Sala de aşteptare s-a făcut chiar în sala de cinematograf cu pânza ei albă, cu panta ei lină pe care de-acum se târâiau geamantane şi paporniţe, cu scaunele de pluş pe care călătorii îşi aşteptau trenul liniştiţi şi de pe care, altădată, priveau filme indiene ca să uite de coada la butelii, cartela de pâine şi tacâmurile de pui.

Alt oraş, aceeaşi gândire. În Dorohoi, Botoşani, erau chiar două cinematografe: ”Cultural” şi ”Melodia”. După Revoluţie, primul s-a transformat într-un fel de piaţă acoperită cu zeci de buticuri, magazine în care se vindeau ba o căciulă, ba un ceas chinezesc ori o baterie, ba un nimic. În cel de-al doilea s-a făcut un bar, apoi o discotecă, iar într-o noapte a picat tavanul peste 20 de copii. Au pus apoi lacătul şi l-au închis. Poveşti ca cele două, poate chiar mai triste, se găsesc în fiecare oraş din România.

În timpul ăsta, câţiva tineri studiau regie, montaj şi producţie de film, se şcoleau într-o meserie care părea să-şi fi dat duhul odată cu sălile lăsate în paragină. Nu se uitau la cinematografele dărâmate, nu i-a descurajat viitorul incert, ei şi-au urmat pasiunea fără întrebări suplimentare şi au pariat pe-un cal care, în acel moment, era mort şi-ngropat. Făceau filme pentru ei, le vizionau pe-ale colegilor, îşi urmăreau obsesiile fie că acestea erau secvenţe ale copilăriei trăite în comunism, fie că erau dramele tranziţiei nesfârşite. Au ieşit din facultate şi nu şi-au abandonat meseria chiar dacă ”obsesiile” lor costau bani, echipe numeroase de tehnicieni, actori mari neobişnuiţi să fie îndrumaţi pe platourile de filmare de nişte ”copii”.

Azi îi aplaudăm, citim cu mândrie elogiile scrise fără rezerve în presa străină, spunem că România a triumfat din nou la Cannes, Berlin, Veneţia, Locarno, Namur, Salonic etc. Nu este ”succesul României”, cea care nu a ţinut în picioare sălile de cinema când ei învăţau. Este succesul lor. Succesul lui Netzer, al lui Mungiu, al lui Puiu, al lui Porumboiu, al lui Sitaru, al lui Giurgiu, al lui Nemescu, al lui Şerban, al lui Popescu al scenariştilor şi al producătorilor. Este succesul lor pentru că doar ei ştiu câţi bani au ”cerşit” şi de la cine ca să-şi vadă filmele terminate, cât au socotit punctaje ca să poată primi sume mai mici sau mai mari de la CNC, cât au scris pentru sertar în lipsa finanţării, cum au renunţat la actori pe care şi-i doreau pentru că nu le-a ajuns bugetul.

Cine a văzut răbufnirea nervos-lucidă a Adei Solomon la adresa politicienilor români pe scena de la Berlin – unde ”Poziţia copilului”, film produs de ea, primea ”Ursul de Aur” – a înţeles că pentru acest succes nu a lucrat toată România, ci câţiva oameni care au investit timp, bani, pasiune şi talent. Şi că piedicile, uneori, au fost mai multe decât ajutorul primit. ”Ursul de Aur” este al lor, nu al tuturor, iar politicienii ar trebui să asculte cu pixul în mână ce s-a spus pe scenă şi să laude cu decenţă acest succes.