Brexit. Negocieri în „coadă de peşte“ între UE şi Marea Britanie

Comunităţile de pescari din Marea Britanie s-au dovedit suporteri înfocaţi ai Brexit-ului,

Termenul autoimpus de premierul britanic Boris Johnson pentru a ajunge la un acord comercial coerent între Regatul Unit şi UE a trecut, iar discuţiile sunt deosebit de dificile între cele două părţi. S-a ajuns în situaţia în care semnarea întregului Brexit să depindă de o industrie care dă socoteală pentru numai 0,1% din PIB-ul Marii Britanii şi care abia dacă angajează 12.000 dintre cetăţenii ei.

Discuţiile, adesea tăioase, au atins acum un punct critic în privinţa a trei probleme asupra cărora cele două părţi nu reuşesc deloc să se pună de acord. Este vorba despre divergenţe în privinţa regulilor privind competiţia, a felului în care va fi pus concret în aplicare însuşi acordul final şi ... pescuitul.

Iar între acestea trei, cea mai spinoasă problemă dintre toate este legată de politicile de pescuit. S-a întâmplat exact aşa cum se temeau observatorii politici şi economici atenţi la desfăşurarea procesului numit Brexit.

Potrivit politicilor comune pentru pescuit ale Uniunii Europene, flota de pescuit a fiecărui stat membru are acces în apele teritoriale ale celorlalte state membre, cu excepţia unei sfâşii de 12 mile marine de-a lungul coastei.

Această libertate nu înseamnă totuşi că pot pescui oricât de mult peşte ar dori şi oricum.

În contextul uneia dintre cele mai ciudat croite politici ale Uniunii Europene, miniştrii din diferite state membre s-au adunat la Bruxelles în decembrie trecut ca să se lupte unii cu alţii asupra volumului de peşte pe care flotele ţărilor lor vor fi îndreptăţite să îl obţină, şi din ce specii de peşti. Discuţiile s-a adâncit într-un fel de Război Rece al pescuitului devreme ce cotele naţionale de pescuit sunt stabilite potrivit unei formule care ia în calcul date statistice din ultimii 50 de ani. Marea Britanie a detestat întotdeauna acest sistem. L-a considerat putred.

Nu întâmplător, comunităţile de pescari din Marea Britanie s-au dovedit suporteri înfocaţi ai Brexit-ului, incitaţi şi de abordarea frecventă în mass-media: ”Uniunea Europeană ne fură peştele”. Şi cum de la anul Londra se va plasa în afara politicii europene comune în materie de pescuit, Regatul Unit va deveni un aşa-numit ”stat de coastă independent” şi va controla ceea ce se numeşte o zonă economică exclusivă, de 200 de mile marine. 

Marea Britanie are mai multe ape teritoriale decât oricare alt stat european. Aceste ape sunt şi neobişnuit de productive. 60% din cantitatea obţinută de flotele de pescuit din nordul Franţei provin din zonele care devin din ianuarie 2021, exclusiv britanice. Totul ţine de geografie, şi de... comportamentul peştilor, ambele foarte specifice. Să luăm de exemplu codul şi calcanul, două dintre cele mai comune specii de peşti din Marea Nordului. Când ating maturitatea, aceşti peşti caută apele adânci şi reci din jurul insulelor britanice, dar îşi depun icrele în apele franţuzeşti mai calde. Acolo peşti au mai mari şanse de supravieţuire. E ca şi când apele teritoriale ale Franţei ar fi grădiniţa, iar cele britanice cluburile de noapte unde pot fi prinşi peştii cei mari, notează europa liberă.

În jur de 80% din peştele care ajunge pe uscat, prins, în Marea Britanie este exportat, în principal în Uniunea Europeană, în timp ce 70% din peştele pe care îl mănâncă britanicii este importat pe o scară largă din Uniunea Europeană. De fapt cea mai valoroasă parte a acestei industrii nu este cea care se ocupă de pescuit, ci cea care procesează peştele. Or, industria britanică a procesării peştelului este pe de-a întregul dependentă de comerţul liber din piaţa comună europeană. egociatorii europeni au făcut imediat conexiunea: accesul flotelor de pescuit europene în apel teritoriale britanice, spun ei, poate fi oferit contra accesului fără taxe al produselor piscicole britanice pe piaţa de 450 de milioane de consumatori a Uniunii Europene. 

În esenţă, Bruxelles-ul vrea ca politicile de pescuit actuale să rămână în vigoare şi este sprijinit în această privinţă de ţări precum Danemarca, pentru care pescuitul este de importanţă vitală, dar şi de Belgia, Franţa, Irlanda şi Olanda, unde industria piscicolă angajează un număr mare de oameni din comunităţile de coastă, este deci influentă la nivel regional, iar uneori capătă chiar influenţă politică naţională.

Problema pentru Bruxelles este însă că actualul status-quo este imposibil de menţinut. Primul ministru Boris Johnson trebuie să dea satisfacţie unor foarte vocali aliaţi aşa că cere pentru Marea Britanie cote bazate pe locaţia bancurilor de peşti, şi nu pe drepturile istorice. Aceşti aşa de încăpăţânaţi aliaţi vor de asemenea ca respectivele cote să fie negociate cu Bruxelles-ul în fiecare an, ceea ce ar plasa Marea Britanie într-o poziţie absolut dominantă.

Un posibil compromis ar însemna o înţelegere polivalentă prin care Bruxelles-ul să accepte ca volumul cotelor Marii Britanii să sporească în timp, dar să permită vaselor de pescuit europene accesul în continuare pe Canalul Mânecii, la fel cum se întâmpla în trecut, dar nu şi în alte zone. 1 ianuarie se apropie cu paşi repezi şi e foarte posibil ca pescadoarele Franţei să fie oprite să înainteze în apele unde pescari francezi au lucrat vreme de secole. Alături de cei direct implicaţi, restul europenilor, indiferent de ce parte a Canalului se află, s-ar putea trezi în mijlocul unei calamităţi economice dacă Bruxelles-ul şi Londra nu vor reuşi să ajungă la un acord.