Copacii şi românii

Laşitatea îşi găseşte mereu scuze. Că a plouat. Că e o conspiraţie mondială. Conspiraţia laşităţii presupune întotdeauna un interes meschin sau o putere supraomenească la baza oricărei activităţi sociale sau politice.

Am să plec de la recentele evenimente din Turcia. O mare parte a publicului românesc a reacţionat, instinctiv, în favoarea premierului Erdoğan. Pentru compatrioţii noştri, ameţiţi de foame, corupţie şi injustiţie, faptul că nişte turci deloc amărâţi s-au împotrivit demolării unui parc e de neînţeles. Imediat, a apărut teoria conspiraţiei FMI. Şi-a plătit Ceauşescu datoriile? Finanţele mondiale l-au împuşcat. Şi-a plătit turcu' creditul? Aha, iată dovada. Prea le mergea bine turcaleţilor!

Degeaba explici că îi e imposibil oricărei "agenturi" să organizeze demonstraţii, mari sau mici, în 60 de oraşe şi orăşele. Degeaba arăţi, negru pe alb, că Turcia se împrumută de la FMI încă din anii '50, iar datoria achitată de curând era de doar patru miliarde. Pentru românul atotcunoscător, protejarea celor 600 de copăcei împotriva unui mall e o absurditate. Spiritul civic şi dragostea faţă de oraşul natal sunt basme de adormit copiii. "Păi, ce, nu s-au tăiat jumătate din pădurile ţării şi n-a mişcat nimeni niciun deget? Nişte oengişti, acolo. I-a plătit Soros!"

În faţa valului de resentiment popular, premierul Erdoğan a decretat că oricine se apropie de parcul / piaţa Taksim Gezi va fi considerat terorist. Pur şi simplu. Iar acel nesăbuit va fi judecat în conformitate cu legile militare. Nu altfel a procedat Jaruzelski în Polonia, decretând legea marţială. În faţa unui asemenea pericol, românul cu scaun la cap s-ar fi dus cuminţel acasă şi ar fi încins un grătar, stropit cu bere. Nu e sănătos să te împotriveşti, cine o face e ori descreierat, ori plătit cu bani grei. Ah, cum găseşte laşitatea portiţele de scăpare şi se pune pe sine în lumină!

Numai că junii turci (glumesc, acolo sunt cetăţeni de toate vârstele) au inventat ceva uimitor. Un băiat sau o fată se opresc pe stradă şi stau nemişcaţi, în tăcere. Au la ei câţiva biscuiţi şi o sticlă de apă. Nu spun nimic, nu fac nimic. Lumea le oferă mâncare şi apă, dar cu parcimonie, astfel încât Poliţia să nu-i poată agăţa de nimic. Fenomenul ia amploare, odată cu răspândirea, în rândul populaţiei, a părerii că primul ministru greşeşte, iar cetăţenii au dreptate. Păreristul românesc, însă, nu pare să înţeleagă că munca sau eficienţa economică nu sunt totul.

Turcii vor să trăiască în oraşele lor, conform convingerilor lor. Iar guvernanţii n-ar trebui să le fie altceva decât servitori. Turcia refuză deraparea în islamism, oricât de temperat ar fi. Iar moştenirea lui Atatürk întemeietorul refuză să se predea lui Erdoğan Magnificul.

Povestea asta spune că omul politic nu trebuie să fie numai capabil economic şi îndrăzneţ politic, ci atent la civilizaţia şi valorile din care se ridică. În schimb, România derapează în mare viteză către un stat religios, cioplit strâmb după chipul şi asemănarea unor politicieni ajunşi întâmplător în Parlament, un stat în care drepturile şi îndatoririle se deosebesc în funcţie de rang, avere, rasă şi sexualitate.

Dar nu asta e drama, că nici premierul turc nu e din alt aluat. Drama e că românii, în marea lor majoritate, au pus botul. Copăcei, copii sau vecini – să-i ia dracu', mie ce-mi iese? Turcu' plăteşte!