FOTO Ian Anderson. „(Never) Too Old to Rock’n’Roll“!
0
Titlul celebrei piese „Too Old to Rock’n’Roll: Too Young to Die!“ ar merita rescris, impresia aceasta a lăsat-o frontmanul trupei Jethro Tull, Ian Anderson, după cele aproximativ două ore de concert de pe scena Sălii Palatului de vineri seară. Parcă ar suna mai bine: Never Too Old to Rock’n’Roll...
Ian Anderson a îmbătrânit frumos. Anii care au trecut poate că i-au brăzdat riduri în chipul celui care, ajutat de flaut, a scris un important capitol în istoria rockului, dar cu certitudine nu i-au alterat vocea. Inconfundabila voce. La cei 66 de ani ai săi, Anderson a demonstrat, aseară, că mai are multe de oferit unui public avizat, care i-a rămas fidel de-a lungul anilor.
Concertul în două părţi a cuprins atât piese vechi, cunoscute, ca „Aqualung“, „Thick as a Brick“ sau „Songs from the Wood“, cât şi bucăţi din noul album, cel promovat în acest turneu, „Homo Erraticus“. Album care, potrivit criticilor, este unul reuşit, poate cel mai bun pe care l-a realizat Anderson în ultimele decenii, despre care muzicianul spunea, pentru „The Independent“, că „dacă vrei să cuprinzi 8.400 de ani de istorie în 50 de minute poţi s-o faci doar printr-un album de rock progresiv“. Publicul a fost unul receptiv: dacă a fredonat cu solistul refrenele pieselor arhicunoscute pe tot parcursul concertului, a primit cu interes şi piesele de pe noul album. Care nu au sunat rău.
A lipsit totuşi chitara lui Martin Barre. Soundul unic al trupei s-a păstrat de-a lungul timpului graţie flautului şi a vocii lui Ian Anderson. Dar a lipsit chitara lui Barre. Asta nu înseamnă, însă, că Florian Opahle, actualul chitarist, nu ar fi bun. Sau că trupa, în actuala componenţă, ar lăsa impresia că nu este sudată la fel ca pe vremuri. Doar că unele piese nu au mai sunat aşa cum ne-am fi aşteptat – „Songs from the Wood“ este, de departe, cel mai bun exemplu. S-a improvizat tocmai în momentele în care nu era neapărat cazul, iar vocea lui Anderson a sunat slab exact acolo unde era nevoie de forţă.
Cu vorba-i caldă, cum numai un englez sadea poate avea, cu timbrul unic al vocii, cu gesturile sale inconfundabile, dar mai ales cu muzica sa, Anderson ne-a cucerit. Din nou. Şi a demonstrat, dacă mai era nevoie, că muzica bună nu ţine cont de trecerea anilor.
Concertul de aseară a fost unul de suflet. „Nu sunt eu cel mai bun flautist din lume, dar sunt, cu certitudine, cel mai sonor“, glumea Anderson în timpul unui interviu. Cel mai sonor şi, pe lângă asta, unul dintre cele mai fermecătoare personaje din lumea muzicii de ieri şi de azi.
Se încarcă comentariile...
