M-am bătut, m-am pupat şi m-am scuipat cu vedetele

Ziariştii se întâlnesc cu vipurile mai mult decât ar vrea (şi unii, şi alţii). Din asta rezultă adesea coliziuni şi înjurături frontale. În cei 20 de ani de presă pe care i-am adunat (da, acum ştiţi câţi ani am, asta e), n-am încetat să mă mir

Cred că m-a născut mama gata mirată, am o boală genetică, fiindcă nu încetez să-mi fac cruce când dau de anumite specimene. Mă mir că n-am cazier, fiindcă m-am tot bătut, în justiţie şi pe lângă justiţie, cu artiştii neamului. Unii m-au dat în judecată. Alţii m-au îmbrâncit, m-au jignit şi m-au scuipat.

Pionierii mitocăniei

E deja legendară păţania cu trupa Talisman, Dumnezeu s-o ierte. Eram, acum 15 ani, cu prietena mea cea mai bună, Alice Năstase Buciuta, la Festivalul Mamaia, gogonam ochii la repetiţii, ca să scriem şi noi ceva colorat pentru ziarul de a doua zi. După ce-au behăit un pic pe scenă şi-au sucit monitoarele de sunet în cele patru zări, fiindcă nu le convenea nici lor ce se auzea acolo, talismănoşii neamului – Tavi Colen şi Alin Oprea – s-au chiorât oleacă şi ne-au zărit în sală (vorba vine ”sală”, că era teatru în aer liber). Şi-au venit la noi de zici că-i muşcase un şobolan de fund. Ei, romanticii, trubadurii şi trubădăranii ne-au înjurat, ne-au scuipat (la propriu, am beneficiat de ADN-ul lui Alin Oprea pe gâtul meu, că n-a nimerit ochiul, nasul sau obrazul, aşa cum spera), ne-au smuls poşetele şi le-au aruncat pe jos. Noroc că nu era nicio băltoacă, deoarece aveam o geantă de fâş, probabil nu învăţasem destulă carte ca să-mi iau una de piele. Asta pentru că, de-a lungul verii respective, noi scriseserăm numai adevăruri despre ei, dar asta nu-ţi iartă nimeni. Consemnaserăm că au făcut câteva playback-uri prin Neptun, Costineşti şi alte perle de pe însoritul litoral al Mării Negre. Şi că, într-o seară, îşi târau singuri prin nisip hainele de piele, până la maşină, că n-aveau şi ei o ordonanţă, să le care ţoalele de scenă.   

Dumnezeu să-l ierte, că noi l-am iertat demult

Şi bietul Dem Rădulescu - Dumnezeu să-l ierte, de data asta la propriu – a alergat după Alice. La propriu a şi alergat, că tot veni vorba. Maestrul era foarte impulsiv şi s-a supărat fiindcă jurnalista efectuase o cronică foarte acidă, legată de faptul că Dem apărea în toate şuşele de pe litoral şi recita glume de doi lei (şi pe doi lei, că ştiam şi noi scorurile), lucru care nu se asorta deloc cu talentul lui incontestabil, cu valoarea lui. Actorul n-a privit lucrurile aşa, a luat partea proastă şi, când a  văzut-o pe Alice într-o seară, la Teatrul de Vară din Eforie Nord, s-a repezit la ea de ziceai că l-a văzut pe Hitler clonat. Ce i-a ieşit din gură atunci nu vă spun, din respect pentru ceea ce a însemnat Dem Rădulescu pentru români. Luaţi partea anecdotică a poveştii, era să-şi rupă gâtul şi să-l pierdem mai devreme cu câţiva ani, asta fiindcă a luat-o la goană, peste cabluri şi trepte, după ziarista care l-a scos din sărite. N-a prins-o, ea a alergat mai bine, tinereţea îşi spunea cuvântul. Dacă-mi aduc aminte, şi Gabi Szabo a felicitat-o pentru recordul la 100 de metri garduri şi alte obstacole estivale.    

Pe surse imorale

În anii ´90, aveam şi eu informatori, ca toţi ziariştii. Iar la un moment dat, cineva mi-a dat nişte date false, cum că în Vox Pop Rock, singura revistă muzicală profesionistă la ora aia, realizată de Andrei Partoş, erau nişte inexactităţi. Am luat de bună ce mi-a spus ăla şi am scris nişte bazaconii – informaţiile mele s-au dovedit ulterior a fi false. La scurt, timp, Dan Negru ne-a invitat pe mine şi pe Partoş (celebrul realizator al emisiunii live Psihologul Muzical, la Radio România Actualităţi, vinerea noapte) la o emisiune de-a lui, la Timişoara (acolo lucra pe vremea aia). M-am întâlnit în aeroport cu Andrei şi, sincer, mi-era teamă că mă bate măr. Dar a fost un lord, m-a ignorat oleacă în avion – noroc că am fost la check-in în minute diferite. Apoi, când am ajuns acolo, a fost de-un fairplay care m-a făcut să-mi fie ruşine că nu mă documentasem suficient până să mă iau de el. Azi, îmi este unul dintre cei mai buni prieteni.

Mihaela Rădulescu ne-a bălăcărit – pe mine şi pe Alice, aţi ghicit – la Duminica ei în familie, când ne bârfea live cu o cântăcioasă de-asta de muzică populară, nu mai ştiu exact cine, dar sunt 97% că era Irina Loghin, căreia îi spunea (fiindcă amândouă se plângeau de conduita noastră regretabilă, în sensul că le criticaserăm oleacă show-urile): ”Lăsaţi-le, doamnă, nu le-aţi văzut cum arată, vai de capul lor?”. Nu mai ştiu cum arătam atunci, probabil prost, dacă aşa a considerat Mihaela, cert este că ea e una dintre vedetele cu care am ajuns la un armistiţiu frumos, peste nişte ani. Am reconciliat. O înţeleg, avea şi ea dracii ei, că nu era uşor să faci o emisiune-maratoană în direct.

Dan Bittman a strigat într-o seară, pe scena Cerbului de Aur, acum vreo zece ani: ”Unde e ziarista Alice Năstase, e aici?”. A fost un precursor al lui Băsescu, omul care a răcnit într-un microfon ”Antena 3 e aici?”, dându-i ocazia lui Mircea Badea să facă un promo cu ”Te oftici?”.

Bodyguard

În acelaşi an, soţul de-atunci al Luminiţei Anghel (Marcel Puşcaş, fostul rapidist, fostul stelist, fostul anghelist) ne-a răsturnat masa, într-o cârciumă din Braşov, pentru că scriseserăm ceva ce nevesti-sii nu i-a convenit (în niciun caz ceva neadevărat, doar că nu ne plăcuse rochia ei ca o sorcovă şi ei nu i-a plăcut cronica noastră ca o otravă, deci eram chit, nu ştiu ce-avea cu noi). Alice era însărcinată în şapte luni cu primul ei copil, a făcut tensiunea 20, de spaimă. L-am dat în judecată, Radu Moraru (actualmente, Naşul TV) ne-a ajutat cu nişte contacte la poliţia locală, tot Radu Moraru a angajat pentru noi, pe banii lui, nişte bodyguarzi pentru restul timpului, cât mai rămâneam la festival, fiindcă ne era frică de capul de familie al Luminiţei.

Ulterior, ne-am împăcat cu el, a redevenit domn, ne-a adus bucheţoaie de flori superbe şi şi-a cerut iertare, ne-a povestit că Luminiţa Anghel îl fu... ăsta, pardon, îl bătuse la cap toată noaptea precedentă, că ea ne urăşte şi că s-o răzbune el acuma-acuma-acuma! A doua zi, Monica Anghel, prietena care era în compania cuplului Puşcaş, ne-a văzut în restaurant, în Piaţa Sfatului, prin tradiţionalul geam. Mâncam şi noi un şniţel vienez cu garnitură, ca tot omul. Şi i-a zis lui Puşcaş: ”Uite-le p-alea două matracuci, cafteşte-le!”. Atât i-a trebuit, a scos flăcări pe nas, săracul.

După ce-a divorţat de Luminiţa Anghel, Puşcaş a recunoscut public că el şi soaţa aveau probleme de comunicare şi, prin discursul lui onest, s-a revanşat pentru pocinogul de la Braşov. Pupat Piaţa Independenţei. L-am iertat, vă spun cu mâna pe inimă. E un tip calm şi drăgălaş, nici acum nu-mi dau seama cum a reuşit Luminiţa să-l scoată din minţi în halul ăla. Probabil că unele femei sunt capabile de manipulări măreţe. Iar noi, celelalte proaste, am da ani din viaţă ca să le şmanglim secretul.   

Da, mă oftic

Gyuri Pascu m-a sunat odată să mă facă ou cu mărar cu pătrunjel şi cu oţet, că i-l criticasem pe pupilul său, muzicianul Dinu Olăraşu, ale cărui opere erau impresariate de casa de muzică a fostului star de la Divertis. Nasol, mâr, mâr, ham, ham, pfffff. Asta e, l-am iertat şi pe el, fiindcă îl iubesc, e un actor grozav.  

M-am războit vârtos, pe vremuri, şi cu Mircea Badea şi Teo Trandafir, când făceau un matinal împreună. I-am cam pişcat – recunosc, nu din proprie iniţiativă, ci la comanda unui şef de ziar, fiindcă presa era a patra putere şi prima slugă din stat. Badea mi-a transmis pe post, în direct, tot felul de dulcegării, inclusiv că probabil sunt frustrată de mică. Cică poate că, pe când ceilalţi elevi învăţau aritmetică, pe mine mă trimitea învăţătoarea să ud buretele. M-a umflat râsul, nici n-am putut să mă supăr, ce dracu. Da, Mircea, udam buretele, fiindcă făceam cel mai bine jobul ăsta şi nu-şi permiteau riscul să trimită pe altcineva, că ăia veneau cu buretele jilav sau uscat, ceea ce ar fi constituit o dramă. Oricum, şi cu Mircea m-am împăcat, după ani de războieli împotriva voinţei noastre. 

Alţi (ne)ranchiunoşi ai patriei

De-a lungul vremurilor mele în presă, am avut oportunitatea să dau de pământ cu mulţi artişti, dar unii au reuşit să-mi înroşească obrajii – nu cu vreo scatoalcă, aşa cum credeţi, doar cu vorba bună. Deşi i-am bubuit pe alde Gabi Cotabiţă, Monica Anghel, Ducu Bertzi, Cătălin Crişan, Dan Negru, Mircea Radu. Leonard Miron, Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele, Florin Piersic, Daniel Iordăchioae şi încă două duzini, au venit la mine cu o sacoşă plină ochi de vorbe bune şi m-au făcut să regret că am fost atât de acră. Mi-au dat nişte lecţii de toleranţă, de generozitate.

Cătălin Măruţă a fost irezistibil de drăguţ, acum mulţi ani, după nişte cronici contondente ale mamei mele, Dara Mihaela Codescu, în care-l trăsese de moţ cu câte ceva – ea realiza atunci rubrica zilnică Radar TV, într-un cotidian central. Măruţă a sunat-o şi i-a mulţumit pentru sfaturi şi critici. Pe vremea aia, când artiştii pocneau ca grenadele din orice, atitudinea lui boierească m-a luat prin surprindere. Tot pe Dara a sunat-o şi Mircea Radu, care a spus că nu s-a supărat pentru portretul acidulat, dimpotrivă, a fost amuzat că a fost comparat cu Robin Hood. Şi-a făcut autocritica, prin celular.  

Ţin minte cum m-a aşteptat tatăl lui Iordăchioae în faţa redacţiei, acum 15 ani, şi mi-a glăsuit: ”Eu sunt tatăl celui despre care aţi scris că purta în spectacol o cămaşă colorată ca o umbrelă de plajă”, sau aşa ceva. Am lăsat mutra-n jos, că sunt timidă de felul meu, nu credeam că vine tăticul cântăreţului, să mă privească-n ochişori. Mi-era ruşine de el, suferea pe jumătate, era amuzat pe cealaltă jumătate. N-aveam nimic cu personal cu Daniel Iordăchioae, poate doar faptul că, în acel an, organizase un protest împotriva mea şi-a lui Alice, fiincă noi eram invitate într-o emisiune la TVR, după Festivalul Mamaia, era la o zi după trânta cu Talismanii. Şi unii artişti au boicotat emisiunea, spuneau că, atâta vreme cât ”alea două” sunt acolo, ei nu intră în direct. Cotabiţă, care era moderator, ne-a răzbunat. Intrase Iordăchioae în scenă, să spună că ei nu intră în scenă, un nonsens celebru. A tricotat o frază infinită, iar Gabi Cotabiţă, deşi am presupus că era solidar cu el, i-a zis: ”Iordăchioae, reformulează, că n-am înţeles nimic”. Amin!