„The Economist”: „Noua generaţie de regizori români, perlele cinematografiei româneşti”

Actriţa Luminiţa Gheorghiu în rolul mamei dominatoare din filmul „Poziţia Copilului”

Filmele produse de regizori români talentaţi au făcut ca acestea să fie considerate adevăraţii mesageri care duc numele ţării mai departe. Creaţia lui Călin Netzer, „Poziţia Copilului”, premiat la Berlin pentru Cel mai bun film, a atras după sine reacţii pozitive, astfel că publicaţia „The Economist” a încercat să contureze o radiografie cu neajunsurile şi surplusurile industriei cinematografice româneşti.

„În timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, industria de film a României a fost naţionalizată, iar cineaştii au fost subvenţionaţi pentru a crea filme socialiste care portretizau o clasă muncitorească fericită. Cetăţenii români trăiau într-o lume în care propaganda de stat lăuda falsa prosperitate economică, chiar dacă oamenii erau nevoiţi să stea ore în şir la cozi pentru a cumpăra lapte sau carne. După revoluţia sângeroasă din 1989, o nouă generaţie de regizori şi-a focusat obiectivele asupra epocii ceuşişte, realizând filme care arătau adevăratul trai al oamenilor, dar şi traumele post-comuniste care au urmat după instalarea democraţiei”, titrează publicaţia „The Economist”.

În continuarea materialului este descrisă perioada după anii 2000 în care noul val al cinematografiei româneşti a început să câştige recunoştere internaţională pentru stilul original şi autentic. Multe dintre filmele româneşi ilustrează viaţa de zi cu zi de sub regimul comunist, cum se întâmplă în cazul filmului lui Cristian Mungiu - „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în filmul lui Corneliu Porumboiu - „12:08 la est de Bucureşti” sau filmul lui Cătălin Mitulescu - „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, care dramatizează revoluţia din decembrie 1989, atunci când regimul s-a prăbuşit iar soţii Ceuşescu au fost executaţi.

Mai recent, regizorii se concentrează pe societatea românească aflată în tranziţie. Un exemplu este dat de filmul lui Călin Peter Netzer, „Poziţia Copilului” care a fost premiat cu Ursul de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin pentru Cel mai bun film.

O poveste universală

„Cu un stil cvasi-documentar, «Poziţia Copilului» arată o mamă bogată şi dominatoare, jucată de Luminiţa Gheorghiu, în încercarea de a acoperi urmele unui accident comis de fiul ei, pentru care ar ajunge la închisoare. Această dramă psihologică oferă o perspectivă asupra noii burghezii a României, din moment ce corupţia se răspândeşte în sânul tuturor instituţiilor democratice ale ţării. Sub comunism, aparteneţa politică era cea care aducea cu sine influenţa, dar în noua democraţie banii reprezintă adevărata putere. Filmul abordează, de asemenea, o temă universală, aceea a relaţiei dintre copii şi părinţii lor”, scrie în articolul publicat de „The Economist”.

„Acesta este un film sufocant, majoritatea cadrelor sunt strânse, iar tu eşti un spectator care participă la acţiune. Spre deosebire de majoritatea filmelor româneşti, nu te uiţi la el ca şi cum ai admira un tablou, dar te apropii de personaje, de acţiunile şi destările lor de spirit”, a declarat Călin Netzer pentru publicaţia britanică. Realismul intens şi umorul negru din acest film sunt teme care se regăsesc în spaţiul noului val de filme româneşti, apreciază „The Economist”.

„Cred că generaţia mea are sentimente amestecate faţă de comunism. Pe de o parte, ne simţim nostalgici pentru că acelea erau zilele copilăriei noastre, dar pe de altă parte, simţim şi repulsie pentru că ştim poveştile părinţilor noştri. Eram prea tineri ca să trăim cu adevărat acele vremuri, dar simţim nevoia de a duce mai departe poveştile care i-au afectat pe cei apropiaţi”, spune Bogdan Dumitrache, actorul în vârstă de 35 de ani care a jucat rolul fiului şi care a experimentat atât comunismul în timpul copilăriei sale, dar şi libertatea şi dezvoltarea economică care au urmat după revoluţie.

CNC sau „ultimul corupt” în faţa expansiunii filmului românesc

Chiar şi aşa, transmiterea acestor poveşti mai departe se dovedeşte o sarcină dificilă din cauza problemelor de finanţare. „În prezent, cineaştii pot aplica pentru o subvenţie de 50% a costurilor de producţie care trebuie să fie rambursată în termen de zece ani de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC). Subvenţiile ar trebui să fie acordate de două ori pe an prin concurs, în conformitate cu legislaţia românească a cinematografiei, dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna”, menţioneaza acelaşi material.

„Finanţarea vine adesea de la Uniunea Europeană(UE) sau de la investitori străini. CNC, care are un buget anual de şapte milioane de euro, a fost criticat pentru corupţie, lipsă de transparenţă şi pentru obstacolele sale birocratice. Este acuzat pentru favorizarea şi finanţarea anumitor regizori, precum Sergiu Nicolaescu, un avantajat al erei comuniste, chiar dacă unele dintre filmele lor s-au dovedit a fi eşecuri în ceea ce priveşte audienţa şi recunoaşterea internaţională”, scrie „The Economist”.

Publicaţia menţionează că ultimul film al lui Nicolaescu, înainte ca acesta să moară, „Ultimul Corupt”, a fost un eşec critic şi financiar. Eugen Şerbănescu, omul de la conducerea CNC, a declarat pentru „The Economist” că instituţia de care el se ocupă nu este responsabilă pentru urmările unui film şi asta pentru că finanţarea se oferă strict pe baza scenariilor prezentate.

Un alt obstacol în buna creştere a industriei cinematografice româneşti este numărul puţin de cinamtografe de care ţara dispune, fiind cel mai mic număr din Europa. Lipsa infrastructurii împiedică distribuirea la nivel naţional a produselor cinematografice şi determină profituri comerciale modeste în box-office-uri.

Filmul românesc, adevăratul ambasador al ţării

Ada Solomon, producătorul filmului „Poziţia Copilului”, care a avut un buget de 800.000 de euro, crede că politicienii ar trebui să acorde mai multă atenţie industriei cinematografice pentru că a devenit un ambasador al ţării. Totodată, aceasta consideră că există mai multe soluţii pentru problemele cu care se confruntă sistemul în prezent. Solomon solicită un fond bugetar pe care regizorii români l-ar putea accesa, dar şi o schemă de ajutor din partea statului pentru potenţialii investitori în industrie. Dar toate acestea nu pot fi puse în aplicare fără voinţa politică. Infrastructura ţării ar trebui, de asemenea, luată în calcul, mai spune ea.

Alin Tasciyan, vice-preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI), susţine că recunoaşterea internaţională a cinematografiei româneşti nu este o tendinţă temporară pentru că industria este construită pe o cultură puternică a personalităţilor reziliente ale cineaştilor. „Cred că acesta este doar începutul, numai revolta, nu revoluţia în sine şi este doar o chestiune de timp şi de bani pentru cinematografia românească să înflorească şi să-şi expună toate culorile”, este de părere Tasciyan.

„Cu toate acestea, dacă clasa politică nu-şi va întoarce privirea asupra cinematografiei româneşti şi nu va stabili soluţii  pentru problemele cele mai urgente cu care se confruntă industria, acest talent al ţării poate migra spre industriile de film mult mai dezvoltate din lumea occidentală. Aceasta ar fi o pierdere enormă nu doar pentru moştenirea culturală a României, dar şi pentru noul val de regizori care par să se simtă fericiţi în propria ţară, mai degrabă decât oriunde altundeva”, conchide „The Economist”.