Producţia care o are în rol central pe artista de origine iugoslavă (un film hibrid, fuziune între road movie şi documentar) este narată de aceasta şi începe cu relatarea unui moment în care o bătrână i-a ghicit Marinei într-o bucată de meteorit că scopul ei pe Pământ este să-i ajute pe oameni să-şi transceandă durerea. Oricât de pretenţios ar suna verdictul, această depăşire a durerii reprezintă chiar tema filmului regizat de Marco Del Fiol. Dincolo de zona de confort: Marina Abramović în Brazilia (în original, The Space In Between: Marina Abramović and Brazil) are un titlu îndreptăţit: protagonista filmului este considerată unul dintre cei mai importanţi exponenţi (şi fondatori) ai artei conceptuale performative a ultimelor decenii. Abramović a anulat în mod repetat graniţele dintre public şi artist şi a explorat legăturile între intelect, corporalitate şi emoţii. Şi-a folosit propriul corp ca un teren al experimentului în numeroase iniţiative pe care mulţi le-ar eticheta, pe bună dreptate, masochiste. În film, aceasta a mărturisit că nu a avut niciodată probleme în a controla durerea fizică, dar nu a reuşit acelaşi lucru şi cu cea emoţională.

Însoţită de echipa de filmare, Marina Abramović îşi începe călătoria spirituală braziliană la finele lui 2012 şi o încheie în 2015. Nu ştim cu exactitate dacă odiseea de aproape 3 ani e neîntreruptă, însă cert e că locurile vizitate şi persoanele cu care Marina interacţionează nu sunt puţine. Artista poposeşte câteva zila le celebrul vindecător Sfântul Ioan al lui Dumnezeu, un om simplu, needucat, care susţine că este „locuit“ temporar de diverse spirite taumaturge cu ajutorul cărora produce vindecări miraculoase pe cale mentală sau cu ajutorul bisturiului. Scenele îi vor răscoli pe cei cu stomacul sensibil, dar pentru cei la curent cu fenomenul respectiv vor veni doar ca o completare a unor informaţii familiare. În continuare, Marina vizitează comunitatea religioasă sincretică Vale do Amanhecer, cunoaşte o bătrână care prepară leacuri naturiste încă din copilărie, interacţionează cu vraci, şamani şi o centenară care la vârsta de 108 ani aştepta ca Dumnezeu să o cheme înapoi la El (dorinţă împlinită doi ani mai târziu), vizitează cascadele Parcului Naţional Chapada dos Veadeiros şi se pozează în cadre naturale ca un medium surprins în levitaţie în acel spaţiu intermediar pe care îl menţionează titlul englezesc al filmului.

Peregrinările sunt punctate de reflecţii asupra vieţii şi artei, amintiri, neîmpliniri şi aspiraţii. Marina Abramović respinge formulara clasică a religiilor ca forme instituţionale de ascensiune spirituală în favoarea spiritualităţii pure, neîncătuşată de dogme şi reinterpretări. Filmul abundă în imagini de natură spectaculoase, personaje inedite şi exotism. Cei care sunt mai puţin atraşi de zona spirituală vor găsi o desfătare vizuală autentică pe tot parcursul filmului, deşi producţia este suficient de nişată încât să-i atragă preponderent pe fanii Marinei Abramović, amatorii de artă neconvenţională şi pe cei aflaţi în căutare spirituală. Deşi nu oferă nici o revelaţie explicită, filmul descrie tenacitatea unei căutări care nu exclude suferinţa fizică şi renunţarea la confortul familiarului în favoarea unui abandon riscant. Este memorabilă scena în care, complet goală şi împroşcată succesiv din cap până-n picioare cu o apă conţinând minerale, frunze şi alte ingrediente necunoscute, Marina Abramović e frecată pe tot corpul cu două ouă menite să o epureze de toată energia negativă. Marina trebuie să spargă ouăle, pe rând, cu mâna goală, iar la al doilea se chinuie, ţipând de durere, de parcă ar încerca să sfarme o piatră. Bizareria întregii scene ar putea părea o gratuitate exhibiţionistă pentru cei neavizaţi în metodele Marinei, dar pentru fanii acesteia va veni cât se poate de natural. La fel vor întâmpina şi cele două scene în care aceasta bea decoct de ayahuasca având, iniţial, „cea mai urâtă experienţă“ din viaţa ei, pentru ca a doua să reprezinte o purificare.

Finalul filmului prezintă scene ale unui performance în care participanţii, având urechile acoperite de căşti antifon, meditează aşezaţi în faţa unor stâlpi de lemn pe care sunt montate cristale extrase dintr-una dintre marile mine braziliene. Marina Abramović declară că tot ce-a făcut a fost să ofere publicului instrumente ca să îşi cunoască propriul sine. Cred că e o afirmaţie pertinentă venită din partea unei personalităţi care stârneşte atitudini divergente şi produce o artă nu foarte uşor de asimilat. Demersurile acesteia pot fi interpretate ca o alternare între experiment, inovaţie, frondă gratuită şi teribilism, însă artista nu e o fiinţă banală şi motivaţiile nu îi sunt mereu limpezi, ci situate într-o zonă de căutare nesfârşită şi, prin urmare, de incertitudine.

Dincolo de zona de confort: Marina Abramović în Brazilia e o vizionare inedită, ofertantă la nivel vizual şi provocatoare la nivel intelectual. Reprezintă un punct de plecare al unei călătorii spirituale pentu fiecare privitor în parte sau, în ultimă instanţă, un binevenit escapism de o oră şi jumătate într-o existenţă măcinată prea frecvent de rutină şi o confortabilă plictiseală.