Şeherezada porno a lui Von Trier

Dacă în Anticrist, cea damnată era femeia, iar în Melancolia, venea sfârşitul lumii, în Nimfomana, femeii i se dă posibilitatea ispăşirii, după o poveste deşteaptă şi, evident, ironică şi ilustrată cu mijloacele pornografice.

Nedumeririle unui spectator

Acum, că am văzut şi partea a doua a filmului Nimfomana, rezist greu tentaţiei de a compara între ele cele două părţi. Aşa că îmi păstrez în gând ipoteza că am văzut un singur film, şi nu două.

Îmi amintesc cum, după campania de marketing cu efecte tari (aceea cu busturile actorilor prezentate în extaz pe afişe) m-am aşteptat, la începutul părţii întâi, la ceva cel puţin scandalos. M-am aşezat în fotoliul cinematografului Scala aşteptând acest scandalos.

Filmul a-nceput, luminile s-au stins, ecranul de asemenea, ca să citesc, după ceva aşteptare, avertismentul: “Acest film este o versiune prescurtată şi cenzurată, a versiunii originale a filmului Nymph()maniac de Lars von Trier. Ea a fost realizată cu permisiunea, dar fără nici o altă implicaţie din partea sa.” Versiune cenzurată de cine?m-am întrebat. Pentru cine?

Şi jocul cinematic începe.

N-am remarcat mare pornografie (în această variantă pentru cinema), ci doar scurte scene erotice cu sex oral şi cu câteva expuneri de genitalii, fie pe valsul lui Şostakovici, fie pe certurile pentru putere a doi negri. În schimb, multă, multă poveste: O tânără este găsită leşinată într-un cartier din Londra. Cel care o găseşte e un bătrân. Drept mulţumire pentru că-i oferă un pat şi un ceai, tânăra îi povesteşte viaţa ei de nimfomană.   Mai precis câteva episoade, ceea ce constituie capitolele filmului.

Şi filmul curge.

Dar, pe măsura derulării filmului, nu ştiu: Încă de la început, asist la o ficţiune a fetei, la o ficţiune a fetei şi a bătrânului, sau doar la ficţiunea regizorului? Perspectivele bătrânului – cum să pescuieşti diferite specii de peşti cu o muscă, şirul lui Fibonacci, delirurile lui Poe, polifonia lui Bach, iconografia apocaliptică şi cea răsăriteană a lui Andrei Rubliov, marea schismă  – sunt “capcane” intelectuale ce dau culoare filmului, sunt găselniţele regizorului care scot povestea erotică din banalul copulărilor? Sau doar sunt ironii fine la hermeneutica postmodernă, desfiinţată “clasic” de un cititor al Decameronului, al celor O mie şi una de nopţi sau al Poveştilor din Canterbury? Este o luare la mişto deşteaptă a eroticului uman?

Şeherezada porno

Tânăra povestitoare, pe nume Joe, se consideră la început victimă pentru păcatul sau pentru pasiunea ei erotică, însă în partea a doua ea începe să fie mândră pentru experienţele ei: prin ea învaţă să fie ceea ce este, învaţă să devină imună în faţa ipocriziei dintotdeauna a oamenilor. Joe nu vrea iubire, ci numai sex. Nu dragostea e ceea ce caută (iar dacă o găseşte, ea nu va consitui decât un stimulent), ci doar ocaziile pentru sex – ele sunt “aripile” ei: n-ar fi păcat să nu zboare cu ele? Şi zboară. Şi ajunge sus, pe un deal, la un copac singuratic, cu trunchi despărţit în două.

Desigur că unele poveşti ale Şeherezadei porno sunt reuşite (de exemplu, scena de gelozie a doamnei H, sau polifonia sexuală pe trei voci, pe muzica lui Bach – o nebunie vecină cu geniul), aşa cum altele sunt prea lungi sau ratate (de exemplu, episodul tinerei ucenice). Însă prin vocea ei, Lars von Trier îşi spune bine mesajul.      

Iar la finalul filmului, unul dintre mesaje a fost unul paradoxal: în cazul în care nimfomania povestitoarei era doar ficţională (însuşi filmul este o ficţiune), cel depravat, care nu se poate abţine, este bătrânul căruia i se povesteşte:  cu sexul flasc în mână, el încearcă să-şi violeze musafira, să-şi ia cu supra de măsură răsplata pentru fapta lui mizericordioasă de la început. Aici „răul” nu mai este, ca în celelalte filme ale lui Trier femeia, ci bărbatul, un satir moşneag şi scârbos.