Armata lui Juncker

Jean-Claude Juncker vrea o armată europeană FOTO AP

Pe 8 martie, Jean-Claude Juncker declara pentru Welt am Sonntag: „Nu e vorba să creăm o armată ca s-o folosim imediat, dar o armată comună a tuturor europenilor ar face Rusia să înţeleagă că suntem serioşi când vorbim despre apărarea valorilor UE. O asemenea armată ne-ar ajuta să avem o politică externă şi de securitate comună”.

Vice-ministrul rus de Externe s-a făcut că nu pricepe: „Nu prea înţelegem ce înseamnă asta, pentru că politicienii europeni au tot spus aşa ceva în ultimii 30 de ani. Nu ştim ce vrea Juncker acum”. A înţeles, în schimb, Leonid Sluţki, membru al comisiei de apărare din Duma de Stat, care a postat pe facebook un mesaj propagandistic: „Paranoia în stil european: să declari că o armată europeană ar contrabalansa Rusia, când noi n-avem deloc intenţia de a ne război cu cineva”. Din fericire, nu toţi ruşii sunt spălaţi pe creier: Pavel Felgenhauer, un expert militar care a profeţit intrarea lui Putin în Georgia în 2008, a observat că „o armată comună a europenilor, cu bugetele tuturor statelor membre, ar fi comparabilă cu cea rusească, chineză sau americană”.

Declaraţia preşedintelui Comisiei a găsit susţinători în Germania: „Viitorul nostru, al europenilor, include o armată europeană”, a zis Ursula von der Leyden, ministra apărării, care declarase deja acum o lună: „poate că nu copiii mei, dar cu siguranţă nepoţii noştri vor avea parte de Statele Unite ale Europei”. Şi Norbert Roettgen, şeful comisiei de apărare din Bundestag, a ţinut să spună că „vremea armatei europene a sosit”.

Nu de aceeaşi părere s-a arătat a fi Grzegorz Scetina, ministrul polonez de Externe, care crede că propunerea lui Juncker

„e o idee riscantă, fiindcă trebuie să vedem mai întâi unde găsim banii ca să finanţăm o aşa armată, cum vor funcţiona trupele combatante şi cine le va pregăti”.

Consilierul pentru securitate al preşedintelui polonez, generalul Stanislaw Koziej, a comentat şi el că „actualmente, nimeni din Europa nu se gândeşte să renunţe la suveranitate”.

Nici Laimdota Straujuma, aflată la cârma guvernului Letoniei, nu e foarte încântată: „se poate discuta despre [o armată europeană] la Consiliul din iulie, dar e important să verificăm dacă nu cumva s-ar ajunge la dublarea NATO”. Asta e, în fond, poziţia adoptată de NATO, rezumată de secretarul general al organizaţiei, Jens Stoltenberg: „e important să evităm duplicarea şi îndemn UE să se asigure că tot ceea ce face e compatibil cu NATO”.

Nimeni n-a fost surprins că şi guvernul britanic s-a arătat sceptic, purtătorul său de cuvânt arătând următoarele: „Poziţia noastră e foarte clară: apărarea e o responsabilitate naţională, nu europeană, şi nu se întrevede posibilitatea ca lucrurile să se schimbe sau să apară o armată europeană”. Era reluată astfel poziţia exprimată de David Cameron, în decembrie 2013: „E logic ca statele să coopereze în domeniul militar, beneficiind astfel de un plus de securitate, dar nu e în regulă ca UE să aibă capacităţi, armate sau forţe aeriene”. Ca de obicei, Nigel Farage a ţinut să fie mult mai agresiv decât conservatorii: 

„Noi, adică UE, suntem cei care am provocat conflictul din Ucraina, prin expansionismul nostru teritorial. Am înţepat ursul rus, iar Putin a reacţionat, aşa cum era de aşteptat. Să vrei să foloseşti asta acum ca să construieşti o armată europeană... Iar Juncker mai şi spune că trebuie să convingem Rusia că suntem serioşi. De cine crezi că-ţi baţi joc, domnule Juncker?”.

Frontul Naţional din Franţa nu putea rămâne mai prejos. Aymeric Chauprade, deputat european din comisia AFET, a introdus în reacţia sa două teme dragi partidului condus de Marine Le Pen, şi anume simpatia faţă de Moscova şi refuzul federalismului:

„Juncker vrea să reînvie comunitatea europeană a apărării pentru a se confrunta nu atât cu islamismul terorist, ci cu Rusia, obsesie a eurocraţilor care primesc ordine din Statele Unite. Nu e de mirare că doamna von Leyden urmează această direcţie, fiindcă Germania a fost mereu federalistă şi pro/americană”.

În ceea ce îi priveşte, experţii în securitate au pus în evidenţă dificultăţile alcătuirii unei armate europene. Aşa a procedat, între alţii, Claudia Major, de la Stiftung Wissenschaft und Politik:

„Dacă iei în seamă ce înseamnă o armată europeană, cea mai importantă chestiune e cine decide că trimite soldaţi şi unde anume? Cine hotărăşte pe cine omoară ei? Cine le comandă? Ce parlament hotărăşte? Ce industrie a apărării trebuie să avem? Cum legile nemţeşti referitoare la soldaţi sunt diferite de cele din Franţa, Marea Britanie, Slovacia, Italia sau Spania, întrebarea e care dintre ele se vor aplica”.

Alţi specialişti în securitate au reamintit că, la Consiliul European de la Helsinki din 1999, şefii de stat şi de guvern au decis să creeze o forţă militară de 50-60 de mii de persoane, capabilă să efectueze toate Misiunile Petersberg, într-un interval de maximum două luni şi pentru cel puţin un an: deşi termenul-limită a fost 2003, o asemenea forţă nu există nici până azi.

Cel mai diplomat răspuns la declaraţia lui Juncker a venit de la un militar, şi anume de la generalul Philip Breedlove, care e şeful operativ al NATO pentru Europa: „Avem o cooperare excelentă cu UE în domeniul militar”. În România, în săptămâna în care se spuneau toate astea, a fost arestat M. Vanghelie, iar despre ministrul de finanţe s-a aflat că mergea în unele seri într-un cimitir, pentru a primi mită în pungi de plastic.