Alianţa UCD-UCS a doamnei Merkel este cotată la 38%, Social democraţii lui Martin Schulz la doar 24%, liberalii din FDP 8%, ca şi verzii, în timp ce extremele stânga şi dreapta, Die Linke şi Alternativa pentru Germania sunt cotate la 9%. Cum Social-democraţii nu au nici o formulă de alianţă majoritară chiar şi cu Die Linke, unica lor şansă de a se menţine la guvernare e tot Marea Coaliţie cu CDU, dar dintr-o poziţie mai slabă ca reprezentare, în timp ce actualul Cancelar îşi poate permite, ba chiar e obligat să încerce o coaliţie Jamaica, adică alături de liberali şi ecologişti.

Şansele unei asemenea variante stabile sunt relevante în măsura în care asperităţile sunt reglate mult mai bine faţă de acum 4 ani: CDU-CSU menţine obiectivul închiderii centralelor atomo-electrice, dar şi proiectul combaterii încălzirii globale, cu criterii dure de mediu, iar cum surplusul bugetar e important şi nu sunt presiunile stângii alături, o reducere de impozite e posibilă fără a crea tangaje naţionale, în satisfacerea programului liberal. Iar o schimbare e bună şi prin relansarea mai energică a elementelor de competiţie şi creştere economică, în condiţiile în care dacă nici liberalii, nici ecologiştii nu depăşesc 10%, relevanţa lor în coaliţie rămâne sub nivelul pretenţiilor care ar afecta liniile fundamentale din guvernarea CDU-CSU.

Miza mare a Europei rămâne, pentru moment, pe umerii preşedintelui francez şi pe cei ai tandemul franco-german reconstituit după alegeri.

De partea cealaltă, alianţa cu SPD e una de continuitate, cu un Cancelar Merkel mai puternic decât acum 4 ani şi cu un nivel de pretenţii mai redus al proaspătului învins Martin Schulz. Iar la nivel european, avansul ar fi mai degrabă spre euro-integrare şi deschidere generală spre euro-optimism şi euro-conformism cerut de la celelalte state. Dar şi mai multă solidaritate europeană şi euro-coeziune. Marea problemă a primei variante este înclinaţia dreptei germane spre rigoare şi programul de austeritate, greu digerabil de către state precum Franţa şi Italia, prea mari pentru a cădea, dar care nu vor respecta, deopotrivă, nici criteriul Maastricht tot timpul, la 3% deficit bugetar, nici nevoia de ghilotină la semestrul european, adică controlul deficitului structural, pentru că e greu de crezut că Emmanuel Macron va reuşi mai mult decât un efort susţinut pentru eliminarea discrepanţelor dintre social şi drepturile sindicale, rolul lor în societatea franceză precum şi legile muncii favorizante şi eficienţa, rigoarea şi productivitatea economiei franceze.

Miza mare a Europei rămâne, pentru moment, pe umerii preşedintelui francez şi pe cei ai tandemului franco-german reconstituit după alegeri prin modul în care va putea fi susţinut preşedintele francez în întreprinderea sa cu adevărat relevantă. Practic, fără să o spună explicit şi pe de-a-ntregul, Emmanuel Macron distruge al doilea mit european: după multiculturalism – declarat un eşec acum vreo 5 ani de către premierul Marii Britanii James Cameron, la acea vreme, preşedintele Franţei, Francois Sarkozy şi cancelarul german Angela Merkel – azi statul bunăstării, welfare state, este pe punctul de a fi declarat utopie, după ce modelul economiei sociale de piaţă (aflat în toate actele UE) dar şi a sistemului asigurărilor sociale care „nu lasă pe nimeni în urmă” se dovedesc ţinte prea mari, imposibile pentru actuala stare a economiei europene, model alterat şi prin efectele secundare produse: nemunca şi alegerea tot mai multora de a sta degeaba pe asigurări pe 6 euro în loc să muncească pe 10 euro, respectiv imposibilitatea economiei de a asigura şi susţine toate prestaţiile sociale promise de stânga, eventual pe seama companiilor private.

O variantă de dreapta înclină mai mult spre menţinerea rigorii, ca să nu spun a austerităţii.

Alegerile din Germania au şi această miză, situată între capacitatea mai mare de coerenţă cu Franţa lui Macron şi tolerarea ieşirii cronice din deficite a Franţei (şi altor state) versus rigoarea şi austeritatea menţinerii în cadrul coeziunii şi coerenţei care menţine Europa unită şi conservă Euro ca monedă stabilă, rezilientă şi durabilă. O variantă de dreapta înclină mai mult spre menţinerea rigorii, ca să nu spun a austerităţii, şi îndreaptă întreaga Europă spre liberalism-conservatorism, în timp ce varianta contrară, o continuitate cu SPD, împinge spre mai multă Europă, o acceptabilitate mai mare a tuturor statelor faţă de leadershipul german, o coerenţă mai mare de programe, dar cu o formulă de coeziune mai redusă la nivelul respectării stricte şi riguroase a prevederilor existente şi a celor necesare pentru evitarea tangajelor şi a căderilor în criză.