INTERVIU Horia Brenciu: „Ascultam Europa Liberă şi a doua zi le cântam colegilor Michael Jackson“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Horia Brenciu (44 de ani) creionează un portret al familiei sale cu rădăcini basarabene, maghiare şi poloneze, rememorează fragmente din copilăria petrecută la poalele Tâmpei, cu dimineţile friguroase în care îi venea rândul să stea la cozi şi serile în care asculta Europa Liberă şi dezvăluie pentru ce ar trebui să lupte un artist adevărat.

Horia Brenciu este la fel de efervescent ca la televizor. Poartă un sacou albastru, o bască în carouri colorate, o batistă fistichie în buzunarul de la piept şi nelipsitul zâmbet larg. Se tolăneşte pe birou şi, cu accentul lui inconfundabil, mă întreabă: „Şi, despre ce vorbim astăzi?“. Am vorbit despre multe lucruri, dar mai ales despre familie şi copilărie. Crede cu tărie că poveştile despre străbunii săi l-au făcut să se întrebe, să fie tot timpul curios, să descopere lucruri noi. Îi plăcea să citească şi să asculte Europa Liberă, singurele raze de lumină în toată întunecimea ceauşistă. La şcoală şi-a făcut colegii să exclame „Bă, ăsta e John Lennon!“ după ce, la sfârşitul liceului, s-a aşezat la pian şi a cântat „Imagine“. Apoi, a picat examenul la Limba Română dintr-o răzvrătire care l-a mâhnit teribil pe tatăl său. Şi-a revenit însă, şi-a dat seama că înţelesese greşit libertatea. A făcut un an la Tehnologia Construcţiilor de Maşini, dar a realizat că nu acolo îi este locul. De această dată nu a mai fost o răzvrătire, ci o alegere care l-a făcut să obţină ceva la care, spre deosebire de mulţi artişti, nu visase niciodată în copilărie: o carieră de succes şi aprecierea oamenilor.

„Adevărul Special“: De fapt, e Horea Brenciu.

Horia Brenciu: De fapt, e Horea Augustus Brenciu. 

V-a „încurcat“ numele în şcoală? Aveau învăţătorii pretenţii să ştiţi, spre exemplu, cine a fost Horea?

Am nişte amintiri foarte puternice din clasele I-IV. De fiecare dată, profesoara de Istorie, doamna Obaciu, îmi punea întrebări: „Dar tu ştii unde a fost înmormântat Horea? Dar tu ştii când a fost răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan?“. Aoleu! Şi de fiecare dată, trebuia să fiu pregătit, dincolo de ceea ce învăţam la oră, lucru care s-a perpetuat până în facultate.

Dar care-i povestea numelui?

Augustus cred că are legătură strict cu luna în care m-am născut. Şi despre Augustus a trebuit să ştiu tot, inclusiv cartea „Dumnezeu s-a născut în exil“, ce dictator a fost Augustus, pe cine a exilat Augustus, de ce l-a exilat pe poetul Ovidiu.

Cumva, aţi fost obligat să învăţaţi istorie.

A fost un imbold în plus, nu m-a forţat nimeni. Tata a fost profesor în prima parte a tinereţii lui, a predat Istorie şi Română. M-am născut într-o familie care a avut o bibliotecă destul de consistentă în casă, iar una dintre primele cărţi răsfoite, pe la 8-9 ani, a fost „Winnetou“. Sigur, am răsfoit doar ultimul volum, m-am dus la ultima pagină: „Dădu cenuşa lui Winnetou în patru zări“. A, păi nu-i interesantă. (Râde) Peste câţiva ani am citit-o pe toată. Perioada 10-20 de ani a fost febrilă la capitolul ăsta şi mă bucur că telefonul, tableta şi televizorul nu erau încă, astea sunt părţile bune ale tovarăşului Ceauşescu, astfel nu i-aş fi descoperit nici pe Eliade, nici pe Cioran, pe nimeni. Eu i-am descoperit undeva sub praf (zâmbeşte).

Aveţi şi origini basarabene.

De la mama. Ai să râzi, dar chiar de dimineaţă mă gândeam la chestia asta. Mama s-a născut la Cernăuţi pe când era în România, în anul 1934 şi, după şase ani, a trecut la URSS. Problema mea este că acum îmi trebuie viză să intru în Cernăuţi. Mi se pare absolut ciudat acest lucru, pe mine mă enervează graniţele foarte mult, pentru că eu sunt un om care se deschide foarte mult oamenilor, iar graniţele alea s-au închis pentru că alţi oameni au fost închişi la rândul lor şi nu au putut să colaboreze, să dialogheze. Şi cine suferă? Omul de rând, Brenciu.

„Ea nu ştia româneşte, el nu ştia ungureşte“

Nu aţi fost niciodată în Cernăuţi?

Nu. Am trecut pe lângă Cernăuţi, am fost de mai multe ori în Chişinău. Însă acum am cules foarte multe date despre Cernăuţi şi chiar vreau să fac pasul ăsta, să merg acolo. Bunicii din partea mamei au avut o poveste foarte frumoasă. Eu, de fapt, sunt şi ungur, în sensul în care bunica mea, pe care o chema Berta, era din Miercurea Ciuc, iar bunicul meu lucra la CFR. Iubirea lor era atât de mare, încât atunci când s-au căsătorit, ea nu ştia româneşte, el nu ştia ungureşte şi le-au fost traduse jurămintele de către preot.

Ştiţi maghiară?

Ştiu doar câteva vorbe, din păcate nu ştiu să vorbesc fluent şi sufăr din cauza asta, cum sufăr şi că nu vorbesc nemţeşte. Braşovul este un tărâm lingvistic foarte bogat, de la saşi, şvabi, unguri.

Din copilărie îmi amintesc că toate lucrurile erau foarte restrictive, cred că singurul lucru care nu avea restricţii era imaginaţia mea şi dorinţa mea de a face năzbâtii

Aveţi un arbore genealogic bogat.

image

Da! Tatăl meu mi-a spus că stră-străbunicul meu era urmărit de unguri şi pe vremea respectivă, la începutul secolului XX, în Braşov nu trebuia să cânţi „Deşteaptă-te, române“. Dacă făceai asta, hortiştii te prindeau şi te închideau. Mă bucur că am prins în ADN-ul meu tot felul de elemente care mă fac cu atât mai interesat de lume. Rădăcinile mele se duc până la 1600, pentru că tata mi-a spus că au existat nişte conţi polonezi care se numeau Brenciovski sau Brenciovoski şi care au venit în România şi s-au stabilit la Săcele. Am fost foarte emoţionat când am fost cu tata la Săcele în urmă cu mai mulţi ani, la Biserica Tulgheş şi am găsit un Brenciu la anul 1700 şi mi-am dat seama că a avut dreptate, nu spunea gogomănii bătrânul. Mi-am dat seama că după aceea ne-am strămutat şi de la Săcele în Braşov.

Cum vă amintiţi Braşovul copilăriei?

Aşa cum e în imaginile vechi, cu zăpada care acoperă casele şi lasă doar puţin din streaşină. Erau sănii multe, becuri puţine. În copilăria mea aveam câteva globuri, iar dacă se spărgea unul era mare tragedia. Braşovul era sărac, dar sfânt. Colinda era colindă, în 1991 am intrat în Corul de Cameră Astra şi de Crăciun ne comportam ca un cor normal de colinde, ne împărţeam între noi bomboanele şi banii şi mergeam în toate zonele din jurul Braşovului, ba mai mult ne invitau şi Preafericiţi din diverse lăcaşuri de cult. La Alba Iulia am cântat în Catedrală, era goală şi când am început să cântăm, am simţit o prezenţă divină acolo, era o atmosferă foarte frumoasă.

„Marius, Horia, măi, despărţiţi-vă!“

Aţi fost un copil neastâmpărat.

Copilul Horia Brenciu este exact cum este fiica mea cea mică acum şi de aceea, câteodată închid ochii neputincios. Mina este timidă, inteligentă, introvertită, ea ştie totul, dar nu arată nimic, la fel ca mine în copilărie. Am fost un copil blond, neastâmpărat, care îşi trăgea fratele de păr şi era la rândul lui tras de păr de către fratele lui şi eram despărţiţi de mama. Am câteva poze şi chiar dacă e o singură clipă prinsă acolo în poză, ştiu clar ce discuţii erau: „Lasă-l în pace pe Marius! Marius, lasă-l în pace pe Horia! Măi, despărţiţi-vă!“. Îmi amintesc de atunci faptul că toate lucrurile erau foarte restrictive, cred că singurul lucru care nu avea restricţii era imaginaţia mea şi dorinţa mea de a face năzbâtii. Şi încă un lucru pe care mi-l aduc aminte de când eram mic: stăteam la cozi.

Şi aveaţi cartelă.

Nu cartela era problema, ci faptul că eram singurul copil printre adulţi. Cozile din Piaţa Prundului, acolo erau toate – măcelărie, brutărie, tutungerie, cofetărie, alimentară. La toate lucrurile raţionalizate – ulei, zahăr, pâine, vestitele picioare de porc – se făceau cozile de la 4.00-5.00 dimineaţa. Noi făceam cu schimbul, uneori se trezea mama, alteori tata, dar uneori mă puneau şi pe mine să merg la coadă. Ţin minte atmosfera aia de dimineaţă, în care se crapă de ziuă, e frig, lumea în jurul tău tace, fiecare are bine sortate cele două sticle de lapte şi e linişte. Şi din când în când, vine un autobuz pribeag, care-şi opreşte motorul şi şi-l porneşte după un timp. 

Aţi învăţat ceva din acea perioadă?

Probabil m-a făcut să muncesc mai mult, să fiu mult mai responsabil, să fiu foarte atent la cei din jur, să am grijă de familia mea. Iar dacă am vreo idee sau vreun vis, nu le pun deoparte pentru că nu cadrează cu societatea. Nu, dacă eu simt ceva şi cred că le-ar plăcea oamenilor, mă duc mai departe cu el. 

Înţelegeaţi sau vi s-a explicat vreodată de ce lucrurile erau aşa?

Nu mi s-a explicat niciodată ce înseamnă dictator, regim sau comunism sau ce ar însemna capitalismul. Dar cumva, mintea mea a înţeles lucrurile astea încă înainte de termen, înainte să-mi fac o privire generală despre ce înseamnă viaţa. Ce privire globală ai fi putut avea pe atunci? Nu ştiam că există Thailanda, Maldive sau Bora Bora, au fost nişte surprize pentru mine.

„Radioul nostru Enescu 2“

Şi care erau atunci bucuriile?

Salvarea noastră, singurele raze de lumină în toată întunecimea asta comunistă erau Europa Liberă, Vocea Americii, BBC-ul. La început a fost dorinţa furibundă de a asculta muzică, pentru că mi se părea din altă lume ceea ce ascultam la radio. E adevărat că ascultam şi Radio România Actualităţi, d-aia acum sunt expert în muzică românească. Când ascultai o melodie trebuia să te concentrezi la versuri sau să le notezi rapid şi de fiecare dată melodia te surprindea fără pix şi hârtie. „Stau într-o zi la fereastră/ Vântul departe vuia/ Stau obosit...“ (Fredonează) Ce zicea, mă? Pe atunci, versurile nu se repetau. Acum, un vers la colegii mei de breaslă se repetă de mii de ori pe secundă şi îl reţii imediat. Şi în general asta era raza mea de căldură şi de muzică. Şi acum, dacă îmi pui vocile de la Europa Liberă le recunosc foarte clar, unii nu mai sunt printre noi. Un singur om am cunoscut de la Europa Liberă, pe Andrei Voiculescu. Cornel Chiriac a fost primul, deschizător de drumuri, după aceea a fost Radu Teodoru şi apoi Andrei Voiculescu. Radu Teodoru a dat la Europa Liberă pentru prima dată, în 1987, „Bad“, piesa lui Michael Jackson.

Vă plăcea Regele?

Eu cântam ca Michael Jackson atunci, mă duceam a doua zi la şcoală şi începeam să le cânt colegilor mei şi ei se uitau la mine: „Ce dracu face ăsta? De unde ştie el astea?“. Tata mi-a spus să nu spun că ascult Europa Liberă.

Deci nu vă ascundeaţi prin casă.

Nu, radioul nostru Enescu 2 era destul de voluminos şi tata cred că a făcut un sacrificiu enorm, pentru că el asculta ştirile la Europa Liberă şi de la un timp, eu îl luasem şi mi-l pusesem la mine în cameră. Când toată lumea dormea, eu ascultam la difuzoare, că nu aveam căşti pe atunci. Era interesant că nu ascultai frumos sunetul, ci cu bruiaj (fredonând): „I just called to say...prrrr...and I mean it prrr“. Ştiai foarte clar că o să-ţi ia trei săptămâni să reţii o melodie.

Revoluţia la TV, „un spectacol live senzaţional“

Aveaţi 17 ani la Revoluţie. Cum aţi trăit acel nou început?

Eram în Braşov, tot în Piaţa Prundului, am auzit prima dată la Europa Liberă că pe 16 şi 17 s-a tras la Timişoara, se auzeau şi înregistrări, mi s-a părut foarte interesant lucrul acesta, adică jurnalistic vorbind, mi-au dat tot ce trebuie pentru ca eu să înţeleg perfect atmosfera de la Timişoara.

La Revoluţie, când a început să se tragă la Braşov, am fost atât de copil...Eu de la fereastra mea vedeam Tâmpa, am dat perdeaua la o parte şi am văzut nişte trasoare şi am crezut că sunt artificii

Înţelegeaţi ce se întâmpla, de fapt?

Când a început să se tragă la Braşov, am fost atât de copil... Eu de la fereastra mea vedeam Tâmpa, am dat perdeaua la o parte şi am văzut nişte trasoare şi am crezut că sunt artificii. Tata ştia, dar nu s-a manifestat, iar eu mă distram şi le spuneam tuturor că au început artificiile. Când toată lumea s-a culcat, am tras televizorul lângă pat şi m-am uitat toată noaptea la TVR, unde a fost un festival, se perindau zeci de oameni pe la pupitru şi eu mă gândeam: „Uite, pe ăsta îl ştiu, pe ăsta îl ştiu, pe ăsta nu-l ştiu“. Nu ştiam ce vreau pe atunci. Dincolo de lucrurile oribile care s-au întâmplat, acolo, la televizor, a fost un spectacol live senzaţional. Când au apărut primele imagini cu morţi, atunci mi-am dat seama că e pe bune şi oamenii se împuşcă.

„Singura mâhnire majoră a lui tata“

Cum era elevul Horia Brenciu? Premiant, cu diplomă şi coroniţă?

Era un tip care compensa nişte note medii cu un comportament extraordinar de sociabil. Nu aveam o miză serioasă a învăţăturii, iar coroniţa şi diploma de premiul I nu erau nişte imbolduri senzaţionale pentru mine. Deşi eram copilul dornic să rezolve şi să înţeleagă totul de pe tabla de scris, când se ştergea tabla, eram unul dintre elevii care spuneau: „Eu nu am scris tot, doamna profesoară“. „Păi ce să-ţi fac măi Brenciule, mă?“ (Râde) Am avut o situaţie delicată la sfârşitul clasei a XII-a, când am picat Bacalaureatul.

Ce s-a întâmplat?

Eu eram un fel de John Lennon, eram un răzvrătit, dar şi un tip foarte sociabil, ţin minte că amintirea multora despre mine din liceu e că atunci când am terminat ultimul an m-am aşezat la pian şi am cântat „Imagine“. „Bă, ăsta e John Lennon!“ Şi atitudinea mea flamboaiantă m-a ajutat să susţin imaginea asta. Lucru pe care l-am transpus mai inconştient sau mai puţin conştient în lucrarea scrisă la Română. Luasem peste tot 8 şi 9, dar în acea lucrare am scris nişte prostii formidabile. Cred că atunci a fost singura mâhnire majoră a lui tata.

image

Dar ce aţi scris în acea lucrare?

Am scris o lucrare care nu se preta aşteptărilor, dar voiam să fiu răzvrătit pentru că vorba aia, era libertate şi puteam să fac ce vreau. Cred că atunci am înţeles greşit libertatea şi am scris ce am vrut în lucrarea aia. După aceea mi-am luat revanşa, am luat examenul.

Cum v-aţi îndreptat atenţia spre muzică?

Am avut nevoie de cineva care să-mi dea un exemplu. Fratele meu se apucase de pian şi atunci am început să iau şi eu lecţii de pian. Fratele meu s-a apucat de canto şi eu m-am apucat ulterior de canto, după aceea, experienţele mele muzicale au crescut, imediat după ‘89 mi-am făcut o trupă şi am intrat în Corul de Cameră Astra, iar în ‘92 deja eram în Austria la un spectacol. Un an mai târziu, când am plecat cu un grup umoristic la galele de la Costineşti, am fost reperat de o doamnă de la TVR, care mi-a propus să intru într-o emisiune TV.

De la ASE şi TCM la ATF

Aţi făcut un an de inginerie totuşi.

Iniţial, am dat la ASE şi am picat. După aceea, am dat la TCM, Tehnologia Construcţiilor de Maşini, am intrat printre primii, pentru că începuse să-mi placă şi Fizica, şi Matematica. Numai că după primul an, mi-am dat seama că nu am ce să caut acolo. În ‘94, am intrat la ATF (n.r. - Academia de Teatru şi Film).

Tatăl v-a susţinut?

E un lucru pe care l-am învăţat de la tata: nu a fost niciodată împotriva niciunei iniţiative pe care am avut-o. Astăzi, majoritatea părinţilor spun din prima „nu“.

„Acum 23 de ani, primeam saci întregi de scrisori de la fani, acum îmi scriu pe Facebook“

Cât vă costă, sufleteşte vorbind, spectacolele pe care le susţineţi?

Horia Brenciu: Spectacolele şi producţiile pe care le fac mă sug de energie, au partea lor de muncă, insomnii, am o mie de frământări interioare. Zilele trecute mi-a venit ideea spectacolului pentru anul viitor. Ăsta e cel mai frumos moment la mine, când văd ca un fulger spectacolul.

Cum a fost prima dată când aţi cântat la Sala Palatului?

În 2011, am făcut un fel de salată, au fost mai puţine piese originale şi mai multe coveruri. Şi am aruncat din toate, au fost vreo trei ore şi ceva de spectacol, publicului i-a plăcut. În 2012 şi în 2013, au urmat câte patru concerte consecutive la care sălile au fost pline.

S-a schimbat ceva de atunci în felul în care vă organizaţi show-urile?

Da! E ca şi când ai fi creator şi ai veni cu toate culorile curcubeului la perindarea ta pe podium, un om care are experienţă ar zice: „Nu, anul ăsta linia este alb şi negru“. Asta e diferenţa între experienţă şi lipsă de experienţă. La început pui toate culorile la dispoziţie, la început împingi pe toată lumea să se distreze, la început crezi tu că se va distra, dar după ce trece timpul, începi să devii puţin mai selectiv, nu în sensul rău al cuvântului, ci în sensul eficacităţii lucrurilor. Aşa sunt eu acum. Spectacolele din turneul de anul acesta, din 12 oraşe, au durat doar două ore. În urmă cu trei ani, spectacolele mele durau patru ore şi ceva. Spectacolul tău trebuie să ţină cont de o mulţime de elemente care pot face din el unul de foarte mare succes sau unul după care oamenii să discute: „Cum a fost ieri seară la Brenciu?“. „A fost obositor, deşi a fost plăcut ce a făcut el pe scenă.“

image

Am trăit multe situaţii în care am fost super iubit, dar şi super îndepărtat

Deci trebuie să fii eficace.

Da. Produsul tău trebuie să fie ergonomic, eficace, să placă şi să lase dorinţa omului să-l consume şi data viitoare. Ăsta e secretul, trebuie să o faci de aşa manieră încât să te bucuri de viaţă. Trebuie să fii selectiv cu orice în viaţă, dar să fii şi deschis, să nu ignori elementele noi care îţi apar în cale. E foarte important să surprinzi oamenii plăcut, nu o faci, vei fi unul dintre spectacolele la care au fost, vei fi unul dintre oamenii care fac obişnuitul spectacol la Sala Palatului. La Sala Palatului nu se trage cortina, eu o trag, la Sala Palatului nu se prezintă spectacolul, eu o fac. Anul trecut i-am avut pe Răzvan şi Dani, anul ăsta l-am avut pe Cosmin Natanticu, aşa îmi place mie.

V-aţi făcut şi propria orchestră, HB Orchestra. 

Da, spectacolele le fac doar în echipă. Niciodată nu aş fi ajuns în momentul ăsta fără să am echipe cu care să mă înţeleg foarte bine şi datorită cărora să avem succes. Sunt omul care strânge orchestra, aruncă ideea de bază şi colegii mei încep să pună câte un ingredient. Cea mai bună idee nu trebuie să fie neapărat a mea, ci cea care poate plăcea publicului cel mai mult. Tu ştii că trebuie să cânţi anumite piese, ştii să faci regia, dar va plăcea oare publicului? Va exulta el aplaudându-te la scenă deschisă? Habar n-ai! Deci practic te lupţi cu peretele luni la rând şi deodată peretele dispare şi apare publicul.

Dacă aş fi folosit banii câştigaţi pentru a achiziţiona diverse bunuri personale, cred că viaţa orchestrei mele se înjumătăţea

Care este scopul ultim pentru un artist?

Dincolo de a face un produs ideal, te gândeşti în permanenţă la oameni. Eu cred că nu poţi fi un artist în adevăratul sens al cuvântului dacă nu gândeşti cele două lucruri în paralel. Ce poate aduce bucurie oamenilor? Pentru că până la urmă, ei sunt cei care te-au ridicat, puteam să stau singur la poalele Tâmpei şi să cânt şi să dansez şi să fiu cel mai tare artist, dar dacă nu mă vedea nimeni, cum aş fi înaintat în societate? Tu faci ceea ce faci pentru că magnetul tău sunt oamenii, care acum 23 de ani îmi scriau scrisori după scrisori. Aveam saci întregi de scrisori, după ceva timp au început să-mi dea mailuri, apoi au început să-mi scrie pe Facebook. De cele mai multe ori, oamenii m-au felicitat, dar în acelaşi timp, unii mi-au spus să nu mai fac anumite lucruri. Mi-am dat seama că orice observaţie construcitvă te poate face mult mai bun. În cei 23 de ani, am trăit multe situaţii în care am fost super iubit, dar şi super îndepărtat, în care am fost dorit de trei televiziuni la un moment dat.

Nici măcar nu sunt buricul pământului, nici măcar nu am o voce senzaţională sau un trup suplu ca al colegului meu, Ştefan Bănică Jr.  

Spuneţi-mi de orchestra pe care o conduceţi. Cum aţi rezistat atâta vreme?

Mă bucur foarte tare că am rezistat atâţia ani. Practic suntem împreună, cu permutări de oameni, evident, şi conduc această orchestră de peste 11 ani. Au fost clipe foarte dure în care nu s-a plătit nici măcar chiria, în care am rugat furnizorii de apă caldă şi electricitate să ne mai păsuiască. Lucrul pe care l-am învăţat şi este esenţial pentru o traiectorie cât se poate de normală a unei cariere, a unui vis, a unui produs muzical este să se reinventeze, dar să şi reinvestească. Dacă aş fi folosit banii câştigaţi pentru a achiziţiona diverse bunuri personale, cred că viaţa orchestrei mele se înjumătăţea.

Şi care e cheia, ce v-a ajutat să vă redresaţi?

Eu le-am spus oamenilor din orchestra mea că indiferent unde cântă, dacă sunt pe scenă, trebuie să fie plini de zâmbet, ăsta e unul dintre fixurile vieţii mele. Lucru pe care Andre Rieu l-a înţeles. Dacă el are succes acum este datorită faptului că şi-a instruit oamenii să se conecteze când intră pe scenă la spatele drept şi zâmbetul puternic, iar ăsta e un lucru formidabil. I-am învăţat să se distreze, să joace, să cânte, să spună glume, deşi la început nu voiau deloc. Le-am dat personalitate, pentru că mie nu-mi place să ies în faţă ca un fel de buricul pământului, nici măcar nu sunt buricul pământului, nici măcar nu am o voce senzaţională sau un trup suplu ca al colegului meu, Ştefan Bănică Jr. 

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite