Mimi Brănescu (42 de ani) vorbeşte despre copilăria într-o comună muntenească şi despre profesia la care a ajuns datorită unor mari artişti. Povesteşte şi despre rolul din pelicula „Sieranevada“ de Cristi Puiu, selectată anul acesta în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Cannes, şi explică, printre altele, de ce a renunţat toamna asta să mai scrie replicile personajelor din serialul TV „Las Fierbinţi“.

Lui Mimi Brănescu nu îi place să se lamenteze, căci crede că îi şade mai bine cu umorul pe-aproape. După ce a absolvit liceul, a fugit de serviciul militar şi a fost, pe rând, profesor suplinitor de sport, candidat doi ani consecutivi la secţia de păpuşi-marionete a Academiei de Teatru şi Film (ATF), astăzi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, şi, în sfârşit, student la actorie. În anii de facultate, a mers, fără înverşunare, pe un drum decorat cu tot felul de obstacole, pe care nu prea le-a luat în serios. A avut şi perioade grele, când uşile teatrelor nu s-au deschis sau când mâncarea abia i-a ajuns. Despre astfel de momente nu-şi doreşte să povestească pe îndelete. S-ar întoarce oricând, însă, la istorisirile din copilăria de „la ţară“, unde nu era zbuciumul din Bucureşti. I-a plăcut să scrie piese de teatru, nu doar să urce pe scenă – după ce a văzut că e mai uşor să revină asupra textelor redactate la calculator decât asupra celor de pe hârtie, s-a pus pe treabă şi a început să joace şi rolul de scenarist. Din 2012, până de curând, a scris dialogurile dintre personajele serialului „Las Fierbinţi“, iar vreme de actorie a mai avut doar într-o pauză dintre sezoane.

„Weekend Adevărul“: Aţi făcut Şcoala Generală în comuna Nicolae Bălcescu din judeţul Călăraşi. Aţi interpretat roluri la serbări?

Mimi Brănescu: Nu prea. Îmi amintesc un singur eveniment, o serbare de 8 martie, de prin clasa a treia sau a patra. Am cântat „E ziua ta, mămico“ cu o colegă care avea o voce foarte bună. Mie, după două versuri, mi s-a dus vocea în cap şi-am cântat piţigăiat toată melodia. M-am făcut de râs şi n-am mai cântat după aia multă vreme.

Părinţii erau în clasă?

Cred că mama, că tata nu prea venea la serbări. Dar mamei i-a plăcut; asta mi-aduc aminte. Ce era să zică şi ea.

Tatăl avea un atelier de tâmplărie.

Da, la Lehliu Sat, că sunt două Lehliuri: Gară şi Sat. Tata era şi este un tip inventiv. A terminat doar şapte clase, că aşa era pe vremea aia, cum îi place lui să spună, dar a scos pe piaţă, pe lângă multe alte chestii, o bicicletă care, la pedale, avea montat un arc ca acela de ceas. Când dădeai la pedale, arcul se strângea. Apoi, dădeai picioarele de-o parte şi de alta şi bicicleta mergea acţionată de arc.

Jocul cu cutiile de chibrituri

Vă jucaţi în atelier cu fratele şi cu cele două surori?

Rar. Fratele e cu patru ani mai mare ca mine şi-a plecat devreme de-acasă, pe la şcoală şi prin alte locuri. A fost mai studios. În ce priveşte surorile, una e prea mică – e o diferenţă de şase ani între noi – şi cealaltă e prea mare. Mă lua cu ea la discotecă doar ca să aibă voie să plece de acasă. Şi-mi dădea caramele, să n-o spun lu’ tata că se pupă cu gagicu’. Multe caramele. Pentru mine, ieşitul cu ea la discotecă se încheia cu stat mult pe veceu.

Aţi povestit într-un interviu despre jocul cu cartoanele. Cum era?

Rupeam cutii de chibrituri. Tu câţi ani ai?

24.

Eşti mică. Faţa cutiei de chibrituri avea o poză, o floare, de obicei, şi, în funcţie de cât de frumoasă era poza, îi dădeam diferite valori: 10, 20, 100, 700. Dosul era întotdeauna de 5. Desenam cu cretă un cerc, în care puneam cartoanele, apoi trăgeam o linie la vreo cinci metri distanţă. Si cu târşa, care era un cauciuc de la calea ferată, sau cu un lanţ, dar nu ăla de la bicicletă, aruncam pe rând, de la cerc spre linie. Cine dădea mai aproape de linie dădea primul spre cerc. Şi tot aşa.

„Nu e uşor fără ureche muzicală“

Vă amintiţi tradiţii specifice zonei?

Ce tradiţii? Nunţile la cort, unde cântau lăutarii. Noi, copiii, nu eram invitaţi, dar mergeam să căscăm gura. Eu am învăţat să cânt la chitară de la un tip care cânta pe la nunţi. Mi se părea foarte tare cum ţinea ritmul. Nu e uşor, mai ales când eşti ca mine, fără ureche muzicală. Şi-mi mai amintesc puii ăia la pungă, Fraţii Petreuş, cred. Mama ne-aducea jumătăţi de pui făcute la grătar de la fiecare nuntă la care mergea. Şi-acum mi-e dor de gustul ăla. Erau buni, buni.

Mama era casnică?

Da. A crescut patru copii.Nu e uşor.

Cele mai frumoase 90 de minute

Mimi Brănescu, împreună cu Ana, fiica lui. FOTO: Arhivă personală Mimi Brănescu

La şcoală v-a pasionat vreo materie?

Mie nu mi-a plăcut şcoala; mi-au plăcut profesorii. Câţiva. Dacă mă atrăgea un profesor, mă interesa şi ce îmi preda. Ţineam mai mult la relaţia cu omul ăla decât la materie, ca să fiu sincer. Îmi plăcea să vorbesc cu el. Am avut profesori extraordinari în şcoala generală, ca doamna Bobârcea sau doamna Silvina, de chimie, care îmi zicea: „Trebuie să înveţi chimie, că, după ce o să ajungi preşedinte, o să-ţi facă ăştia statuie şi n-o să ştii dacă marmura e adevărată sau falsă. Trebuie s-o construieşti singur“.

Cum răspundeaţi la întrebarea: „Ce vrei să te faci când o să fii mare“?

Eu nu voiam să mă fac nimic. Nu mi-am dorit o meserie. Şi acum aş face altceva, nu doar actorie şi scris, deşi la vârsta asta e mai greu.

Aţi terminat liceul din Lehliu Gară, iar până la Nicolae Bălcescu sunt vreo 12 kilometri. Făceaţi naveta?

Dintr-a IX-a până într-a XII-a am făcut naveta cu trenul. Mă sculam la 7.00, ca să ajung la şcoală la 8.00. Terminam orele la 14.00 şi stăteam în gară până la 15.30, când era trenul spre casă. Ora aia şi jumătate petrecută zi de zi în gară a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea. Eram o gaşcă: unii navetişti, alţii din Lehliu. Vorbeam mult, ne făceam planuri. Mai trăgeam câte o ţigară, câte o înjurătură, o glumă proastă. Îi mai supăram pe unii, care alergau după noi să ne bată şi, de cele mai multe ori, ne prindeau şi ne şi băteau bine. Dar noi eram fericiţi. Sigur, îmi îngheţau picioarele iarna şi mă sculam fără chef dimineaţa. La liceu am cunoscut-o şi pe doamna Iancu, Dumnezeu s-o ierte, căreia îi datorez în mare parte scrisul. În clasa a XI-a şi a XII-a nu am făcut altceva decât să citesc vreo cinci cărţi, pe care le-am comentat cu dumneaei în toate felurile. A fost primul om care a întrebat: „Cum ar mai fi putut să se termine cartea asta?“ sau „Cum ar fi fost cartea asta dacă personajul X n-ar fi făcut nu ştiu ce?“. Ne-a obligat să gândim cu capul nostru.

Ce cărţi aţi citit?

Cel mai bun exemplu e „Nuntă în cer“ de Eliade. Am studiat-o la virgulă şi-o ştiam ca pe apă. Plus că am găsit şase variante noi de final.

Întâlnirea cu doamna Iancu a fost după ce v-aţi mutat de la profilul real?

Electrotehnică. Un fel de mate-fizică, unde se trăgea tare pe astea două şi unde eram ultimul prost. După Revoluţie, Liceul Industrial din Lehliu Gară a devenit Liceul Teoretic „Alexandru Odobescu“, cu profil uman şi real, iar eu am zburat la uman.

Cu examen?

Nu, care cum a vrut. Noi cred că am fost primul an fără examen de treaptă.

<strong>Un eşec al tranziţiei: afacerea cu săniuţe-suport de brad</strong>

La Revoluţie aveaţi 15 ani. Ce-aţi înţeles din ce s-a întâmplat?

Mai nimic. Eram cu gagici, cu dragoste. La noi, la ţară, n-a fost nicio panică şi n-am amintiri urâte despre comunism, pentru că toţi aveam aproximativ aceleaşi lucruri. N-aveam cu ce să comparăm. Nu mi-am dat seama de lipsuri, că aveam păsări şi creşteam porci. Bananele erau pentru noi ceva fără gust, că le primeam verzi şi nu interesau pe nimeni.

Care e cea mai puternică amintire din acea perioadă?

Îmi amintesc că tata strânsese vreo 200.000 de lei, pe care i-am văzut în cuptorul sobei de teracotă. Am imaginea asta în cap, dar el zice că nu e adevărat. Sunt sigur că aşa e. Şi frate-miu mi-a confirmat, deci suntem doi.

După ’90 s-a devalorizat leul.

200.000 de lei, într-un an, s-au înjumătăţit, c-a venit inflaţia. A fost o brambureală în urma căreia tata a rămas fără bani. În primul an după decembrie ’89 sau în al doilea, nu mai ştiu exact, am lucrat toată vara cu el, mama şi frate-miu la nişte săniuţe-suport de brad. Erau chiar frumoase, cu un orificiu pe mijloc, în care puneai bradul de Crăciun.

Le-aţi vândut la Obor, în Bucureşti?

Eu cu frate-miu. Le-am adus cu un camion mare. Oamenii ziceau: „Vai, ce frumoase sunt! Dar ce sunt?“. „Săniuţe-suport de brad“, le ziceam. „Şi la ce folosesc?“. „Păi, să puneţi bradu’ în ele. Nu vreţi să cumpăraţi una?“. „N-am nevoie, că ţin bradul într-o găleată cu nisip“. Nu-i interesa designul; că încă nu apăruse nevoia asta. Cred că acum ar fi avut oarece succes.

După liceu aţi vrut să daţi admitere la Jurnalism?

Am avut intenţia asta. În liceu am făcut franceză şi rusă. Le-am făcut degeaba, dar la franceză chiar aveam impresia că mă pricep şi m-a dus frate-miu să mă evalueze un nene, care era profesor la Facultatea de Jurnalism. Mi-a zis omul: „Mă, băiatule, ghinion. De anul ăsta sunt două limbi străine obligatorii la examen. Tu ştii vreo limbă străină?“ „Bineînţeles, franceză“. Mi-a dat un test şi, după ce l-a corectat, mi-a zis: „Îţi dau o veste proastă. Nici franceză nu ştii“. Examenul era peste trei sau patru luni, aşa că am renunţat.

Până atunci, presa fusese un instrument de propagandă. Cum de v-aţi gândit la jurnalism?

M-a influenţat frate-miu, care învăţa regie la Bucureşti. Voiam să dau la orice facultate, ca să scap de armată. Şi n-am făcut armata; nu ştiu dacă e un motiv de laudă. Mi se părea o pierdere de timp şi voiam să trăiesc fiecare zi altfel decât în regiment. Şi frate-miu a încercat o şmecherie, ca să nu meargă, dar nu a funcţionat. Poate că şi asta m-a speriat un pic. Apoi, tot influenţat de el, am ales teatrul – a avut odată de scris un scenariu, mi s-a părut interesant şi l-am întrebat ce se dă la actorie.

Şi cum aţi ajuns profesor de sport suplinitor?

Am vrut să fac rost de bani pentru meditaţii la Bucureşti, ca să intru la actorie. Am rugat-o pe doamna directoare Stoica, de la Şcoala Generală din Nicolae Bălcescu, să mă angajeze bibliotecar. Şi mi-a propus să fiu profesor suplinitor de sport.

V-aţi înţeles cu elevii?

Am fost diriginte la clasa a VII-a, unde am avut 18 elevi, parcă. Eu cred că ne-am înţeles. Am încercat să fiu prieten cu ei, le mai puneam muzică. Nu i-am făcut eu oameni, dar nici nu i-am învăţat să nu fie. În weekend, veneam la Bucureşti, unde mă pregătea pentru admitere un regizor care mi-a zis să nu dau la actorie, că n-am nicio şansă, şi să dau la secţia de păpuşi-marionete. După ce intru, să încerc să mă transfer la actorie. Se practica pe vremea aia. El mi-a luat toată încrederea.

„Actoria mi se părea ceva la care s-ar putea să nu ajung niciodată“

Victor Rebengiuc, Mimi Brănescu şi Ion Besoiu. FOTO: Arhiva personală Mimi Brănescu

Aţi dat admitere la păpuşi, la Academia de Teatru şi Film.

De două ori. Şi am picat de fiecare dată la ultima probă. Din comisie făcea parte şi domnul profesor Cristian Pepino. În primul an, m-a întrebat: „Dom’le, de ce vrei tu să dai la păpuşi?“. I-am răspuns: „Pentru că iubesc copiii“. M-a întrebat dacă ştiu ce înseamnă meseria asta şi i-am spus că da. „Ai văzut vreun spectacol de păpuşi?“ Nu văzusem şi am încercat s-o dau la întors, că „Ştiţi: eu sunt din Lehliu, iar spectacolele se termină noaptea târziu şi n-am tren de întors“. Nu m-a crezut. Spectacolele pentru copii erau dimineaţa. Nu mersesem la teatru, pentru că nu mă interesase. Domnul Pepino mi-a zis să mă duc în armată şi după, dacă mai vreau, mă aşteaptă. Nu am plecat în armată, ci am dat la o facultate de teatru particulară, la Universitatea Ecologică, şi acolo m-am împrietenit cu Andi Vasluianu, cu Cătălin Stanciu, cu mai mulţi. După un an, m-am dus iar la admitere la păpuşi. M-am hotărât brusc, cu câteva zile înainte de înscriere. Tot de frică. La ultima probă, m-am întâlnit iar cu domnul Pepino, care şi-a amintit de mine şi care m-a întrebat dacă am reuşit să văd în timpul care trecuse un spectacol de păpuşi. Nu văzusem şi iar m-a picat.

Cum de v-aţi făcut curaj să daţi la actorie?

N-am mai vrut să dau, dar tot frate-miu, printr-un prieten, Mircea Manole, m-a dus la Adrian Pintea, care pregătea la Teatrul Naţional pentru admitere, fără bani. Era plin în sală. Am urcat pe scenă, am zis monologul şi domnul Pintea mi-a spus: „Cred că o să cam fim colegi“. „Domnule, eu cu monologul ăsta am mai picat de două ori.“ „La actorie?“ „Nu, la păpuşi“. „Nu te-ai dus unde trebuie, ce-ai căutat acolo?“ Şi-a avut dreptate. Am dat la actorie şi am intrat. Întâlnirea cu Adrian Pintea mi-a schimbat viaţa. În ceea ce-l priveşte pe domnul Pepino, după ce-am intrat la ATF, când îl vedeam pe hol, doar că nu-l îmbrânceam. Îl uram. Îl consideram vinovat pentru toate eşecurile mele. La destui ani după ce am terminat facultatea, când am început să am oarece realizări, m-am întâlnit cu dânsul prin şcoală. Eu eram tot supărat, aşa, din inerţie. Trece pe lângă mine, se opreşte şi se apropie. Îmi întinde mâna şi-mi zice: „Domnule Brănescu, am avut dreptate să nu te iau la păpuşi. Nu era locul tău acolo. Aici e. Felicitări pentru ce ai realizat“. Mi-a întors spatele şi-a plecat. M-a buşit plânsul. A fost o mare lecţie de viaţă.

Până la admitere merseseţi la vreun spectacol de teatru?

Nu. Văzusem „Puricele“ cu Mălăele, din câte îmi amintesc. După ce am intrat la ATF, am început să merg. Actoria mi se părea ceva la care s-ar putea să nu ajung niciodată. Am iubit-o, dar am şi stat la distanţă, ca să nu sufăr dacă nu se întâmplă.

Cum a fost primul an la Academia de Teatru?

Am avut o perioadă de sărăcie crâncenă. Ne strângeam mai mulţi colegi şi n-aveam ce să mâncăm. Totuşi, au fost vremuri extraordinare: i-am cunoscut pe Lucian Ghimişi, Daniel Popa, Cosmin Seleşi, Marcel Bălan, Mihaela Beţiu. Eram fericiţi că o să fim actori, deşi nu ştiam ce înseamnă, şi-aşa ne trecea mai uşor foamea.

Primeaţi pachet de-acasă?

Îmi mai dădea mama câte un borcan cu icre, nişte măsline, o felie de brânză. Şniţele, când avea cu ce să-mi facă. Şi multe vorbe frumoase. Nu o duceau nici ai mei prea bine.

Mama v-a susţinut, aşadar.

Mi-a spus că, orice vreau să fac în viaţă, am tot sprijinul ei.

<strong>„Am vrut să văd dacă pot să plâng. Am reuşit,  am rezolvat problema“</strong>

Care a fost primul rol într-un spectacol de teatru?

Am jucat Bucşan, în „Ultima oră“, la studioul de teatru Casandra. Am fost şi Jerry în „Zoo Story“. În „Little Shop of Horrors“, un musical în limba engleză, am făcut vocea plantei la microfon, din culise. Planta şi cânta, iar eu nu am intrat niciodată când trebuia. Era un râs general – am o problemă cu ritmul şi nu ştiu când să intru la musical. Mi se pare că e bine oricând.

După facultate aţi fost hotărât să mergeţi spre actorie?

Imediat după facultate, a urmat o perioadă destul de tulbure, pentru că nu apăruseră barurile în care să poţi să joci şi nici nu prea se făceau angajări. Am mers în inerţie vreo doi-trei ani, ca toată generaţia. Am cam fost fiii ploii. Mai mult vorbeam decât făceam. Dar am reuşit atunci şi reuşesc să fac în continuare haz de necaz. Eu, cel puţin, am scos capul începând cu filmele astea din Noul Val, cum i se zice.

Aţi încercat să lucraţi altceva în perioada aia?

Nu aveam curaj şi nici pricepere. Eu şi colegii aşteptam să ne cheme unii să facem ceva. Aşa credeam că trebuie. Stăteam acasă şi aşteptam să sune telefonul. Acasă la cine avea, că n-aveam toţi casă şi nici telefon.

Prima criză de personalitate artistică

Aţi câştigat primii bani dintr-o reclamă la mare.

Da. Am făcut insolaţie şi m-am ars rău de la soare. Am filmat la 40 de grade,  sub un reflector care îmi bătea în cap. Mi-aduc aminte că aşteptam să pregătească operatorul camera şi-mi era rău. Am întrebat dacă pot să stau la umbră şi mi s-a răspuns că nu, că trebuie să stau în semne (n.r. – spaţiul de filmare). Am întrebat unde e regizorul şi de ce nu filmăm. Nu ştia nimeni. L-am căutat şi l-am găsit în mare; făcea baie. Atunci am făcut prima criză de personalitate artistică.

Care a fost pentru dumneavoastră primul rol important în teatru?

Pentru mine, nu pentru teatru, a fost Lucentio din „Îmblânzirea scorpiei“, regizat de Măniuţiu.

Cine v-a căutat pentru rol?

Eram în anul IV de facultate şi atunci se făceau tot felul de glume. Suna un cunoscut şi zicea: „Domnul Brănescu, vă sun din partea... Facem un film“. Te chema la o probă care nu exista. Când am ridicat receptorul, o voce a zis: „Bună ziua, sunt Stelian Nistor şi vreau să te chem la o probă la Mihai Măniuţiu“. Am făcut o pauză şi am spus: „Luciane, du-te în pizda mă-tii cu glumele tale“. Am crezut că era colegul Ghimişi şi i-am închis. M-a sunat domnul Nistor iar, că era chiar el, şi ne-am lămurit până la urmă.

Cum v-aţi pregătit?

Cum am ştiut. La spectacolul ăla mi-a zis domnul Măniuţiu, pentru că încercam şi eu să fiu amuzant: „Nu te mai chinui să fii comic, că piesa este scrisă aşa: când intră Petruchio, lumea râde; când intră Lucentio, lumea se odihneşte“. M-a blocat cu asta. Aveam şi emoţii. În distribuţie erau numai actori mari, care m-au cam copleşit: Oana Pellea, Marin Moraru, Marian Râlea, Stelian Nistor, Costică Drăgănescu.

„Nu mi-a plăcut să joc la Teatrul Naţional“

Cum a fost intrarea în lumea teatrului?

Neobservată. Am vrut să fac lucrurile bine, dar poate că în anii ăia a fost o eclipsă de talent la mine.

Aţi vrut să scăpaţi de vreun rol?

Nu mi-a plăcut să joc Valter, în „Idolul şi Ion Anapoda“, la Teatrul Naţional, deşi cu domnul Cojar şi cu distribuţia m-am înţeles foarte bine. Nu m-a dorit conducerea teatrului şi m-a făcut să înţeleg asta, aşa că m-am bucurat când am scăpat.

V-aţi regretat vreodată profesia de actor?

Nu ştiu dacă ar fi fost mai bine să fac altceva. Poate că ar fi fost mai puţin stres. În momentul ăsta nu regret. La început, vezi că lucrurile nu sunt ca în cărţi sau ca în filme, că mai există şi alţi factori. A fost şi alternativa cu scrisul şi n-am fost supărat când n-am jucat.

Un telefon de la Cristi Puiu

Stop-cadru din filmul „Sieranevada“. FOTO: cinemagia.ro

A existat un moment în care aţi spus: „Gata, sunt bun“?

Cred că am avut un moment de optimism după „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“, scurtmetrajul lui Puiu, care a luat Ursul de Aur. În naivitatea mea, am zis: „Să vezi acum, să te ţii“. Nu m-a căutat nimeni.

Atunci l-aţi cunoscut pe Cristi Puiu?

M-a sunat şi mi-a zis că vrea să facă un scurtmetraj şi că începe peste vreo două zile. „Am vrut să-l iau pe Ionel Mihăilescu, dar n-a mai vrut să joace. L-am sunat pe Pepe (n.r. - Şerban Pavlu), n-a răspuns la telefon. Dacă ţi se potriveşte şi costumul, te iau pe tine“. Atunci am fost bucuros pentru că am avut ocazia să joc şi nu m-a interesat că am ajuns al treilea în film.

Cum a evoluat colaborarea cu Puiu din 2004 până acum?

Ascendent. Am făcut trei filme cu el şi ne-am mai schimbat, am mai îmbătrânit amândoi.

Aţi muncit mult la construirea personajului Lary din „Sieranevada“?

L-am construit cu ajutorul lui Cristi. Când joci în regia cuiva, trebuie să-l ajuţi să facă ce îşi propune, nu să-l încurci.

Dar cum aţi văzut personajul?

Nu văd în niciun fel personajele. Citesc textul şi încerc să ajut să ajungă povestea aia la oameni. N-am învăţat în şcoală să fac dintr-un rol un prilej de a mă arăta pe mine. Când eşti distribuit într-o poveste, ideal este să laşi textul să curgă prin tine, nu să pui frână şi să spui: „Ia uite ce actor tare sunt eu. Ştiu să şi cânt, ştiu să şi dansez“. Dacă personajul este mai fad, dar povestea e frumoasă, ajut povestea. Mă uit la filme, că-mi plac poveştile şi rar rămân cu performanţa unui actor în cap sau, mai bine zis, nu o observ. Dacă îmi place filmul înseamnă că îmi plac şi actorii care joacă.

La „Sieranevada“ aţi avut o scenă la care aţi lucrat mai mult?

La început am vorbit mai mult cu Cristi. În filmul ăsta am vrut să văd dacă pot să plâng; a fost un pariu al meu cu mine. Am reuşit; mi-am rezolvat problema. Dacă Cristi a lăsat momentul în film, înseamnă că e bine.

Aţi spus într-un interviu că nu v-a impresionat Festivalul de Film de la Cannes.

Nu că nu m-a impresionat. Mie nu-mi place fauna care se perindă pe la festivaluri. Întâlneşti tot soiul de oameni importanţi, care, de fapt, nu sunt atât de importanţi. Acolo e o piaţă unde se vând filme şi se obţin finanţări. De fiecare dată m-am simţit ca o maimuţă, pentru că am dat mâna cu oameni care nu ştiau cine sunt şi pe care sunt sigur ca nu o să-i mai văd niciodată. Sigur, când mergi la Cannes şi te cheamă George Clooney, altfel stă treaba.

Despre „Las Fierbinţi“: „E ceva ce nu te mai lasă să dormi“

Personajul Bobiţă, interpretat de Mihai Bobonete. FOTO: cinemagia.ro

Când aţi scris piesa de teatru „Gunoierul“?

Cred că la doi sau trei ani după ce am terminat şcoala.

Mai ştiţi cum aţi găsit subiectul?

Habar n-am. M-au mai întrebat atunci nişte colegi ziarişti de-ai tăi şi i-am păcălit că am ieşit noaptea pe stradă şi am găsit un cal alb, care mânca dintr-un tomberon, şi m-am emoţionat. Ziceam că doar m-am gândit la ea şi am scris-o şi li se părea că nu e spectaculos.

Aţi renunţat de curând la scrierea scenariului pentru serialul „Las Fierbinţi“. De ce?

Tu scrii?

Mai scriu.

Ai scris pentru televiziune, cu deadline? E ceva ce nu te mai lasă să dormi, mai ales dacă nu vrei să faci o şmecherie. Adică să-i păcăleşti şi să le iei banii. După aia, poate te întâlneşti cu actorii şi te întreabă de ce le-ai scris replicile alea. La început, te loveşti şi de tot felul de îndoieli: „Băi, dar dacă nu mă pricep?“. Era o responsabilitate mare. Semnezi un contract şi nu poţi să spui: „Nu mai vreau, nu ştiu ce să mai scriu“. Trebuie să le dai episoadele.

Pentru cât timp aţi semnat primul contract?

Pentru un sezon, dar după patru episoade era să mă opresc, pentru că am intrat în conflict cu nişte „specialişti“ de la ProTV, care mi-au trimis nişte mici-mari corecturi, de fapt, nişte aberaţii. Erau mai multe pagini cu observaţii, unele subliniate cu galben, care începeau cu fraza asta: „Cele subliniate cu galben sunt cele mai importante, dar asta nu înseamnă că celelalte sunt mai puţin importante“. Am luat hotărârea să rescriu episoadele, pentru că ceea ce-mi cereau ei nu era logic. Apoi, le-am cerut banii şi pe alea patru scrise, care nu le-au plăcut, dar şi pentru cele noi, în care nu am respectat cerinţele lor, ci am rescris. Atunci au zis că e o problemă şi că trebuie să ne vedem cu domnul Adrian Sârbu. Dacă nu exista întâlnirea cu Sârbu, m-aş fi oprit atunci. Dumnealui, după ce a înţeles despre ce e vorba, a zis: „Mimi, merg pe mâna ta şi de acum încolo vorbeşti numai cu mine“. Şi am fost lăsat în pace.

„Îmi doream spectatori cu simţul umorului“

Cât de mult lucraţi la început, pe săptămână, pentru un episod?

Îl scriam cam în zece zile. Apoi, au fost şi perioade în care am scris un episod simplu, de 40 de pagini, într-o zi. De regulă, de luni până joi sau vineri, terminam episodul. Sâmbătă şi duminică mă odihneam şi mă gândeam la ce o să scriu luni, în următorul episod. Te antrenezi într-un fel care te extenuează, dar ideea e că a mers. Şi eu mă mir câteodată. Mă întrebam: „Povestea asta oare merge?“.

O parte dintre personaje erau deja stabilite când aţi preluat scenariul.

Exista un episod-pilot, de care m-am îndepărtat şi în care apăreau Giani, Bobiţă, Dorel, Geanina, Robi şi Vasile. Pe ceilalţi i-am adăugat eu.

Cum v-aţi îndepărtat de pilot?

Am adus personajele de care aveam eu nevoie, am schimbat din mers traiectul personajelor deja existente şi am adus altfel de probleme în dezbatere, episod de episod. Cred că s-a schimat mult serialul de la primul episod, până la ultimul din sezonul al nouălea. Nu judec calitatea episodului-pilot, dar, în general, nu ştiu să duc mai departe munca altuia şi nici nu-mi place.

Vă doreaţi personaje cu simţul umorului?

Îmi doream spectatori cu simţul umorului.

Cum aţi găsit timp să jucaţi în „Sieranevada“?

Am jucat într-o perioadă în care am avut vacanţă şi urma să mă odihnesc. N-a fost aşa. După ce am terminat „Sieranevada“, am intrat imediat în scris, că mai aveam o restanţă de patru episoade.

Mirela Oprişor, soţia dumneavoastră, de ce a renunţat la rolul Aspirina?

Pentru că nu mai scriu eu. Cred.

V-aş întreba şi de planurile de viitor.

N-am niciun plan. Vreau să mă odihnesc şi văd ce-o să-mi aducă viaţa.

„Îmi place teatrul de cafenea, dar nu-mi place la teatrul de stat“

Cum v-aţi înţeles cu Mirela Oprişor în timpul facultăţii?

După ce am dat admiterea, am fost o vreme împreună – mai lungă pentru mine, mai scurtă pentru ea. Apoi, drumurile noastre s-au despărţit şi ne-am reîntâlnit la câţiva ani după ce am terminat şcoala. Nu mai avuseserăm nicio treabă unul cu altul şi am sunat-o la un moment dat, acum 12-13 ani, să bem o cafea şi aia a fost.

(FOTO: Cu Mirela Oprişor, în spectacolul de teatru „Pulcinella şi Rosetta“)

Aţi cerut-o la scurt timp în căsătorie?

A doua zi.

Aţi jucat împreună după ce v-aţi regăsit.

Am jucat în „Marţi, după Crăciun“ şi o aveam deja pe Ana. Am hotărât înainte de filmare să nu vorbim acasă despre lucru.

Ana ce profesie şi-ar dori?

Dacă nu actriţă, măcar dansatoare. A filmat în „Sieranevada“ – ea e fiica mea, apare la începutul filmului. S-a descurcat mult mai bine decât o arată filmul. Nu prea o vezi, că e ascunsă după maşini. Am avut o frică teribilă să joc cu ea, dar m-a făcut foarte mândru în ziua aia. Nu prea vreau să o încurajez cu actoria, dar cred că are talent. Dacă vrea să se facă actriţă, are sprijinul meu, dar nu ştiu dacă vreau să parcurgă şi ea tot drumul ăsta.

Dar nu va fi mai simplu pentru ea tocmai pentru că părinţii sunt actori?

Unii au de luptat cu povestea asta, deci nu e întotdeauna un avantaj.

Acum mergeţi la spectacole de teatru?

Îmi place teatrul de cafenea, dar nu-mi place la teatrul de stat.

De la Cornel la Mimi

V-a recunoscut cineva pe stradă până acum?

Cred că mă recunoaşte lumea mai mult după nume. Am fost de curând la Administraţia Financiară şi m-a recunoscut nenea de la ghişeu. M-a întrebat: „Sunteţi omul cu «Las Fierbinţi»?“, după ce s-a uitat în buletin. Numele Mimi Brănescu probabil că e enervant, dar şi uşor de reţinut.

Mai daţi de oameni care cred că sunteţi femeie?

Cum să nu!

La ce vârstă v-aţi întrebat tatăl de ce v-a pus numele Mimi?

Cred că pe la 18 ani, că n-a fost o frământare, până n-au început unii să râdă. Tata avusese un prieten poreclit Mimi, care a murit înainte să mă nasc. Mi-a zis aşa în amintirea lui. Mă cheamă Mimi-Cornel, primul prenume din buletin e Mimi. La Lehliu toată lumea îmi zicea Cornel şi îmi era ruşine să spun că mă cheamă şi Mimi. Auzeam prenumele ăsta doar când se schimba profesorul şi striga catalogul. În Bucureşti, doamna Olga Tudorache a hotărât că o să-mi zică Mimi şi toţi colegii de facultate au început să mă strige aşa. Apoi, pentru afişul scurtmetrajului „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“, Cristi Puiu m-a întrebat cu ce nume să mă treacă şi, nu ştiu de ce, am ales Mimi.