În paşi de Valls cu rromii din Franţa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Superb subiect! Trăiesc de patru ani în Franţa, mai precis în Ile-de-France, adică zona pariziană unde sunt concentrate toate naţionalităţile şi minorităţile posibile, iar printre ele acest grup exotic – les Roms cum îi numesc francezii – nu încetează să uimească opinia publică prin neputinţa de a se integra în societate şi de a se comporta dacă nu civilizat, măcar la limita decenţei.

Ştiu, subiectul e delicat, naşte emoţii (repulsii?!) naţionaliste şi comoţii gen Viviane Reding, pe de o parte avem drepturile omului, pe de altă parte aşa-zisele drepturi europene şi mai avem o problemă pe care nimeni nu se oboseşte să o aducă în discuţie. Ei, bine, azi m-am hotărât să dau cărţile pe faţă pentru că, o dată cu venirea toamnei, am acumulat destule motive depresive, iar cel prezent a devenit chiar o umbră înfricoşătoare care mă însoţeşte la toate interviurile unde mă duc cu speranţa că poate, poate… şi în aproape toate conversaţiile în care, de multe ori din proprie iniţiativă, îmi declar originile cu sinceritate şi cu voce tare.

Da, sunt româncă născută, crescută şi educată în România şi nu înţeleg de ce vă schimbaţi la faţă când vă mărturisesc acest lucru. Sau de ce vă daţi un pas în spate sau… de ce, peste câteva zile, nu mai îmi răspundeţi la salut… sau de ce, după ce cădeţi pe spate citind CV-ul meu, nu mai daţi niciun semn de viaţă?! Poate pentru că v-am spus că vin din România?! Dumnezeule! E chiar atât de înspăimântător să vii din România şi să recunoşti acest lucru tocmai într-o ţară, foarte creştină de felul ei la origini, unde acum în tot mai multe oraşe se aude regulat glasul imamului?!

Tabloul cotidian devine din ce în ce mai complex. Pe pânza franceză, fină ca şi textură, apar în ultima vreme tuşe de culoare şi temperament din ce în ce mai extreme şi extremiste. Dacă înainte figuranţii îşi vedeau cuminţi de treabă şi de obiceiuri (mă abţin să le comentez), acum vor să devină personaje în prima linie şi vor drepturi egale cu delfinii. La curtea regelui soare se infiltrează un colţ de semilună, iar cruciada de acum aproape o mie de ani îşi schimbă sensul. Revanşă a istoriei sau eşecul utopiei numite U.E.?

Am divagat un pic de la subiect pentru a vă face o idee despre situaţia actuală din Hexagon şi pentru a înţelege de ce nu mai are Marine Le Pen mustăţi în afişele electorale. Pentru că a devenit un politician tot mai respectabil care îndrăzneşte să spună public ceea ce o mare parte din francezi doar gândesc. Iar declaraţiile ei nu sunt aşa de extremiste pe cât par, ci sunt lipsite de farmecele ipocriziei des întâlnite în conversaţiile limbii franceze. Conversaţii cotidiene între oameni, educaţi de altfel, care una (îţi) spun şi alta gândesc (despre tine).   

Aşadar, în tot acest context destul de tulburător, de câteva zile, presa franceză, inclusiv cea religioasă, musteşte de afirmaţiile ministrului francez de interne, Manuel Valls, referitoare la faptul că rromii sunt incapabili să se integreze şi în consecinţă trebuie, sub masca ineditei expresii de „a avea vocaţia”, să se întoarcă în România şi Bulgaria. Dar parcă mai mult în România. Conform  ultimilor statistici, în Franţa există tabere de rromi, dintre care trei sferturi sunt instalate în Ile-de-France, numai în regiunea Seine-Saint-Denis, adică la doi paşi de Paris, fiind vizibile 130 de astfel de tabere. Şi când zic vizibile mă refer la un maldăr de cărucioare, fotolii decrepite, corturi acoperite cu saci de plastic, corpuri dezmembrate de mobilă, saltele murdare şi tot ce mai poate fi recuperat de pe străzi.

Manuel Valls

În mod regulat, aceste comunităţi improvizate sunt distruse, iar locuitorii trimişi cu mare tam-tam, cu avionul evident, în ţările de origine. Dar parcă cei mai mulţi tot în România se întorc. Şi e normal aşa, pentru că din cei 10 milioane de rromi din Europa, 1.850.000 îşi duc traiul numai în România, spre deosebire de cei 750.000 care trăiesc în Bulgaria, la fel şi în Ungaria. Nefiind singura ţară care se confruntă cu migraţia masivă a rromilor, Franţa doreşte însă găsirea urgentă a unei soluţii la nivel european, cu scopul de a favoriza mai întâi integrarea acestora în România şi Bulgaria. Apoi mai vedem...

Acelaşi Manuel Valls afirmă că în zonele unde se stabilesc grupurile de rromi, creşte numărul de furturi şi de spargeri iar cerşetoria este prezentă la orice colţ de stradă. Cerşetoria se vede cu ochiul liber (în faţă la Notre-Dame a devenit deja o scenă banală), dar afirmaţiile sale nu pot fi susţinute şi cu date concrete deoarece, momentan, legea franceză nu permite realizarea de statistici pe criterii etnice. Aşadar, la ora actuală nu există în mod oficial date care să dovedească legătura dintre prezenţa unei tabere de rromi şi creşterea cazurilor de delicvenţă într-o anumită zonă. Şi mai trist, de curând, citând din raportul poliţiei judiciare, la postul de radio France Inter a fost menţionat faptul că în Franţa, una din zece persoane reţinute de poliţie pentru furturi, spargeri sau escrocherii este de origine română. 

Şi, acum, mă întreb eu, vehiculând în mod regulat astfel de informaţii în presă, ce imagine pot avea de fapt francezii despre noi?! La jurnalul de seară nu o dată am văzut ştiri despre evacuarea zgomotoasă a taberelor de rromi şi nu o dată am citit în celebra revistă „Paris Match” despre cum sunt discriminaţi rromii de către români şi despre tristeţea lor de a părăsi România în căutarea unei vieţi mai bune. De ce nu citim oare şi despre miile de medici care profesează în cele mai îndepărtate cătune ale Franţei şi îngrijesc mii de bolnavi? De ce nu ştim mai nimic despre studenţii români şi performanţele lor obţinute în marile universităţi franceze? De ce nu ne spune nimeni despre minunata lucrare a preoţilor care însufleţesc comunităţile de români insuflând tainele credinţei ortodoxe, dar şi perpetuarea tradiţiilor, a culturii şi limbii române?         

Revenind în miezul problemei, pe 30 septembrie, cele mai cunoscute asociaţii franceze de luptă împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale i-au adresat preşedintelui Hollande o scrisoare în care califică afirmaţiile lui Valls drept „insuportabile”. Reprezentanţii acestor asociaţii i-au solicitat urgent intervenţia ca şi garant oficial al valorilor fondatoare ale republicii: adică justiţia, coeziunea socială, solidaritatea, respectul şi demnitatea umană. Nu ştiu dacă la ora actuală preşedintele le-a dat vreun răspuns, dar vorbind despre demnitatea umană aş dori şi eu să ştiu pe noi, ăştia care ne vedem de treabă şi suntem stigmatizaţi din cauza unei minorităţi, cine ne apără? Cine luptă şi pentru drepturile noastre, pentru noi, ăştia care stăm cuminţi la cozi interminabile pentru a obţine mult râvnitul permis de muncă, care ne-am tocit coatele învăţând accente, subjonctive şi mult excepţii ale limbii franceze, care ne purtăm cu decenţă şi printre altele ştim că Manet şi Monet nu sunt unul şi acelaşi personaj?!  

Înainte ca problematica rromilor să divizeze actuala clasă politică franceză, cred că lipsa lor de reacţie ne-a divizat mai întâi pe noi românii care de multe ori avem aşa o lehamite să spunem de unde venim, de teamă să nu fim aspru judecaţi. Trăiesc de patru ani în Franţa şi, personal, nu simt niciun progres. După toate întâlnirile la nivel înalt şi feluritele promisiuni, lucrurile revin la „normal”, dar această „normalitate” a devenit insuportabilă. La ce concluzie a ajuns Valls după ce a creat a nu ştiu câta furtună mediatică pe aceeaşi temă? Păi, e simplu: responsabilitatea revine ţărilor de origine. Şi, fiecăruia dintre noi, aş mai adăuga eu, care prin puterea exemplului putem să le arătăm totuşi francezilor că şi noi, românii, avem demnitate, bun-simţ, suntem cultivaţi şi, mai ales, motivaţi să continuăm lupta într-o societate dominată încă de prejudecăţi. Fără să mai vorbim de cum resimte fiecare dintre noi, departe de ţară, melancolia intraductibilului „dor”...       

Ca şi concluzie, o ştire de ultimă oră: Manuel Valls a declarat pentru ziarul Le Point că nu regretă nimic din ce a spus. Vorba cântecului „non, rien de rien, je ne regrette rien”, cu menţiunea că l-a deranjat totuşi modul eronat în care anumiţi reprezentanţi ai opoziţiei au interpretat afirmaţiile sale. Exuberant şi hiper activ, după o vară petrecută în campanie electorală, pardon în misiune de serviciu, Manuel continuă să-l exaspereze pe premierul francez fiind la ora actuală cel mai carismatic politician al guvernului. Reţineţi însă numele lui Valls. Chiar dacă nu pare a fi un dansator abil, sub cămaşa scrobită ascunde zalele unui războinic care se pregăteşte să asedieze palatul Elysée. Vom trăi şi vom vedea, dar nu ştiu cum vom mai dansa. Cel puţin pe teritoriul francez.    

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite