Ce-i drept, Merkel a ieşit pe primul loc la scrutinul din septembrie, dar n-a reuşit încă să formeze un guvern. A încercat, mai întâi, o coaliţie „jamaicană”, adică formată din CDU/CSU, verzi şi liberali. N-a mers. S-a văzut, de aceea, obligată să revină la ideea pe care şi ea, şi liderul social-democrat Martin Schulz o respinseseră în campanie, şi anume o nouă „mare coaliţie”. Va mai dura, însă, până vom şti sigur dacă nemţii vor avea un nou guvern sau dacă sunt chemaţi iarăşi la urne.

Cea mai mare surpriză s-a produs în Catalonia, unde s-a ţinut un referendum de secesiune care încălca flagrant Constituţia.

În schimb, în Franţa, la Elysée a mers Emmanuel Macron, un liberal de 39 de ani. El a înfrânt-o fără emoţii pe şefa Frontului Naţional. Partidul creat de noul preşedinte s-a impus, apoi, la legislative, deşi mulţi pariaseră că nu e timp pentru a-l impune pe cena politică. Soluţia aleasă a fost construirea unei formaţiuni centriste cu oameni noi, dar şi prin racolări la dreapta şi la stânga. Şi Republicanii, şi Partidul Socialist au ieşit debusolaţi din acest an electoral.

Nu a fost singura surpriză. Cea mai mare s-a produs în Catalonia, unde s-a ţinut un referendum de secesiune care încălca flagrant Constituţia. Guvernul de la Madrid l-a invalidat, iar liderii mişcării secesioniste au fugit în Belgia, de teama arestării. Deunăzi, s-au organizat alegeri pentru camera regională de la Barcelona. Partidele secesioniste au din nou majoritatea mandatelor, deşi n-au obţinut majoritatea voturilor. Criza de autoritate din Spania va continua.

Olandezii, care se temeau şi ei, precum francezii, că un extremist de dreapta – Geert Wilders – va prelua puterea, au un guvern condus tot de liberalul Mark Rutte. După cea mai lungă negociere post-electorală din istoria Olandei – nu mai puţin de 208 zile! – premierul care guvernase alături de laburişti a făcut acum echipă cu creştin-democraţii, cu social-creştinii şi cu un alt partid liberal, D66.

În centrul Europei, doar austriecii şi cehii au mers la urne pentru legislative. Cei dintâi n-au prelungit viaţa „marii coaliţii”, care a asociat Partidul Poporului şi Partidul Social-Democrat în ultimii zece ani, prima formaţiune preferând să se alieze acum cu Partidul Libertăţii, descris de toată presa din Europa ca extremist de dreapta. În Cehia, noul premier este un miliardar care zice despre sine că e liberal, Andrej Babiš. Cele patru ţări din grupul de la Vişegrad au, în acest moment, guverne afiliate la cele patru mari familii politice europene: PPE în Ungaria, socialist în Slovacia, liberal în Cehia şi conservator în Polonia. Cel din urmă e ameninţat cu sancţiuni în Consiliul UE, pentru felul în care a limitat independenţa justiţiei.

Dacă tot am pomenit de „cei 27”, să notăm că formula s-a încetăţenit, mai ales că o nouă extindere a UE nu se va produce înainte de 2025.

Toate alegerile menţionate mai sus au fost organizate „la termen”. Anticipate s-au ţinut doar în două ţări din UE – Malta şi Marea Britanie. În ambele, organizatorii au rămas la putere. În Malta, socialiştii au câştigat fără probleme, deşi scrutinul a fost declanşat de grave acuzaţii de corupţie la adresa lor. În schimb, Theresa May a convocat alegeri pentru a se legitima ca premier, dar a obţinut mult mai puţine mandate decât spera, fiind chiar gata-gata să piardă şefia cabinetului. Acesta e unul dintre motivele pentru care negocierea Brexit a început târziu şi a avut un ritm foarte lent. Statutul cetăţenilor europeni în Marea Britanie, participarea Londrei la bugetul UE şi gestionarea graniţei dintre Irlanda şi Irlanda de Nord au fost cele trei chestiuni cu care a debutat discuţia despre divorţ. În ultimele zile ale lunii decembrie, cei 27 şi Londra au convenit să treacă la negocierile pe teme comerciale.

Dacă tot am pomenit de „cei 27”, să notăm că formula s-a încetăţenit, mai ales că o nouă extindere a UE nu se va produce înainte de 2025. S-a discutat mult în formatul UE27 despre ce vor face ţările membre după ce britanicii ne părăsesc. Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, le-a înfăţişat deputaţilor europeni, în martie, la Bruxelles, cinci scenarii de evoluţie post-Brexit. Cea mai discutată a fost varianta numită, oarecum impropriu, „Europa cu două viteze”. În septembrie, Juncker a apărut la Strasbourg cu un al şaselea scenariu, care nega de fapt temerile exprimate în legătură cu primele cinci. Tot atunci el a anunţat că, la începutul perioadei de tranziţie solicitate de Londra, în primăvara lui 2019, Sibiul va găzdui un Consiliu European extraordinar, care va avea pe agendă viitorul Europei.

Mai e, însă, până atunci. Deocamdată, vă urez: la mulţi ani!