„Britanizarea” Europei, o alternativă riscantă la „Brexit”

Nu cumva mai degrabă se poate „britaniza” Europa decât să iasă Marea Britanie din UE? Pentru că Londra nu e singură. De aceea, sunt şanse ca sperietoarea „Brexit” să fie înlocuită de reevaluarea proiectului european. Pragmatismul lui Cameron şi al celorlalţi decidenţi europeni poate salva UE. Dar va exista un preţ. Iar factura pentru români se poate decide şi la Bucureşti.

De o săptămână, Europa stă cu ochii pe premierul britanic, legitimat incontestabil de victoria neaşteptat de categorică. După ce conservatorii au câştigat alegerile parlamentare mai spectaculos decât în 2010, când au pus capăt celor 13 ani de guvernare laburistă, liderii europeni aşteaptă, cu nelinişte, primul pas al lui David Cameron în renegocierea relaţiei Marea Britanie – UE. Liderul conservator controlează deplin jocul politic intern şi e pe cale de a deveni principalul jucător al scenei europene. Un fapt posibil, având în vedere abilitatea şi perseverenţa cu care a ştiut să acţioneze, în ultimii ani, fără a afecta relaţiile cu Bruxelles-ul şi celelalte cancelarii europene, sub presiunea extremelor – aripa eurofobă din propriul partid, radicalii din UKIP şi separatiştii scoţieni.

Intenţia de a devansa pentru anul viitor referendumul, promis iniţial în 2017, întăreşte bănuiala că David Cameron va face primul pas la Consiliul European din 25-26 iunie.

Cutia Pandorei sau soluţii pentru Europa?

„Sunt gata să lucrăm împreună pentru un acord echitabil între Regatul Unit şi UE”, a declarat prompt, după anunţarea rezultatului scrutinului, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, cunoscut pentru angajamentul său federalist. „În privinţa referendumului, mingea e în terenul d-lui Cameron. Trebuie să-şi pună cererile pe masă”, a reacţionat, la rândul său, Manfred Weber, liderul Popularilor din Parlamentul European şi, relevant în acest context, un apropiat al Angelei Merkel. Weber s-a grăbit să adauge că libertăţile pe care se întemeiază Uniunea nu sunt negociabile. Cu menţiunea interesantă că „noi, europenii, trebuie, totodată, să începem să ne gândim dacă a venit momentul unei reforme mai ample a Tratatului” (de la Lisabona, n.a.).

Bunăvoinţa Popularilor Europeni, a Germaniei implicit – în calitatea sa de motor al proiectului european în etapa deschisă de criza economică – are o explicaţie simplă: Londra nu e singură. În special statele nordice împărtăşesc obiecţiile britanice faţă de actuala configuraţie europeană. Iar presiunea euroscepticilor din unele ţări membre va încuraja şi alţi guvernanţi din UE să adere la un eventual plan de reformă politic-instituţională.

Tatonările deja iniţiate încearcă să mute accentul dinspre perspectiva ieşirii din UE a Marii Britanii – sintetizată în excesiv vehiculatele acronime „Brexit” şi „Britexit” – către oportunităţile pe care le poate deschide eventualul demers britanic.

Oportunităţi de a îmbunătăţi modul în care funcţionează instituţiile de la Bruxelles. Eficienţa acestora, necesitatea aprofundării Pieţei Unice şi a consolidării politicii externe comune ori relaţia dintre Zona Euro şi ţările UE care au monedă proprie sunt doar câteva din temele care preocupă şi alte capitale din Uniune.

Va trebui, în final, găsită calea de mijloc între două viziuni diametral opuse: deschidere economică fără pierderi de suveranitate, respectiv o entitate politică mai intregrată, urmând un model federal, centrată pe Zona Euro.

Românii – victime de serviciu?

Punctul critic va fi reprezentat, probabil, de cea mai sensibilă dintre solicitările britanicilor, deja enunţată: restrângerea libertăţii de circulaţie a lucrătorilor europeni. Un subiect foarte important pentru România şi alte state intrate recent în Uniune. Comisia Europeană şi cancelara germană se menţin, deocamdată, ferme pe poziţie: nu pot fi puse în discuţie cele patru libertăţi de circulaţie, pilonii comunitari în fapt – libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor.

Ce poate face România în acest sens? Desigur, să pledeze intens în favoarea principiilor de bază ale UE. Şi, concret, ca punct minimal, să apere drepturile cetăţenilor săi deja prezenţi pe teritoriul britanic. Pentru că, realist vorbind, e de luat în calcul ca UE să accepte, în viitorul apropiat, introducerea, sub vreun pretext, a unor filtre britanice – si nu numai – pentru trierea imigranţilor.

E o ipoteză de luat în considerare: amputarea, în fapt, a unui principiu, salvând cât se poate aparenţele şi, mai ales, unitatea europeană. 

De asemenea, statul român ar trebui să acţioneze, mai eficient decât până acum, pentru remedierea propriei imagini, catastrofală şi datorită indolenţei şi incompetenţei celor ce aveau în fişa postului să activeze pe acest plan. Iar imaginea unei ţări nu se spală doar cu o campanie de promovare, ci cu fapte. De aceea, cred că statul român ar trebui să întindă un braţ lung şi necruţător pentru a limita infracţionalitatea organizată, revărsată dincolo de graniţe şi care face mai rău României în lume decât orice propagandă negativă.

Între ciocanul scoţian şi nicovala europeană

Rezumând, dilemele existenţiale ale Marii Britanii sunt pe cale să nu mai fie o problemă strict insulară. Până unde se poate merge?

Cu siguranţă, se va face tot posibilul pentru evitarea unei renegocieri în profunzime a Tratatului de la Lisabona.

În primul rând, din considerente procedurale. Revizuirea simplificată, introdusă de Tratatul de la Lisabona, vizând politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, presupune acordul unanim în Consiliul European şi aprobarea din partea tuturor statelor membre. Iar competenţele UE sunt supuse unei proceduri mult mai complicate, care presupune convocarea unei Convenţii Europene şi a unei Conferinţe Inter-Guvernamentale.

E şi o chestiune de timp. Reforma constituţională europeană a fost lansată prin Declaraţia de la Laeken, din 2001, iar Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare abia în 2009. Probabil în 2016 va fi planificat referendumul britanic, promis încă din ianuarie 2013 de Cameron, pentru a evita presiunea anti-europenilor. De aceea, revendicările britanice ar trebui să se încadreze în limitele permise de tratatele europene.

Inclusiv din aceste considerente strict practice, premierul britanic va trebui să „vândă”, acasă, cu multă atenţie desfăşurarea şi rezultatul negocierilor cu Bruxelles-ul. Acasă, unde îl aşteaptă nu doar o opinie publică ostilă imigraţiei, ci şi un puternic curent independentist scoţian, dar favorabil menţinerii Scoţiei în UE. Succesul absolut al naţionaliştilor la parlamentare – 56 de locuri (faţă de numai 6 mandate la alegerile din 2010) din cele 59 ce revin scoţienilor în Camera Comunelor – poate fi consolidat la alegerile de anul viitor pentru Parlamentul Scoţiei.

E unul din motivele pentru care Marea Britanie nu-şi poate permite să joace rolul de cal troian în cadrul UE: efectul de bumerang din propria ogradă. Integritatea Regatului Unit ar putea să depindă de unitatea europeană.