe Johnson.

Sondajele de dinaintea alegerilor au arătat în mod constant că premierul este mai simpatizat în aproape toate segmentele demografice mai mult decât Jeremy Corbyn.

Capacitatea de a se face plăcut a fost mereu un factor în alegerile votanţilor. Însă în trecut, politicienii charismatici ai Europei (cel puţin cei democraţi) au fost înainte de toate reprezentanţii unui ideal, unui program politic şi, mai ales, ai unui partid de persoane care gândesc la fel, notează Politico.

Cu alte cuvinte, ei reprezentau mai mult decât o singură problemă sau subiect, fie el Brexit sau opoziţia sau migraţia. Printre aceste exemple se numără Margaret Thatcher, Francois Mitterand, Helmut Kohl sau Willy Brandt.

În peisajul politic de astăzi, unde ideologia şi principiul au fost înlocuite de pragmatism şi oportunism pur, partidele au servit deseori ca puţin mai mult decât ambalaje pentru personalităţile impunătoare care le conduc.

Spre exemplu Johnson, care şi-a schiţat două versiuni pentru articolul său din The Telegraph din 2016, prin care-şi anunţa poziţia privind Brexitul – una pro şi una contra – în timp ce-şi plănuia strategia de a ajunge la putere. Sau Emmanuel Macron, a cărui „mişcare”, a fost numită iniţial En Marche – cu iniţiale care să se potrivească cu numele său.

Întâietatea personalităţii în faţa ideologiei este reflectată în prezent chiar şi în limbaj.

Au trecut de mult zilele „Doamnei de Fier”, un termen de respect, pentru mulţi perceput ca verticalitatea şi claritatea lui Thatcher. Noile staruri politice ale Europei sună mai degrabă ca membri ai celei mai în vogă formaţii, cu porecle degajate precum „BoJo” (Johnson), „Basti” (liderul conservator austriac Sebastian Kurz), „Manu” (Macron) sau „Il Capitano” ( liderul partidului italian „Liga”, Matteo Salvini).

Ceea ce a dus la ascensiunea unor astfel de figuri este declinul instituţional al vechilor partide politice ale Europei, spune Josef Janning, un analist politic german.

Eşecul partidelor importante de a se adresa eficient îngrijorărilor votanţilor legate de probleme greu de rezolvat, precum globalizarea, tehnologia şi migraţia, a creat o deschidere. Politicienii parveniţi ai Europei au exploatat rapid această incapacitate prezentându-se ca iconoclaşti dornici să termine status-quo-ul.

Temându-se de uitarea politică, fostul premier italian Matteo Renzi a plecat din Partidul Democrat, de centru, pentru a forma propria mişcare cu un nume atrăgător: „Italia Viva”. Eliberat de constrângerile structurii unui partid politic tradiţional, Renzi a încercat să se plaseze din nou în centrul atenţiei.

În loc de valori, politicile lor sunt conduse de focus grupuri, sondaje şi social media. În cele mai multe cazuri, ţin morţiş de problema lor emblematică, aşa cum Kurz şi Salvini au făcut cu migraţia, spre exemplu, şi Johnson cu Brexitul.

Johnson, urmând formula de succes a preşedintelui american Donal Trump, eschivându-se din a oferi detalii şi abordând mitologia, prin faptul că vinde Brexitul ca modalitate de a readuce Marea Britanie la presupusele zile de glore şi prezentându-se ca un Winston Churchill al zilelor noastre.

Germania, sub privirea atentă a Angelei Merkel, poate părea imună la superficialitatea politicii personalităţii. Într-adevăr, Merkel este deseori lăudată peste hotare ca antidot al superficialităţii care a pus stăpânire pe politica Europei.

Însă, la o privire mai atentă, liderul german nu numai că personifică era personalităţii din Europa, ci ea este chiar pioniera ei. Nicio ţară din Europa nu este mai dominată de imaginea liderului ei decât Germania, după 14 ani de Merkel.

Merkel şi-a conturat cu atenţie imaginea sa publică încă de la început. Spre deosebire de Italia sau Marea Britanie, unde votanţii apreciază şi o latură mai degajată a politicienilor lor, germanii se aşteaptă la sobrietate şi modestie – calităţi pe care Merkel le-a prezentat din belşug.

La fel ca omologii săi bărbaţi, Merkel nu a fost niciodată trasă în jos de balast ideologic. În 2003, în timp ce încă era în opoziţie şi Germania era văzută ca „omul bolnav al Europei”, ea a cerut o serie de reforme  economice „neoliberale” radicale. Atunci când ideile nu au avut rezultate bune în sondaje, le-a abandonat una după alta. 

În 2009, a făcut campanie pentru extinderea vieţii centralelor nucleare ale Germaniei. Temându-se de o reacţie dură a publicului după dezastrul de la Fukushima din Japonia, ea avut o schimbarea de 180 de grade, accelerând retragerea Germaniei din energia atomică.