„Din culisele cinematografiei“. Ştefan Mihăilescu-Brăila, actorul care a visat să ajungă la Hollywood: „Eram mai bun decât Edward G. Robinson, Lino Ventura şi Louis de Funès la un loc“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ştefan Mihăilescu - Brăila
Ştefan Mihăilescu - Brăila

Ştefan Mihăilescu-Brăila a fost un copil sărac şi de aceea a început să muncească de la vârsta de 16 ani, când a fost, pe rând, hamal, salahor, şi funcţionar, înainte de a debuta pe scenă. A iubit dintotdeauna filmul şi a avut, în adolescenţă, o tentativă nereuşită de a ajunge în Statele Unite ale Americii, cu vaporul, pentru a-şi încerca norocul în „Cetatea Filmului“.

Pe 28 decembrie 2018 s-au împlinit 60 de ani de la premiera filmului „Alo?... Aţi greşit numărul!“, în regia lui Andrei Călăraşu, peliculă care a consemnat debutul pe marele ecran al lui Ştefan Mihăilescu-Brăila (1925 - 1996), unul dintre cei mai înzestraţi actori ai epocii sale. După alte câteva partituri reuşite, în „Darclée“, „Portretul unui necunoscut“, „Când primăvara e fierbinte“, „Porto-Franco“, „Omul de lângă tine“ şi „A fost prietenul meu“, Victor Iliu i-a încredinţat rolul principal din filmul „Comoara din Vadul Vechi“, ecranizare după nuvela „La răzăşi“ de Victor Emil Galan. Acţiunea se petrecea în lumea rurală a anilor 1946 - 1947, într-un sat sărac din Moldova, iar Ştefan Mihăilescu-Brăila l-a întruchipat pe Prisac, chiabur şi speculant, care vrea să profite de secetă şi de ignoranţa sătenilor pentru a aduna tot mai multă avere.

„Rolul din Comoara de la Vadul Vechi mi-a fost cel mai aproape de suflet. Am lucrat sub îndrumarea unui mare meşter: regizorul Victor Iliu, a cărui «Moară cu noroc» este, după părerea mea, cel mai bun film românesc. Iliu îl respectă pe interpret, îl ascultă, caută să-i vină în întâmpinare comentând cu minuţie secvenţele în filmare, propunând cu discreţie soluţii, dirijând abil echipa pentru a asigura astfel o viziune unitară asupra desfăşurării naraţiunii“, povestea actorul într-un interviu acordat lui Gheorghe Tomozei şi publicat în numărul din iunie 1964 al revistei „Cinema“. „Avea o ură pentru personajul ăsta într-un hal fără de hal! Venea acasă şi spunea: «Ce om! Ce om! Vreau să-i găsesc o calitate, ceva bun şi nu reuşesc! Sunt speriat de-a binelea!» Ei, nu mai fii, îi spuneam eu. Sunt şi astfel de oameni. Joacă-l bine!“, povestea soţia actorului, Georgeta Rahtopol Mihăilescu-Brăila, în cartea Rodicăi Mandache, „O carte atipică, despre un actor atipic“.

„Ca să nu par puşti, îmi lăsasem un fel de mustăcioară pe care o înnegrisem cu un dermatograf“

Filmul a intrat în producţie la 9 mai 1963, iar filmările au avut loc în perioada august - octombrie, exterioarele la Mizil, Buzău şi Pietroasele, iar interioarele la Buftea. În afara lui Ştefan Mihăilescu-Brăila, în film au mai jucat Ion Caramitru (argatul Ion Dohotaru), aflat la debut, Mariana Pojar (Aniţa), Corina Constantinescu (Maria, sora lui Prisac), Gheorghe Dinică (Zamfir, soţul ei), Nicolae Tomazoglu (străinul), Iulian Necşulescu (Gheorghe), Eugenia Bosînceanu (Domnica) şi Dorina Nilă-Bentamar (Lenuţa). Pelicula, care a avut premiera la 22 iunie 1964, în cadrul Festivalului Naţional al Filmului de la Mamaia, a consemnat şi debutul cinematografic al lui Lucian Pintile, în calitate de secund al regizorului Victor Iliu.

Puţini ştiu că Ştefan Mihăilescu-Brăila şi-a dorit de mic să ajungă actor. Dar nu oriunde, ci la Hollywood. „M-am născut în casa săracă a unei femei care-şi câştiga cu greu pâinea zilnică, fiind soră la un spital. Mama s-a căznit să mă înveţe de timpuriu o meserie, dar eu îmi pusesem în gând să mă fac actor. Şi nu orice fel de actor, ci unul de film. Unde? Bineînţeles, la Hollywood. Aveam 13 ani când m-am rugat de un şef de echipaj al unui vapor: «Ia-mă cu dumneata pe mare...» Ca să nu par puşti, îmi lăsasem un fel de mustăcioară pe care o înnegrisem cu un dermatograf de la o mătuşă. Primul meu machiaj se vede că n-a fost prea inspirat, fiindcă am fost trimis acasă. Când, după eliberare, s-a înfiinţat la Brăila o trupă de teatru, am fost printre primii ei angajaţi. Eram fericit că joc pe o scenă adevărată. Am continuat să fiu un spectator nelipsit al sălilor de cinema. Eu sunt uşor de «câştigat» de episoadele dramatice sau comice ale unui film şi nu mă sfiesc să recunosc că mă surprind cu ochii înlăcrimaţi ori, dimpotrivă, râzând în hohote. Şi vă rog să notaţi că m-am apucat de teatru de dragul filmului!“, povestea actorul în interviul acordat lui Gheorghe Tomozei. Şi Constantin Cojocaru, fost coleg de scenă cu Mihăilescu-Brăila, îşi aminteşte cu plăcere de poveştile maestrului, care regreta sincer că n-a ajuns în Statele Unite ale Americii: „Avea un haz nebun când, prin deplasări, ne mărturisea că de la Brăila, oraşul lui natal, pleca «vaporul cu oameni care voiau să populeze Oklahoma». Exodul spre America. Spre necunoscut. Doar cu buletinul. Povestea cum s-a urcat el ca un păianjen peste capetele tuturor celor îngrămădiţi acolo: «Ei, eram şmecher! Dar nu mi-a mers, când mi-a cerut buletinul nu l-am convins. Eram prea mic. Şi era ultima şansă de plecare...Eh, dacă ajungeam eu la Hollywood...» Bine, bine, nea Fănică, îi ziceam eu, ai fi plecat la Hollywood, dar ce făceai în teribila maşinărie de film? «Măi, eu eram mai bun decât Edward G. Robinson, Lino Ventura şi Louis de Funès la un loc»“.

„Care mi-ai băut, mă, apa?! Blestemat să fii! Să-ţi stea apa-n gât!“

Lui Ştefan Mihăilescu-Brăila îi plăceau foarte mult banii. Şi era zgârcit din cale-afară. Alexandru Tocilescu povestea că la un moment dat jucaseră table pe bani şi l-a bătut. „Păi, nea Brăila, ce facem, nu-mi dai banii?“, l-a întrebat el. „Nu! Că nu-i meriţi! Ai avut noroc, de aceea ai câştigat, nu pentru că ştii să joci. Ar fi necinstit să-ţi dau banii!“. Pe vremea când juca la Teatrul Giuleşti, Ştefan Mihăilescu-Brăila călătorea îndeosebi cu tramvaiul, care avea, la vremea respectivă, clasa I şi clasa a II-a. Deşi diferenţa de preţ era foarte mică, 30 de bani şi 25 de bani, actorul n-a mers niciodată cu clasa I. Microbist înfocat, el cumpăra mereu „Sportul Popular“, pe care-l citea din scoarţă-n scoarţă în tramvai, după care avea grijă să-l revândă apoi, la coborâre, amatorilor de noutăţi din fotbal. Florin Zamfirescu îşi aminteşte şi el, cu umor, o întâmplare deosebită care l-a avut drept protagonist pe Ştefan Mihăilescu-Brăila: „S-a întâmplat la o filmare, într-o pădure. Erau acolo toţi actorii mari. Nu era apă, aşa că s-au adus nişte lăzi cu apă minerală. Nea Brăila a luat o sticlă şi şi-a scris pe ea numele. S-a filmat cât s-a filmat, după care pauză. S-a auzit un urlet de fiară! Ce e? Ce s-a întâmplat? S-a băut din sticla lui Ştefan Mihăilescu-Brăila! Cine a îndrăznit? Brăila s-a urcat pe un dâmb, îi avea pe toţi la picioare, şi a-nceput: «Care mi-ai băut, mă apa?! N-ai văzut că am scris numele meu pe sticlă? Nu l-ai văzut, nu?! Te uiţi la mine şi taci, nu spui nimic! Dar eu te văd. Te văd şi mă uit la tine! Blestemat să fii! Să-ţi stea apa-n gât! Să te ia naiba!». La sfârşit, după câteva minute bune, un maşinist mai curajos i-a zis: «Maestre, să ştiţi că apa a băut-o băieţelul dumneavoastră!» «Să-l ia naiba şi pe el!» Situaţia în sine era ridicolă, pentru că existau suficiente sticle pline cu apă pentru toţi însetaţii! Dar privirea lui, ochii care ardeau...Parcă era Napoleon care-şi certa generalii!“.

„Când dansa era nemaipomenit de caraghios, dar el era convins că era un mare dansator“

Chira Dragomir, sora soţiei sale, fostă parteneră de teatru, i-a făcut lui Ştefan Mihăilescu-Brăila un portret incredibil în cartea Rodicăi Mandache. „Cum era? Era urât. Avea un nas enorm, a fost chel de tânăr, cel puţin eu aşa mi-l amintesc. Avea o gură cu buze subţiri şi cea de jos era puţin mai scoasă afară şi mai decolorată. Doi ochi mici, foarte apropiaţi, negri, strălucitori. Şi nasul acela era aşa de proeminent încât făcea impresia că trage şi ochii după el. Era un bărbat de 1,62 m, maximum 1,65 m, ceea ce era foarte greu de acceptat pentru un bărbat. Lat în umeri, cu alură sportivă, foarte agil, cu gesturi spontane. Mergea cu gâtul întins, aşa, ca să pară mai înalt. Ei, a suferit mult că era scund. Mergea foarte repede, era sprinten, îi plăcea să meargă pe jos, să-l vadă lumea. Şi era când cu capul învârtit la dreapta, când la stânga să vadă dacă este observat, dacă îl recunoaşte cineva. Îi plăcea să cânte şi să danseze. Se pretindea a fi un bun dansator, dar vai de capul tău dacă te invita la un tangou. Suferea de inspiraţie şi inventa figuri. Nu dansa după canoane şi partenera nu putea ghici fanteziile lui. Nu mai vorbesc despre călcatul pe picioare. Când dansa era nemaipomenit de caraghios, dar el era convins că era un mare dansator. Şi mai mult decât atât, când se termina muzica şi nu mai dansa nimeni, el făcea un moment solo – se credea balerin, făcea nişte figuri cu paşi mici, mai şi cânta. Avea o voce bună, cu un timbru frumos; când cânta avea un farmec bărbătesc şi îi imita nemaipomenit pe Nat King Cole şi pe Dean Martin. Dar cânta de toate: tangouri, ro­manţe, cântece de petrecere, melodiile tinereţii lui: «La căsuţa albă», «Du-mă acasă, măi tramvai», «Doi ochi verzi, doi ochi albaştri», «Iubesc femeia». Îi plăcea să fie în centrul atenţiei, era leneş, foarte. Decât să bată un cui într-un scaun, mai bine şi-l bătea în mână. Era foarte ciudat. Foarte avar şi foarte generos, în acelaşi timp. Nu era mo­dest. Îşi cunoştea bine valoarea“, povestea cumnata artistului. 

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite