INTERVIU Andrei Gheorghe, realizator radio: „Mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru“

INTERVIU Andrei Gheorghe, realizator radio: „Mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru“

Ca toţi oamenii, Andrei Gheorghe are păcate, însă, spre deosebire de mulţi, Andrei Gheorghe nu regretă trecutul FOTO Adevărul

FORMARE Andrei Gheorghe (54 de ani) povesteşte despre copilăria petrecută bătătorind pădurile ruseşti, vorbeşte despre „tragedia“ din prima zi de şcoală, când nu înţelegea o iotă din limba română, şi, în general, vorbeşte despre toate şi despre toţi.

Orice întâlnire cu Andrei Gheorghe nu poate fi decât foarte intensă şi dacă ai ghinionul să fii şi uşor timid, categorie în care mă regăsesc, există o probabilitate foarte mare să nu aibă un final fericit. Şi nu pentru că Andrei Gheorghe ar găsi o plăcere în a chinui un om mai slab de înger, ci pentru că îi dă o satisfacţie uriaşă să-şi pună interlocutorul în dificultate. Mărturisesc, m-am prezentat în faţa lui uşor timorată, pentru că tot drumul îmi jucau în minte frazele lui celebre: „Eşti veriga slabă din «Lanţul slăbiciunilor»“ şi „Bună ziua, naţiune! Sunt Andrei Gheorghe şi am venit să vă spun că sunteţi proşti“. Plus că, fie şi dincolo de micul ecran sau de microfonul de la radio, mereu m-a intimidat omul ăsta. Nu mică mi-a fost surprinderea să descopăr un Andrei Gheorghe calm, în compania unei pisici negre, Café. Şi mai avea şi chef de poveşti. Andrei Gheorghe a făcut în viaţă tot ce a vrut: a muncit pe aeroport cu toţi beţivanii, a făcut activism politic, s-a bătut când a fost numit „rusnac împuţit“, a făcut contrabandă cu blugi contrafăcuţi, a făcut radio, i-a criticat pe greii politicii, şi-a apărat românii lui. Un singur lucru n-a făcut Andrei Gheorghe: nu a făcut nimic să-l dărâme pe Ceauşescu. Şi regretă. De fapt, e marele regret al lui Andrei Gheorghe. 
 
„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în Rusia. Ce amintiri păstrezi de atunci?
Andrei Gheorghe: In Mother Russia (n.r. – Mama Rusie). (râde) Am nişte amintiri magice. Şi după ce m-am mutat în România, am continuat să-mi petrec vacanţele de vară şi de iarnă acolo. Normal că au fost magice, pentru că eram în vacanţă, nu eram inserat în acea existenţă. Pentru mine Rusia a fost un fel de tărâmul lui Oz. Era o altă ţară, unde oamenii vorbeau alte lucruri, unde totul era nou şi altfel decât la mine, unde eu eram străin. Sigur că era interesant. Când mergi în vizită, oamenii încearcă să fie drăguţi, totul e frumos, dar dacă trăieşti zi de zi, te plictiseşti. Normal că totul era perfect. Te plimbau, îţi arătau, era o încântare continuă. Şi nu mai vorbesc de faptul că o mare parte din copilărie 
mi-am petrecut-o într-o pădure care nu se termina. Adică nu era ca în povestea în care până la urmă şi la urmă dai de un drum. Nu se termina niciodată. 
 
Făceai drumeţii, deci.
Da. Când plecam dimineaţa, bunicul meu îmi spunea: „Să fii atent la urmele lăsate în spate. Dacă nu le mai vezi, trebuie să te întorci“. Ninge la un moment dat şi nu mai vezi urmele şi nu mai ştii încotro să te întorci. Şi umbli cu un toporaş după tine, pus la brâu, ai o pereche de pantaloni de trening, legaţi la subţiori, pe sub ăia ai altă pereche de pantaloni mai subţiri, apoi ai un bluzon mare şi, peste, o curea de soldat, nişte bocanci, o pereche de schiuri, căciulă, mănuşi. „Du-te!“ Cum să nu fie magic? Să auzi liniştea şi de-odată: Poc! Aşa face zăpada când se crapă. Apoi auzi mistreţii, şi trebuie să te uiţi la ce înălţime au mâncat mistreţii coaja de pe copaci, să ştii cât de periculoşi sunt. 
 
Nu îţi era frică?
Eşti copil. Nu ţi-e frică de nimic, niciodată. Îţi taie capul, îţi cresc două. Asta era pe iarnă. Vara, curge râul în pădure, unde se face un lac negru, întunecat, lacul se vede ca un ochi negru fără adâncime şi pe el sunt nuferi galbeni, iar apa e rece, rece, rece. 
 
Te-ai rătăcit vreodată?
Eram suficient de atent, îmi lăsam semne. You don't play with that shit (n.r. – Nu te joci cu aşa ceva). Te rătăceşti într-o fracţiune de secundă, e de-ajuns o dată să închizi ochii şi să te învârţi şi să nu mai ştii pe unde ai venit. Întotdeauna trebuie să ştii de unde ai venit, care e direcţia aproximativă a venirii tale. 
 

„UN OFIŢER BRUNET ÎNTR-O CAZARMĂ DE BLONZI SPELBI“

Te-ai bucurat de o asemenea copilărie, pentru că tatăl a studiat la şcoala de aviaţie din Rusia. Cum a ajuns acolo?
Şcoala de aviaţie a fost construită în forma unei zvastici, din acest motiv nici nu a fost bombardată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În cadrul efortului comun, Uniunea Sovietică, aşa cum făcea, de fapt, peste tot, a pus la dispoziţia ţărilor eliberate cursuri, au început să reconstruiască, iar aviaţia română avea nevoie de aviatori, tancuri, ingineri. Şi, sigur că în anii '50, mulţi români, mai ales ăştia care erau din noile familii, au ajuns militari. Ai mei toţi, din partea tatălui, au ajuns militari străluciţi. Nişte oameni de o inteligenţă extraordinară, cu mult bun-simţ şi de un talent indubitabil, toţi scriau poezii, desenau. Erau nişte copii din Urziceni, care au crescut în praf, nu ar fi putut să facă nimic, n-ar fi ajuns niciodată nimic. Nu fac apologia comunismului, ci doar constat întâmplări, unele dintre ele care mi-au binecuvântat familia. Aşa a ajuns tatăl meu în Rusia, un tânăr ofiţer mândru şi brunet, într-o cazarmă de blonzi spelbi. Normal că maică-mea a zis: „Giugiuc. Cine e Banderas ăsta?“. (râde)
 
Mama era chiar fata comandantului şcolii de aviaţie. Cum era mama? Blondă cu ochi albaştri, aprigă?
You got it. Russian style (n.r. – Ţi-ai dat seama. Stilul rusesc).
 
Şi cum au ajuns împreună? Bănuiesc că nu a fost deloc simplu, dacă ne gândim la diferenţele de rang, ca să zic aşa.
S-au descurcat destul de bine, au fost o grămadă de poveşti. A aflat toată familia, în afară de bunicul, inclusiv mama ei ştia. Şi la un moment dat, tipic, ca în filme, bunicul pleacă într-o delegaţie, tata e chemat la masă, să bea un ceai. Dar, atenţie!, apropo de vremurile de demult, ei nu se ţineau de mână, nu se atingeau. El îi făcea curte şi o plimba cu motocicleta. Ea stătea în spate şi se ţinea de el. Asta era singura apropiere. 
Tatăl meu avea o capacitate anume de a fermeca oamenii,  era dezarmant de blând şi bun
 
Andrei Gheorghe, realizator radio
Şi cum a aflat bunicul?
Evident, bunicul nu a mai plecat în delegaţie, s-a întors neanunţat. Panică în casă, nebunie. Fugeau toţi: „Ce ne facem? Ce ne facem?“. Ştiu că mama şi sora ei au încercat să-l bage pe tata într-un dulap, pentru că bunicul avea şi o reputaţie de om extrem de dur. Avea şi pistol. 
 
Era comandant, n-avea cum altfel.
Da, exact (râde). Într-un final, a venit bunică-mea şi le-a zis: „Sunteţi tâmpite? Opriţi-vă! Ajunge!“. L-a luat pe tata, care era galben, l-a aşezat pe un scaun în bucătărie, i-a desfăcut o sticlă de votcă, i-a pus-o în faţă şi i-a zis: „Stai aici“. A venit bunicul, tunând şi fulgerând: „Am pierdut maşina!“. Scandal, ţipete. La un moment dat, bunica, o femeie extrem de inteligentă – cred că ar fi fost un bun ministru de Externe al oricărei ţări – l-a luat pe bunicul, nimeni nu ştie ce au vorbit şi ce i-a zis, dar l-a dus la masă în bucătărie şi l-a aşezat. Toată lumea s-a retras, toţi erau cu urechile la uşă. După vreo trei ore, bunicul meu strigă: „Lilla!“. Se duce bunica, bunicul era roşu la faţă, bine-mersi, îşi dăduse jos hainele, milităreşte, era în maiou. „Cheam-o pe Iulia aici“. Vine mama şi bunicul îi spune: „Dacă îţi baţi joc de ăsta, te omor cu mâinile mele. Ai înţeles? Că e un om mişto, bă, un om adevărat. Hai, când faceţi nunta?“. (râde) Şi la sfârşit a venit în gară, a luat-o în braţe, a pupat-o: „iubita mea“, era fata lui preferată. „Of, of, pleci acuma de acasă, uite, vezi tu mesteacănul ăsta din faţa gării? Dacă te întorci, de el te spânzur.“ (râde) Tatăl meu avea o capacitate anume de a fermeca oamenii. 
 
S-a moştenit?
Nu, taică-meu era blând şi bun, era dezarmant de blând şi bun. 
 
Cum era în casă? O rusoaică şi un român, nu se ciocneau orgoliile?
Maică-mea avea dreptate întotdeauna. (râde) Tata nu recunoştea niciodată oamenii pe stradă. Singurul om pe care îl recunoştea întotdeauna, în orice mulţime, că era revoluţie, că erau o sută de milioane de oameni, era maică-mea. O vedea oriunde. În rest, putea să treacă pe lângă tine, să te cunoască şi să-ţi spună „pardon“.
 
Se vorbea rusă în casă?
Eu vorbeam mult cu mama în rusă. Vorbea şi tata destul de bine. Eu nu am avut accent pentru că am fost crescut bilingv. Dar erau şi nişte diferenţe de limbă. Te chemau în rusă pentru că făcuseşi ceva bine şi foloseau diminutiv sau, din contră, erai chemat în română pentru că ţi-o furai. Depindea de situaţii.
 
Ţi-o furai?
Cum să nu? Bineînţeles, dacă făceam tâmpenii! 
Eu nu o să-mi bat niciodată copiii pentru că pe mine m-au bătut părinţii. Nu îi bat pentru că mi se pare prea mult, necivilizat, inutil. Asta nu înseamnă că îmi acuz părinţii pentru bătăile luate, din contră, mi se pare că au avut foarte mare dreptate
 
Andrei Gheorghe, realizator radio
De la cine?
De la cine trebuia. Bunică-mea m-a bătut toată copilăria cu şervetul. Avea foarte mulţi nepoţi şi avea întotdeauna un şervet la ea, iar când se enerva începea să ne bată cu şervetul. Noi chicoteam, fugeam şi ne spărgeam capetele îngroziţi că ne bate. Bunicul meu ne altoia de nu ne vedeam. Nu aveam voie să vorbim la masă, nu aveam voie să nu ne facem pantofii. Avea o lingură mare, de lemn, şi când ne trăgea una peste cap: zbang! Tata nu dădea. O dată cred că m-a luat de urechi, în rest, mama se ocupa de asta. Noi ne adunam jos în faţa blocului şi făceam competiţie: „Te-au bătut ai tăi, bă?“ „Da.“ „Ia, cât ţi-a dat?“ „Păi, uite, aici mi-a dat cu palma, aici m-a lovit cu furtunul de la maşina de spălat...“ „Ei, da' ce-ai făcut?“ „Am dat foc la casă.“ (râde) Normal, copii fără minte. 
 
Tu ţi-ai bătut copiii?
Niciodată. E altă vreme, niciodată nu am regretat trecutul, prezentul trebuie trăit aşa cum e el, în mijlocul lui. Eu nu o să-mi bat niciodată copiii pentru că pe mine m-au bătut părinţii. Nu îi bat pentru că mi se pare too much (n.r. – prea mult), necivilizat, inutil. Asta nu înseamnă că îmi acuz părinţii pentru bătăile luate, din contră, mi se pare că au avut foarte mare dreptate. Adică ştiu de ce mi-am luat-o, iar acum, la maturitate, le dau dreptate. 
 

Primul an de şcoală, la Constanţa: „Hai să facem palociki“

 
La 6 ani, te-ai mutat în România. Ţi-a fost greu să renunţi la pădurile ruseşti?
Nu, nu cred că mi-a fost mie greu vreodată să renunţ la ceva. Mai ales când eram copil. 
 
Care a fost prima impresie despre România, prin ochii unui copil?interviu andrei gheorghe
La graniţă erau nişte tipi mari, fioroşi, cu mustăţi. (râde) Mi-am făcut prieteni, am avut gaşcă. Ne-am bătut, apoi ne-am împrietenit, eu le-am dat soldăţeii mei, ei mi-au dat jucăriile lor, colecţionam cowboy de plastic. Copiii se distrează şi trec uşor peste toate traumele astea. Întotdeauna mâncam la alţii sau mâncau alţii la mine, dormeam la alţii sau dormeau alţii la mine. Era un teritoriu cumva binecuvântat, pentru că am avut baftă de Constanţa. Vizavi de familia noastră, la etaj, era familia Galan, machedoni; lângă noi era familia Pene, bulgari; un etaj sub noi era familia Bogza, unguri; vizavi de ei era famila Marinescu, olteni; mai jos era familia Stanbul, polonezi; vizavi, familia Ghiulbenţian, armeni. La şcoală, colegul meu de bancă era armean, în spatele meu stătea Osman Cetin, tătar; în faţa mea stătea un turc. Şi atunci mi-a fost mult mai uşor. Am un prieten din Constanţa, ungur, care mi-a zis: „Băi, prima dată în viaţa mea când mi-am dat seama că sunt ungur a fost când am ajuns în Cluj“. În Constanţa noi nu aveam această citire. Turci, tătari, lipoveni, ucraineni, greci, n-aveam nicio problemă. Constanţa e oraş-port. Oamenii din oraşele-port au o anumită atitudine. În schimb, a fost foarte complicat primul an de şcoală, pentru că nu ştiam română.  FOTO Mediafax
 

„CINEVA MI-A ZIS «RUSNAC ÎMPUŢIT»“

Şi ai stat şi în prima bancă.                 
Exact! Şi atunci când se terminau orele, trebuia să vină mama la şcoală, să vorbească cu învăţătoarea, să-i explice aia ce mi-a predat şi după să vină acasă şi să-mi facă în rusă lecţia. Bastonaşe. Hai să facem palociki. Până la urmă, am învăţat destul de repede româna. Îmi amintesc şi azi primul cuvânt învăţat în română: „ceaţă“. Ai mei au făcut ca la copilul cretin: „Ia uite, vorbeşte“. Aplauze. „Bravo, băiatul lui tata!“ Îmi amintesc pentru că eram în bucătărie şi era condens, mă jucam cu degetul pe geam şi-mi aduc aminte imaginea. A fost greu, mă duceam la şcoală, stăteam cinci ore în bancă şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă. 
 
În prima zi de şcoală a fost şi prima bătaie. 
Da, cineva mi-a zis „rusnac împuţit“. Era o perioadă de tensiune între România şi Rusia, marea prietenie se cam terminase. Pe maică-mea au dat-o afară de la muncă, eu la şcoală mă confruntam cu expresii din astea. Între China şi Rusia era un mic război la graniţă, pe care ei nu-l declarau, dar care era prezent, ştiai că ei se pocnesc acolo. Românii înclinaseră cumva spre marele popor chinez, au fost vremuri complicate, urâte, violente şi dure. Însă, pe de altă parte, sunt vremurile tinereţii tale, deci inevitabil sunt aurite. 
 

PRIMUL 4 ŞI COMODA PLINĂ DE LACRIMI

La şcoală cum erai? Silitor sau copiai temele de la colegi?
Copiam şi temele de la colegi, mai copiau şi ei de la mine, dar eram bun, pentru că prinsesem o şmecherie: dacă mă uit atent la ăla în timpul orelor, nu mai trebuie să notez, reţin. Atunci nu am avut mari drame, eram atent tot timpul, m-am descurcat. Dar nici nu pot să spun că nu am spart geamuri, că nu am chiulit. 
 
Părinţii erau exigenţi? Erau importante calificativele din carnet?
Da! Sigur că îmi amintesc şi acum când am luat un 4. Cred că era la matematică. Aveam o comodă extrem de lucioasă, plânsesem deasupra ei de nu mai aveam lacrimi şi mă tot chinuiam, mă frecam la ochi, să mai plâng, să fie comoda plină de lacrimi. Cumva am reuşit să umplu toată comoda de lacrimi şi intră maică-mea: „Nu ţi-e ruşine?“. Şi atunci am zis: „Lasă că mă fac eu mare şi o să vedeţi voi. Nu vă pasă de lacrimile mele“. (râde)
 
Aveai vreo disciplină care îţi plăcea în mod deosebit?
Eram foarte bun la istorie, literatură, română, geografie. Am fost şi la mate foarte bun, până într-a şasea, când ni s-a schimbat profesoara şi a venit o doamnă care ne bătea până ne suna apa în cap. Ne ciupea de perciuni, ne ridica în picioare şi ne dădea una peste ceafă. Nu cred că am mai învăţat de atunci la mate şi asta poate să vă certifice orice chelner din România, care îmi spune cât trebuie să plătesc. 
Cred că de fapt eu întotdeauna am vrut să fiu personajele despre care citeam. Şi acum, cred că o dată la zece ani, recitesc „Război şi pace“. Sunt cărţi la care trebuie să revii de fiecare dată, să te umpli de ele altfel decât data trecută
 
Andrei Gheorghe, realizator radio
Ai spus la un moment dat că voiai să fii cosmonaut când erai mic. 
Da, pentru că era în vogă marele Iuri Gagarin. Era şi frumuşel, zburase în spaţiu, îl vedeam la televizor tot timpul. Ce putea să fie mai frumos decât să zbori? Eu sunt din generaţia ălora care au crescut cu credinţa că „Star Wars“ şi „Star Trek“ există, că vom cuceri spaţiul şi vom popula planetele. Şi m-am ales cu Twitter-ul şi Facebook-ul. (râde)
 
Mai voiai să fii şi gunoier.
Da! Păi ce maşini aveau gunoierii... Mi se părea că sunt zei ăia cu gunoiul. Bine, eu am vrut să fiu şi taxatoare.
 
Cum aşa?
Pentru că avea foarte mulţi bani. Nu reuşeam eu să înţeleg că banii ăia nu erau ai doamnei, pardon, ai tovarăşei. Cred că de fapt eu întotdeauna am vrut să fiu personajele despre care citeam. Citeam de cowboy? Gata! Vreau să fiu cowboy! Personajul principal e doctor? Doctor vreau să fiu.
 
Ai citit scriitorii ruşi în copilărie?
Şi acum, cred că o dată la zece ani, recitesc „Război şi pace“. De la o anumită perioadă, nu mai citeşti, reciteşti. Sunt cărţi la care trebuie să revii de fiecare dată, să te umpli de ele altfel decât data trecută.  

andrie gheorgheÎn copilărie, Andrei Gheorghe visa să devină personajele din romanele pe care le citea FOTO Eduard Enea
 

„Fiul părinţilor mei a picat treapta“

 
Şi la facultate ai mers tot pe partea umanistă. 
Da, dar înainte, ai mei au avut cumplita dezamăgire să descopere că fiul lor a picat treapta. Pentru ei a fost un dezastru. Îmi aduc aminte şi acum discuţiile din casă: „Şi eu ce fac când merg în parc şi mă întâlnesc cu doamna Popescu? Ce-i spun eu? Spune-mi mie ce-i spun! Când ea îmi spune: «Vai, Marius a intrat la «Mircea» printre primii. Androusa ce mai face?». Şi eu ce-i spun? Crapă cămaşa pe mine de ruşine. Ce ne facem Colea?“. Colea era taică-meu. Şi atunci au făcut o chestie foarte deşteaptă: consiliu de familie. M-au chemat la masă: „De mâine te duci la muncă. Te deranjează? Cartea nu ţi-a plăcut“.
 
Şi te-ai dus la muncă. 
Da, pe aeroport, trăgeam cablurile şi le băgam în avion. Trei ani am fost muncitor necalificat, cu toţi beţivanii. Nu mi-a plăcut.
 
Dar aveai banii tăi.
Primul meu salariu a fost 1.600 de lei, ai mei mi-au luat 1.200 din el. „400 de lei ţi-ajung! Ăştia-s banii pentru casă.“ Dar mie îmi era bine: fumam, mergeam în cluburi în Mamaia. Prietenii mei nici atâta nu aveau, eram bulibaşă. 
 
De ce ai ales limbi străine?
Nu puteam să intru nicăieri altundeva, nu ştiam mate, nu ştiam chimie, nu ştiam fizică, nu ştiam biologie. Nu ştiam decât să citesc şi atunci singura soluţie a fost Filologie, engleză-rusă, unde am şi intrat primul, atât de tare m-a speriat munca. Atât de mult mi-a plăcut munca. (râde) Ai mei au fost foarte încântaţi, mi-au luat haine noi pentru facultate. Am avut o vară din aia senzaţională, de vis. „Bravo! Uite, în sfârşit, ai reuşit!“ Apoi am venit la Bucureşti şi am făcut patru ani de facultate.
 

„ÎN COMUNISM, AVEAM TELEVIZOR COLOR ŞI DOUĂ BUTELII“

Cum a fost când ai venit în Bucureşti? 
La fel ca atunci când am venit din Rusia în România. Nu aveam bani, câştigam 140 de dolari pe lună şi gazda era 200 de dolari. 
 
Şi atunci cum îţi plăteai chiria?
Făceam eu bani. Eram băiat descurcăreţ. (râde)
 
Să aibă legătură cu faptul că în adolescenţă erai un tâmpit, după cum ai mărturisit?
Hai să spunem că eu cred că dacă scapi viu din adolescenţă înseamnă că ai noroc. Dacă scapi viu şi fără puşcărie e mare lucru. Adolescenţa e o perioadă extrem de iresponsabilă, asta e concluzia mea.
Dădeam meditaţii pe cafea, pe ţigări, pe carne, pe casete video, pe filme. Trocul funcţiona. Nu cumpărai, făceai rost. Altfel nu aveai cum să supravieţuieşti
 
Andrei Gheorghe, realizator radio
Ştiu că familia ta era destul de înstărită. Nu aveai neapărat nevoie de bani, a fost cumva o lecţie din partea lor?
Da, evident. Şi asta cu „familie înstărită“, vorbind de perioada comunismului, e relativă. Aveam televizor color şi două butelii.
 
Era mare lucru.
Da, mă, era mare lucru, dar ştii cât de mic era lucrul ăla pe care noi îl vedeam atât de mare? Prin ce vreme am trecut, prin ce vreme am supravieţuit. Părinţii mei erau nişte oameni absolut obişnuiţi, care s-au descurcat într-un sistem care era aşa cum era. Nu am murit niciodată de foame. Asta e o afirmaţie atât de seacă şi de dură. De fapt, ea nu spune nimic. Eu am murit şi de foame când eram student, o săptămână întreagă am mâncat numai conserve cu zacuscă. Însă ai mei niciodată nu s-au culcat flămânzi. Şi nici nu cred că o s-o facă.
 
interviu andrei gheorghe
Un Gheorghe născut în Rusia FOTO Adevărul
 

„VINDEAI KENT CONTRAFĂCUT, ERAI BANDIT“

„Andrei Gheorghe vindea blugi contrafăcuţi înainte de Revoluţie“, ăsta e un titlu care mi-a atras atenţia. 
Cum să nu? Într-o geantă Capris intrau 13 cartuşe de Kent contrafăcute sau cafea sau ciorapi sau blugi. O luai pe Calea Victoriei şi intrai la agenţia CFR. „Bună ziua! Cine este şefa de tură?“ „Doamna cutare.“ „Doamna cutare, uitaţi, am venit şi eu să dau fetelor dumneavoastră, cu banii la salariu, ţigări. Eu iau pe pachet atât.“ Apropo de Iohannis, care nu ştie cât lua pe meditaţii, eu şi acum ştiu exact câţi bani luam. Cum să nu ştii? Du-te, bă, de-aici. (râde) Ei îi ieşea 5 lei la pachet, prin urmare ea prelua toată comanda şi centraliza, iar eu veneam să-mi iau banii.
 
Chestia asta de ce ai făcut-o? Din nevoie sau din curiozitate?
Ambele răspunsuri sunt corecte. A fost şi pentru că te afirmai, erai interesant, aveai bani, erai bandit. Şi comunismul te obliga într-un fel anume să devii un semiinfractor economic. 
 
Cum făceai rost de lucrurile astea?
Le luam de la marinari, am fost ghid, am schimbat valută, toţi făceau asta. Eu dădeam meditaţii pe cafea, pe ţigări, pe carne, pe casete video, pe filme. Trocul funcţiona. Nu cumpărai, făceai rost. Altfel nu aveai cum să supravieţuieşti.
 
Povestea cu radioul a început în Constanţa. Cum te-ai angajat?
Nu aveam de muncă, nu aveam bani. Muream de foame. Doi ani nu am făcut nimic altceva în afară de activism politic, din banii pe care îi pusesem deoparte. Căram totul de acasă la sediul PNL, maşină de scris, stilouri, orice, nu conta. Mergeam la toate mitingurile, în toate comunele, luam parte la toate bătăile, doar că la un moment dat, pur şi simplu nu mai aveam din ce să trăiesc. Toţi aveau un job şi partidul venea pe locul doi, eu făceam doar asta. Am reuşit să fac asta doi ani. Mi s-a părut că activismul politic a fost pentru mine extrem de important. Mi se părea că fac ceva important. Am încercat să mă angajez inclusiv ca metodist la o Casă de Cultură din comuna Cumpăna, habar nu aveam ce presupunea, era un job de unde luai un salariu. Nici azi nu sunt departe de asta. Noi, ăştia vechii, dacă ne zgârii puţin, descoperi nişte tipi care cred că dacă ies la pensie, primesc un ceas. Aşa eram şi atunci, credeam că, după ce terminăm şcoala, se termină viaţa şi ieşim la pensie. Aveam un loc de muncă. Şi atunci au dat ăştia de la Radio Constanţa anunţ, căutau redactor radio. Habar nu aveam ce înseamnă, dar m-am dus. 
 
În Bucureşti, când ai vrut să-ţi faci loc la un radio, ţi-au zis că nu ai voce de radio. Cum a primit Andrei Gheorghe acest refuz? 
Am primit-o urât. Eu deja aveam în Constanţa trei ani de superstardom (n.r. – expresie din limba engleză, folosită pentru cineva care se bucură de un succes uriaş şi de aprecierea publicului) şi ăştia îmi spuneau că nu am voce. 
 
Cumva s-a întors sintagma pe care o foloseai tu în emisiunea „Lanţul slăbiciunilor“: „Eşti veriga cea mai slabă. La revedere. Drum bun“.
Exact, (râde zgomotos), dar până la urmă m-am descurcat.
 

„Regret că la Revoluţie am fost un papă-lapte“ 

 
Lumea tot aminteşte de salutul celebru al Andreei Esca. Eu îmi amintesc şi de al tău.
Salutare naţiune!
 
„Am venit să vă spun că sunteţi proşti“. 
Da, aşa a fost. (râde zgomotos)
 
Ai primit mustrări după emisiune?
Aia nici nu a fost o emisiune, a fost un examen. Pentru a face emisiunea aia, eu trebuia să ascult ce se întâmplă în Bucureşti la alte radiouri. Şi toţi erau: „Sărut mâinile! Bună ziua! Îmi pare atât de bine că aţi sunat. Ce doriţi să discutăm?“. (n.r. – cu o voce suavă) Şi atunci m-am gândit cum să mă diferenţiez de toţi aceşti mari stăpânitori ai radioului bucureştean. „Salutare naţiune, sunt Andrei Gheorghe şi am venit să vă spun că sunteţi proşti“. Evident, au început să zbârnâie telefoanele.
 
Brandul Andrei Gheorghe s-a vândut pe etichetele „dur“, „arogant“, „cinic“. 
Ăsta sunt. Sunt un sceptic, sunt aici de atâta amar de vreme, nu m-ai prins niciodată contrazicându-mă. Zic multe despre mine, dar niciodată altele. Sunt acelaşi. Nu suport proştii, reacţionez repede, mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru, să-mi dea înţelepciune. Ăsta sunt. Şi dacă îţi sunt prieten, nu sunt dur, arogant, din contră sunt calin şi pupăcios. 
Mi-a fost ruşine că nu am murit la Revoluţie pentru că am fost un colaboraţionist al sistemului trecut, pentru că nu am făcut nimic să-l dărâm pe Ceauşescu. Pentru că am fost un laş. Nu am fost Doina Cornea sau Radu Filipescu sau Dinescu. Nu am fost
 
Andrei Gheorghe, realizator radio
Liviu Mihaiu spunea despre tine următoarele: „Îi mai trebuie şi o cauză sau credinţă mai presus de «Eu, Andrei Gheorghe», dar nu e nici pe departe băiatul rău aşa cum pare în formatele care l-au consacrat“. 
Are dreptate, Liviu. Nu sunt ăla rău, cum îşi imaginează mulţi. Dimineaţa, la micul dejun, nu mănânc copii cruzi, dar dacă sunt la film şi vorbeşti tâmpenii lângă mine, ai toate şansele să mă auzi, s-ar putea să-ţi dau şi o palmă. 
 
Spuneai că ţi-a fost ruşine că nu ai murit la Revoluţie. Aveai 27 de ani atunci. 
Pentru că am fost un colaboraţionist al sistemului trecut, pentru că nu am făcut nimic să-l dărâm pe Ceauşescu. Pentru că am fost un laş. Am fost în stradă, dar nu am fost înainte. Nu am fost Doina Cornea sau Radu Filipescu sau Dinescu. Nu am fost. 
 
Regreţi.
Da, toată viaţa mea am regretat că am fost un papă-lapte la Revoluţie, şi de atunci am încercat să-mi plătesc vina. 
 
Mai spuneai şi că dacă Rusia ar ataca România, ai pune mâna pe armă.
Normal, e ţara mea. Sunt patriot, dacă te iei de ţara mea, te nenorocesc. Sunt foarte loial, asta-i ţara mea, asta-i limba mea. Don't fuck with me, I'm respecting you. (n.r. – Nu-ţi bate joc de mine, eu te respect). Sunt foarte loial faţă de prieteni, faţă de oamenii care îmi dau să mănânc. Foarte loial. Asta e România, mie nu mi-e jenă să mă duc pe Coasta de Azur şi să-l aşez pe un ţigan la masa mea. Mie nu mi-e ruşine niciodată, oriunde în lumea asta, dacă strigă un român după mine. Sunt români de-ai mei. Români suntem toţi. Prietenul meu ungur, care a descoperit că e ungur la Cluj, e român. Eu, o parte rus, o parte evreu, o parte ţigan, o parte dracu’ ştie ce-oi mai fi, sunt român. Ăsta e arealul meu, asta e ţara mea, locul în care trăiesc, ăştia-s oamenii mei. Dacă te iei de ei, îţi dau în gură. Am şi fost în situaţii de genul. Am ajuns la poliţie în Monaco, pentru că au luat-o de la masa mea pe o ţigancă ce vindea flori. 
 
„Aroganţa e o soluţie împotriva excesului de democraţie“, spuneai tu.
Să zicem că e o afirmaţie mişto. Sunt ăştia care cred că sunt egali cu mine, dar nu sunt. Adrian Năstase, Dan Voiculescu şi alţii ca ei. Sunt nişte papiţoi, inculţi, proşti, hoţi, din familii nasoale, cu sânge prost şi rasă proastă. 
 
Sunt tot români şi ai lucrat pentru câţiva dintre ei.
Am lucrat cu ei, nu am lucrat niciodată pentru ei. Lucrez cu oricine, oricând. Am înşelat vreodată? Am minţit vreodată? Când am lucrat cu vreunul dintre aceşti temporali, am făcut altceva decât ceea ce am crezut că e corect? 
 
Păunescu ţi-a fost antipatic.
Foarte! „Aceste gâşte care trec, zburând deasupra ţării noastre, desfiguraţi soldaţi plăpânzi, continuând din aripi să dea, nesupusă-i gâsca românească. Trăiască patria mea!“. (n.r. – imitând vocea lui Păunescu ) I don’t dig that shit (n.r. – Nu-mi plac lucrurile astea), du-te dracu’ de versificator. Poate că dacă ar fi fost un rapper, ar fi fost unul bun.
 
interviu andrei gheorghe
Andrei Gheorghe, ascultându-l cu vădit interes pe fostul premier Adrian Năstase FOTO Adevărul

 

Muzica frumoasă şi urechile urâte

 
„Dacă oamenilor le place Florin Salam, e de o mie de ori mai bine să fii de partea lor şi nu pe margine“, tot tu ai spus-o. 
Eu le-am făcut o reverenţă tuturor acestor cântăreţi – Antonia, Inna, Alex Velea, Alexandra Stan – le sunt dator, ceea ce fac ei e foarte mişto. Ăştia muncesc de dimineaţă până seara. Nu fură, nu dau în cap, nu fac manevre cu terenuri, nu dau şpagă în Parlament. Sunt pe picioarele lor de mici şi câştigă bani şi, în acelaşi timp, dau de mâncare la foarte multă lume prin produsul pe care îl fac. Jos pălăria. Maneliştii cântă live, non-stop. Nu fură, nu privatizează întreprinderi, niciunul dintre ei nu fură din avutul general al statului. Văd prostii pe internet cu „Jos Capatos“, „Jos Măruţă“, „ei ne idiotizează, ei ne manelizează“. Bă, voi sunteţi tâmpiţi? Vine un Hrebenciuc şi fură jumătate din pădure, vine un prinţul Paul şi fură un sfert, toţi ăştia fură, de 27 de ani suntem furaţi non-stop. În momentul ăsta când noi vorbim, ei fură. Guvernul Cioloş fură. Toţi tipii ăştia fură, peste tot în sistemele astea se fură. Poliţia e coruptă, medicina e distrusă, profesorii sunt şpăgari, totul este o cioardă naţională. „Nu merge din cauza lui Măruţă.“ Ştiţi ceva? De fapt, ce face Măruţă? Face entertainment, face oamenii să râdă. Care este valoarea negativă a acestei chestii? Că nu-ţi place ţie să râzi? Nu râde. Mie nu mi-au plăcut filmele lui Louis de Funès, nu râdeam la ele, dar oamenii se uită la filme cu Louis de Funès. Ce făcea? Făcea glume. „Nu este cum trebuie.“ Ia-ţi altă carte. De citit nu ştii? N-ai auzit de cărţi? Citeşte, uită-te la filme, întâlneşte-te cu oameni inteligenţi. Problema e a ta, boule, că eşti un ţăran împuţit, complexat, ai ajuns într-o poziţie mediocră într-o multinaţională, ai fost şi tu la Praga o dată şi gata, în România nu se mai poate. Mie îmi place România, îmi place muzica românească, îmi plac manelele, îmi place să beau vin cu prietenii şi să mănânc gogonele şi brânză.
 
Reveria pe care o am ascultând  passacaglia este altceva faţă de distracţia pe care o am ascultându-l pe Mr Juve pe sistem. În esenţă, nu există muzică proastă, există urechi urâte. Cineva dansează pe ea, muzica e genială. Cineva plânge pe ea, muzica e divină
 
Andrei Gheorghe, realizator radio
 
Şi să spargi seminţe cu ţiganii. 
Dar n-am nicio treabă. Care-i problema? E foarte mişto, ia lăsaţi-mă în pace. Nu am nicio jenă, mă simt bine. Şi eu sunt ăla care a ascultat Deep Purple, Led Zeppelin, Gentle Giant, Tangerine Dream, tot. 

interviu andrei gheorghe
Andrei Gheorghe nu strâmbă din nas când aude o manea FOTO Adevărul
 
Deci tu nu crezi în ideea că publicul poate fi educat de televiziuni.
Doamne fereşte! E treaba ta să educi pe cineva? Nu, treaba ta e să consemnezi ce spun eu. Să nu minţi, să mă arăţi aşa cum sunt, nu cum mă vezi tu. Asta este. Televiziunea nu face educaţie, să vă intre foarte bine în cap. Educaţia se face la şcoală, educaţia se face în bibliotecă. Devii mai deştept citind cărţi, nu uitându-te la un mediu care are trei funcţii mari şi late: entertainment, informaţie şi marketing. Atât are televiziunea şi nici nu trebuie să îi ceri mai mult. E sfidător să vrem o televiziune care să educe un popor. Ăia ar trebui închişi din prima. „Noi vrem să facem cultură.“ Afară! La dubă cu cultura! Absolut corect. Jandarmii, în modul lor inocent, au rostit o frază minunată: „La dubă cu site-ul de cultură“. Site-ul de cultură trebuie să ia bătaie, site-ul de cultură trebuie să fie împotriva statului, site-ul de cultură trebuie să vorbească de valori inaccesibile şi incomunicabile şi care nici nu interesează pe nimeni. Cultura e altceva. Sunt foarte mulţi oameni proşti care-mi spun că le place muzica bună până îi întreb care e aia. Snow Patrol? Arctic Monkeys? Bach? Reveria pe care o am ascultând  passacaglia este altceva faţă de distracţia pe care o am ascultându-l pe Mr Juve pe sistem. Sunt lucruri diferite. Şi nazismul, comunismul, fascismul vor spune întotdeauna: „Eu vă spun vouă la ce să vă uitaţi. Eu vă spun vouă ce să ascultaţi“. Mă scuzi, mie îmi plac romanele pornografice, sunt un nebun. „Pentru asta o să mori.“ Pe mine mă interesează la un om dacă îţi dă banii pe care i-ai împrumutat la timp, dacă îl rogi să te ajute şi o face, dacă ai o întâlnire cu el la ora 18.00, vine la ora 18.00? În caz că vin nişte derbedei să-ţi spargă faţa, e lângă tine? E om? Asta mă interesează. Eu nu cred că gusturile nu se discută. Totul se discută. Tocmai lucrurile nediscutate sunt alea întunecate. În esenţă, nu există muzică proastă, există urechi urâte. Nu există muzică proastă, dacă e muzică sigur e bună. Cineva dansează pe ea, muzica e genială. Cineva plânge pe ea, muzica e divină.
citeste totul despre: