INTERVIU Andreea Marin: „Televiziunea a fost o alegere şocantă pentru tatăl meu“

INTERVIU Andreea Marin: „Televiziunea a fost o alegere şocantă pentru tatăl meu“

SURPRIZE Andreea Marin (42 de ani) a depănat, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, amintiri din copilărie, frumoase şi triste deopotrivă, a dezvăluit cum un dascăl şi colegele din camera de cămin i-au schimbat destinul profesional şi a împărtăşit învăţămintele dobândite în urma celor trei poveşti de dragoste care nu s-au încheiat cu „fericiţi până la adânci bătrâneţi“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Până să-l aştern pe hârtie, am trăit cu gândul chinuitor că interviul cu Andreea Marin e unul ratat. Ce poate fi mai groaznic pentru un jurnalist? În realitate, a început promiţător, dar câteva cuvinte pe care i le-am citit aveau să schimbe definitiv încărcătura discuţiei, cel puţin pentru mine. Sentimentele unui om pe care televizorul mi l-a prezentat cu totul altfel m-au făcut să mă fâstâcesc. Andreea Marin „s-a dezbrăcat“ pentru câteva momente de portretul creionat de societate pe baza sintagmelor „o profesionistă desăvârşită“ şi „o femeie puternică“ şi a plâns. Fără îndoială, nu este deloc greşit să o descrii astfel, însă în spatele armurii, Andreea Marin este un om sensibil şi blând, care, din când în când, se lasă pradă emoţiilor. Un om care a avut o copilărie frumoasă, dar mult prea scurtă, o maturizare bruscă, forţată de pierderea mamei la vârsta de 9 ani, şi o evoluţie firească, încurajată până de curând de un tată iubitor. Andreea Marin a făcut istorie în televiziune în urma unui pariu personal şi cu ajutorul unor oameni care au văzut mai mult decât o puştoaică de 20 de ani din Roman. Pas cu pas, fetiţa năzdrăvană s-a transformat în fata serioasă de la Ştiri şi mai apoi în „Zâna cea bună“. Pe drum a muncit mult şi a pierdut şi mai mult, dar aşa sunt „zânele“, oferă, chiar dacă uneori oamenii le mai strivesc între palme. Dar, întotdeauna, „Zâna“ merge mai departe cu speranţa de neclintit că totul va fi bine.

„Weekend Adevărul“: Ce amintiri păstrezi din copilăria la Roman? Ai făcut vreodată baie în Siret, de pildă?

Andreea Marin: Bineînţeles că da (râde)! Ah, ce nostalgii îmi trezeşti! Nu mă aşteptam la întrebarea asta! Vezi, am dat mii de interviuri în aceşti 24 de ani de când sunt pe micul ecran şi în spatele lui, dar cert este că nimeni nu mi-a pus întrebarea asta şi uneori mai tânjesc şi eu după întrebări noi. Copilăria mea la Roman a fost tare fericită până la vârsta de 9 ani. Trăiam într-un oraş mic, dar cu oameni inimoşi. Şcoala era exact vizavi de blocul în care locuiam, deci de la fereastra camerei mele vedeam sute de copii trecând prin faţa casei mele, intrând pe poarta şcolii şi zumzăind pe terenurile de joacă. Era pur şi simplu o atmosferă foarte veselă, care mă inspira zi de zi. Era acea vreme când o urmăream cu toţii pe Nadia Comăneci cu sufletul la gură.

Şi când toate fetiţele îşi doreau să fie Nadia Comăneci.

Exact! Îmi amintesc că aşa şi-a făcut loc sportul în viaţa mea. Aveam un teren de iarbă lângă bloc şi jucam rolul Nadiei. Toate eram Nadia. Părinţii mei iubeau dansul şi, pentru că eram câteva familii prietene, la fiecare sfârşit de săptămână aveam ceaiuri dansante şi uite aşa m-a molipsit şi dansul. Alergam mult, eram genul de fetiţă-băiat care se căţăra pe garduri sau în copaci, jucam „9 pietre“, „De-a v-aţi ascunselea“. Eram un copil foarte iubit. Când a apărut şi sora mea pe lume, între noi fiind o distanţă de patru ani, a fost o mare dragoste, care continuă şi astăzi.

Andreea Marin (stânga), alături de surioara şi tatăl său FOTO Arhivă personală Andreea Marin

Dincolo de poznele copilăriei, care era relaţia dintre voi două?

Era o relaţie normală între doi copii energici, care toată ziua se ciondăneau şi care seara se iubeau. Îmi amintesc că am avut o femeie în vârstă care l-a ajutat pe tata să ne crească atunci când mama nu a mai fost. Era o femeie dedicată, ca o bunică, şi-mi amintesc că i se plângea mereu lui tata. El stătea dimineaţa la cafea, cu ziarul în mână, şi ea îi spunea: „Domnu’ Marin, domnu’ Marin, nu ştiu ce să mă mai fac cu fetele astea! Toată ziua se ceartă, toată ziua se trag de păr!“. (Râde.)

Cumpăna către maturizarea precoce

Şi replica tatălui?

Era mereu aceeaşi: „Lasă-le, tanti Nuţa! Ai să vezi că diseară în pat se vor îmbrăţişa şi vor fi îndrăgostite una de alta“. Şi invariabil aşa se întâmpla. Eram două fete vioaie, neastâmpărate, însă la finalul zilei eram cele mai bune prietene. Iar când cineva din exterior căuta să ne facă o nedreptate, aoleu!, se trezea în noi instinctul acela de apărare şi de dorinţă de a-i fi alături celeilalte. Totul a fost ca în poveştile lui Ion Creangă, asimilez copilăria mea cu cea a lui Nică din Humuleşti. Până la vârsta la care am avut o cumpănă în viaţă, cea în care un accident m-a despărţit de mama mea şi a stricat tot ce era bun în viaţa noastră.

Se spune că atunci când există o mamă în casă lucrurile merg bine. Ce s-a schimbat în tine după ce mama nu a mai fost?

Eu am devenit un copil matur peste noapte. Din acel moment am simţit foarte clar ce înseamnă responsabilitatea. Mama s-a stins în braţele mele până la spital, după un accident pe care l-am avut cu toţii în familie. Nu pot să exprim acum în câteva vorbe felul în care te schimbă câteva clipe trăite în viaţă. Te schimbă cu totul şi de aici vin multe apoi: sentimentul responsabilităţii faţă de cei dragi şi faţă de familia mea extinsă de astăzi, oameni pe care poate că nu-i cunosc îndeaproape, dar care cred în mine şi de acolo, de departe, îmi insuflă încredere şi atunci am această responsabilitate faţă de ei. Apoi, acel sentiment de unitate, acea dorinţă de a-i ţine uniţi pe cei dragi. Mai departe de atât, dorinţa de a fi pe picioarele mele şi de a construi prin forţe proprii, de a nu depinde de ajutorul altcuiva, de aceea, cu încăpăţânare, cu dorinţă, cu voinţă am învăţat foarte mult şi nu mi-am dorit să pun pe umerii tatălui meu povara a ceea ce sunt eu sau a ceea ce vreau eu să devin. Am vrut să fiu pe picioarele mele şi aşa am şi fost încă înainte de a împlini 18 ani. Tot de acolo vine şi toleranţa, pentru că oamenii sunt aşa cum sunt, judecă uneori fără limite şi fără să vadă ce e în curtea lor. E simplu să-i judeci pe alţii, însă eu nu fac asta fără argumente profunde, fiindcă eu însămi ştiu ce înseamnă să fii judecat pe nedrept. Mai mult decât atât, tot din copilărie am moştenit această poftă de viaţă. Părinţii mei erau nişte oameni tineri şi frumoşi, care aveau o poftă de călătorie, de viaţă. Ei citeau foarte mult, aveam o bibliotecă creată din cărţile pe care le luam în fiecare lună pe sub mână de la biblioteca din oraş. Ei îşi doreau să aibă orizontul deschis, să fie oameni educaţi şi, chiar dacă treceam prin vremuri grele, căutau tot felul de soluţii să suplinească tot ceea ce ne lipsea.

Andreea Marin crede că a moştenit tot ce-i mai frumos de la mama ei, Violeta (foto) FOTO Arhivă personală Andreea Marin

Practic, probezi teoria că momentele grele reprezintă cele mai preţioase lecţii de viaţă.

Sigur că da. Toate acestea te ţin cu picioarele pe pământ, chiar şi întâmplările nefaste, ajungi la momentul la care le vezi sensul, îţi dai seama că au avut un rol în evoluţia ta. Am vrea totuşi să învăţăm pe calea cea uşoară, să nu fie nevoie de astfel de lucruri, dar uneori, Dumnezeu ştie mai bine decât noi ce e necesar.

Cu permisiunea ta, aş vrea să-ţi citesc câteva cuvinte prin care te descria tatăl tău: „În primul rând, Andreea era un lider, dintr-o gaşcă de aproape 30 de copii, fete şi băieţi, care se jucau în faţa blocului, ea era şefa. Nimeni nu mişca, îi coordona“.

(Se lasă o linişte deplină şi obrajii pudraţi cu atenţie ai Andreei Marin sunt brăzdaţi de lacrimi.) Coincidenţa face că programul de la Pro TV, „Uite cine dansează!“, s-a lansat pe 6 martie, când e ziua tatălui meu... (pauză) Prima zi a lui pe care o petrec departe de el, el acolo Sus, eu pe Pământ... (pauză) Însă totul va fi bine. (Pauză lungă.) Tata e cel care mi-a fost alături la fiecare început de drum şi care m-a criticat de fiecare dată când am avut nevoie de asta, constructiv şi cu dorinţa de a învăţa mai mult. Tata e cel care m-a ajutat să evoluez în felul acesta, care mi-a trântit-o tranşant în faţă atunci când era nevoie să mă trezesc şi tot el este cel care îmi e al doilea înger păzitor astăzi. Nu am reţinut întrebarea, pentru că atunci când l-ai menţionat pe tata, gândurile mi s-au dus într-acolo.

Dan Marin, inginer de profesie, şi-ar fi dorit ca fiica să-i calce pe urme

Pe lângă tată, Dan Marin a fost cel mai asrpu critic, dar şi cel mai bun prieten al Andreei

Un copil cu „o curiozitate obraznică“

Cum era copilul Andreea Marin?

Nu am fost niciodată o fată răzgâiată, eram însă un copil foarte curios şi uneori, curiozitatea pare a fi obraznică, pare a fi obrăznicie. Îmi băgam nasul peste tot, căutam mereu explicaţii, puneam o mie de întrebări. Mi-o amintesc pe mama care aproape că nu mai rezista la „de ce-urile“ mele succesive, însă tocmai această curiozitate a dus către ceea ce sunt astăzi. Dintr-o curiozitate în alta am ajuns să visez până departe şi să ating lucruri pe care unii oameni nu le trăiesc într-o viaţă. Aşa că nu-mi pare rău, cred că această „obrăznicie“ şi dorinţa de a face şi de a desface mi-au creat oportunităţi pe care altfel nu aveam cum să le ating.

Dar te-ai schimbat.

Da, astăzi nu mai sunt astfel, nu mai sunt văzută ca fiind un om obraznic pentru că în timp înveţi să-ţi controlezi pornirile, însă sunt un om care trebuie să înţeleagă tot ce face, pentru care argumentele sunt importante. Nu fac ceea ce nu simt, aleg ceea ce fac şi îmi place să respect şi alegerile altora, nu-mi place să le impun altora lucruri, deşi e un impuls pe care cu toţii îl avem. Îmi cresc copilul astăzi în acelaşi stil, e o copie a mea incredibilă, mă uit la ea şi mă văd pe mine odinioară, semănăm tare bine şi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de viaţă. Realizând astăzi cum stau lucrurile, pot astfel să-i las limitele mai largi, o las să se dezvolte, o las să şi greşească, o las să înveţe, să pună o mie de întrebări, nu mă plictisesc ascultând „de ce-urile“ fiicei mele şi-mi doresc tare mult ca ea să aibă aceeaşi libertate de a opta pe care mi-au lăsat-o mie părinţii. Ei mi-au oferit această libertate de a şti din toate câte ceva, de a învăţa şi la şcoală, şi la Cenaclul de Literatură, să merg şi la dans, să fac şi handbal, şi „oi vedea tu pe viitor ce o să faci“.

Ai cântat şi la pian, te chinuia Bach.

N-aş pune problema aşa (râde). Am primit pianul când eram copil, în jurul vârstei de 6 ani, iniţiată de mama, care cânta la acordeon şi la pian, să-i descopăr tainele. A urmat Şcoala de Muzică, mai târziu am fost la Şcoala de Arte, care purta numele şi care era în casa lui Sergiu Celibidache. Bach e greu pentru orice copil. Greu şi mai puţin melodios la prima ascultare decât Beethoven, decât Mozart. Cred că Bach pune probleme oricărui mic pianist la început de drum. Era greu pentru mine, nu-mi plăcea, însă azi cânt cu plăcere şi Bach şi e rândul fetei mele să se minuneze.

Andreea Marin era un copil năzdrăvan, dar şi curios. A început să cânte la pian la 6 ani şi nu-i plăcea deloc Bach

„Eram şmecheră la şcoală, nu eram o tocilară“

Cu toate activităţile din timpul liber, mai aveai timp şi de şcoală? Reuşeai să fii, cum se cere, un elev model?

Învăţam bine la şcoală, dar eram şmecheră, nu eram o tocilară, ci ştiam să selectez ce era important. Trebuie să recunosc şi că am o energie sporită faţă de alţii şi că întotdeauna am avut această capacitate de a face multe lucruri într-un timp restrâns, capacitate pe care nu o are oricine. Sunt şi o minte structurată, foarte bine organizată şi asta înseamnă eficienţă. Nu-mi trebuie mult timp să fac un lucru, de aceea şi spuneam că am trăit în 40 de ani cât alţii poate nu au trăit într-o viaţă. Nu am decât a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru asta şi părinţilor mei, pentru că m-au educat şi m-au învăţat cum să mă organizez astfel încât să-mi reuşească tot ce-mi propun.

Ca orice copil, ai avut o relaţie specială şi cu bunicii.

Buncii mei sunt icoane pentru mine, poate şi pentru că după ce mama nu a mai fost, ei au devenit protectorii mei. Stăteam la bunici în weekenduri, era o bucurie să dorm cu ei. Au fost oamenii care mi-au spus multe poveşti, poveşti de viaţă şi poveşti nemuritoare, cu ele am crescut. Pe de altă parte, m-au ajutat foarte mult când am început să merg la şcoală, unde aveam o bibliografie şi aveam de citit anumite cărţi, unele îmi plăceau, altele ba. Nu cred că există copil căruia să-i placă orice i se predă la şcoală (râde).

Îi dădeam teme bunicii în fiecare săptămână

Şi în ce fel te-au ajutat?

Când nu-mi plăcea ceva, o rugam pe bunica să citească, îi dădeam teme în fiecare săptămână, mă prezentam în weekend şi ştia bunica să facă un rezumat atât de bun, încât mă duceam la şcoală şi povesteam atât de convingător, de parcă eu aş fi citit cartea. Nu-i sfătuiesc pe copiii din ziua de azi să facă aşa, nu a fost chiar bine (râde). Am învăţat întotdeauna selectiv, alegând ce-mi place şi făcând cumva să acopăr şi partea care nu-mi plăcea. Am nevoie de pasiune, e nevoie să-mi placă ceea ce fac astfel încât să fac aşa, ca la carte.

Sau de un dascăl bun.

Da şi i-am avut. Un exemplu extraordinar pentru mine a fost felul în care am trecut de la „eu nu o să lucrez niciodată într-un domeniu care implică literele sau cuvinte“ la „iubesc vorbele şi vreau să scriu“. Asta s-a datorat unei profesoare extraordinare. Iată cât de important e un dascăl care să te intrige şi să te atragă către ceea ce predă el. Practic, acest profesor mi-a schimbat cursul vieţii.

Pentru că iniţial ai ales informatica.

Aşa este, iar când am făcut schimbarea bruscă de la informatică, pe care o alesesem în facultate, la televiziune, a fost ceva şocant pentru tatăl meu, inginer de profesie, dar în acelaşi timp, m-a susţinut şi mi-a spus: „Cred în tine, fă ceea ce-ţi spune ţie instinctul că vei putea face bine“. Şi această libertate pe care un părinte ţi-o dă, chiar dacă rămâne acolo ca un ghid, este extrem de preţioasă pentru devenirea ta ulterioară.

Ai ales să mergi la facultate în Iaşi. De ce nu Bucureşti?

Iaşiul era mai aproape de casă, iar ceea ce s-a întâmplat în familia mea şi felul în care viaţa noastră s-a transformat a trezit în mine această dorinţă de unitate. Oricum, deşi sunt un om care îşi doreşte să exploreze, să descopere, să plece de acasă, mi-a fost destul de greu în momentul în care m-am despărţit de sora mea. Eram tare unite de lucrurile prin care trecusem împreună şi-mi amintesc cu nostalgie când m-am întors prima dată de la facultate, după doar două săptămâni, iar sora mea desenase nişte afişe uriaşe pe care le atârnase peste tot prin casă şi pe care scria: „Bine ai venit acasă, surioara mea! Mi-e foarte greu fără tine!“. Asta deşi când eram împreună acasă, ne ciondăneam mereu (râde).

Deci a fost grea despărţirea forţată de plecarea la facultate.

Nu a fost foarte grea, îmi amintesc doar că anii aceia au fost anii descoperirilor pentru mine. Eu am descoperit televiziunea în primul an de facultate, deci n-am avut mult timp să copilăresc, ci am pornit pe un drum destul de dificil, pentru că m-am implicat cu tot sufletul în ceea ce făceam. La 7.00 dimineaţa, „spărgeam uşa“, cum spuneau colegii mei. Eram pasionată. Am intrat într-o poveste cu pasiune.

Ulterior te-ai mutat în Bucureşti, au fost grele începuturile în Capitală?

Au fost fireşti. Mama mea era din Bucureşti, deşi din părinţi moldoveni, ea s-a născut şi a crescut în Capitală. Toată copilăria mea a fost un drum între Moldova şi Bucureşti. Veneam la bunici cam o dată la două săptămâni şi pe perioade mai lungi în vacanţele de vară, aşadar nu a fost aşa complicat pentru mine. A fost însă complicat să trec de la căldura moldovenilor la spiritul mult mai individualist al oamenilor din această zonă, însă cred că m-am adaptat destul de bine sau mult mai bine decât ar face-o alţii, pentru că viaţa în Capitală nu este neapărat uşoară.

Valeriu Lazarov: «Ea e fata pe care o vreau la «Surprize, Surprize»“

„Weekend Adevărul“: Ai intrat în televiziune fără să ştii prea multe despre acest domeniu.

Andreea Marin: Nu aveam nici dorinţă, sincer. Viitorul meu părea creionat cu totul altfel, eram lansată deja pe un alt drum. Ideea e că la un moment dat, colegele mele de cameră din cămin au văzut un afiş la intrarea în campus. TVR Iaşi anunţa un concurs pentru un post de reporter. Fetelor le sunt recunoscătoare şi astăzi, nici nu ştiu cum au văzut ele în mine această posibilitate, pentru că nimic nu anunţa pe atunci, sau nu din punctul meu de vedere, că eu aş fi putut să lucrez vreodată într-o televiziune. Însă ele au insistat, chiar m-au rugat să mă prezint la concurs. Eu am tot refuzat, pentru că mi se părea că nu are sens, nu vedeam logica şi atunci au început să apese un alt buton, încercând să mă ambiţioneze, ceea ce au şi reuşit: „E, oricum nu-i nimic că nu te duci, nici nu ai fi avut prea mari şanse, sunt deja 200 pe loc, cum ai fi putut tocmai tu să iei?“.

Psihologie inversă.

Da, aşa au apăsat pe butonul potrivit. M-am prezentat la acel concurs, care a durat o săptămână, în fiecare zi dădeam un alt gen de examen. Lucrurile se făceau altfel la acea vreme, competiţiile nu erau câştigate pe ochi frumoşi. Cert este că cineva acolo a văzut ceva în mine, a văzut un potenţial, mi s-a întâmplat asta şi ulterior când l-am întâlnit pe domnul Valeriu Lazarov, regizorul care a pus pariu pe mine, ca să zic aşa. Şi lucrul acesta a făcut ca eu, cu detaşare, pentru că nu aveam nimic de pierdut, să iau acel concurs. Eram două fete care împărţeau acel loc, cu jumătate de normă, fiecare până la urmă şi-a definit bine drumul. Colega mea, Ligia, a devenit un om de televiziune, dar mai mult de culise, realizând programe extraordinare ulterior, eu mi-am urmat calea. Am început de la zero şi asta a fost foarte important.

Andreea Marin, alături de mentorul ei, Valeriu Lazarov, la Gala Celebrităţilor 2008, unde a primit premiul pentru Cel mai durabil show de succes de televiziune („Surprize, Surprize“) FOTO Mediafax

„O emisiune cu domnul Ţopescu. Ce onoare!“

Care au fost primii paşi?

Interviuri pe stradă, neplanificate, cu oameni care treceau şi cărora le ceream opinia în diverse probleme. Nu e uşor! Că e vânt, că e ploaie, că ninge, tu eşti în stradă şi trebuie să convingi oamenii să se oprească în faţa microfonului tău, să fie interesaţi de ce-i întrebi şi să-ţi dea răspunsuri interesante, iar tu să fii în stare să realizezi materiale de început de carieră care să atragă atenţia. S-a întâmplat asta, am atras atenţia şi atunci am urcat, pas cu pas şi într-un mod firesc. Contează foarte mult ca evoluţia noastră să fie firească şi să fie un rezultat al acţiunilor noastre anterioare. Nu pentru că cineva îţi pune o pilă, nu pentru că cineva mizează pe atuurile pe care le ai, dar altele decât cele care ar fi normale în evoluţia ta în meseria respectivă. Am avut noroc de dascăli buni, apoi domnul Cristian Ţopescu m-a văzut, au fost mulţi oameni mari din televiziune de la acele vremuri care m-au văzut şi m-au contactat.

Şi astfel ai ajuns la Bucureşti.

Am ajuns la Bucureşti cu oferta extraordinară de a prezenta o emisiune alături de domnul Ţopescu. Ce onoare, îţi dai seama! Eram o puştoaică de 20 de ani şi omul acesta a avut încredere, a pus mâna pe umerii mei şi mi-a dat o unealtă de lucru şi un loc unde să mă desfăşor punctual, dar destul cât să fiu văzută mai departe. Apoi am ales să vin la Bucureşti, la dorinţa oamenilor de aici, şi nu am ales divertismentul, deşi aşa ar fi părut firesc, ci am ales ştirile.

De ce?

Am ales foarte bine, pentru că m-am definit atunci în ochii audienţei ca un om serios, care ştie să pună întrebări, care se documentează, care face lucruri serioase şi mi-am creat şansa de a întâlni, printre cei pe care îi intervievam, oameni frumoşi şi grei ai vremurilor acelea. Tot ştirile mi-au dat şansa de a deveni corespondent al Televiziunii Române la Premiile Oscar ani la rând, ori asta mi-a creat o deschidere extraordinară, pentru că eram o puştoaică din România, dar care la Hollywood era privită cu seriozitate, pentru că mă pregăteam, mă documentam, nu puneam întrebări pe un colţ de masă, eram foarte serioasă în tot ceea ce făceam, iar pentru ei, lucrurile acestea vorbesc, nu te judecă pentru altceva, nici pentru că eşti din estul Europei, nici pentru că eşti prea tânără. Nu! Acolo e ceva obişnuit, omul îşi spune valoarea la orice vârstă, depinde doar de el să aibă o valoare.

„Eram prea tânără, prea neiniţiată“

Şi tot firesc au început şi „Surprizele“?

Etapa „Surprize, surprize“ a venit poate tot întâmplător, văzută la prima vedere, dar din perspectiva mea, cred că nu, pentru că a fost momentul dezvoltării pe care un maestru l-a văzut. Valeriu Lazarov m-a văzut pe micul ecran, prezentând un program de Revelion alături de Ilie Năstase şi de Alexandru Arşinel, a oprit castingul, pentru că el organiza un casting pentru prezentatorul emisiunii, şi a spus: „Ea e fata pe care eu o văd în acest program“. Deşi eu eram opusă profilului care era scris negru pe alb în „Biblia“ formatului, un manual care se respectă de către cei ce-l pun în practică.

Care era acel profil?

Ar fi trebuit să fiu o femeie cu o experienţă vastă, fie ca psiholog, fie ca jurnalist, cu o vârstă de peste 40 de ani de dorit. Domnul Lazarov s-a luptat ca eu, cea opusă acelui profil, să prezint „Surprizele“. Eu eram prea tânără, prea neiniţiată, dar el a văzut ceva în mine.

Ce anume crezi că a fost?

A văzut această capacitate de a învăţa rapid, de a mă adapta şi îmi amintesc clar ce mi-a spus când m-a văzut: „Ceea ce m-a convins este faptul că ştii să asculţi“. E o calitate greu de întâlnit printre oamenii de televiziune, ei îşi doresc să fie ascultaţi, să vorbească mult, să fie în prim-plan, nu ştiu să asculte, nu ştiu să îi dea loc de desfăşurare celui aflat în faţa lor când pun întrebări, cei mai mulţi dintre ei nu ştiu asta. Şi atunci e o calitate să ştii şi să vorbeşti, dar şi să ştii să asculţi. Îmi amintesc de mine răsfoind prima dată „Cuvinte şi tăceri“, cartea unui alt mare maestru în televiziune, Alexandru Ştark. El vorbea despre importanţa tăcerii într-un interviu. Atunci când îi pui interlocutorului tău o întrebare şi îi trezeşti o asemenea emoţie, aşa cum ai făcut tu cu mine mai devreme, încât grimasa lui, lacrimile lui, tăcerea lui vorbesc mult mai mult decât ar putea-o face o mie de cuvinte, trebuie să ştii să taci. Tăcerile sunt necesare într-un interviu, nu trebuie să încercăm neapărat să le acoperim de cuvinte, zgomotul nu e întotdeauna ceea ce ne-am dori. Cam aşa au fost începuturile în televiziune pentru mine.

Emisiunea „Surprize, Surprize“ a transformat-o pe Andreea Marin în „Zână“, etichetă pe care o poartă cu mândrie şi astăzi, la 9 ani de la ultima ediţie FOTO Mediafax

Şi Valeriu Lazarov cum a fost pentru tine?

A fost al doilea tată şi mi-a fost tare greu să accept momentul în care el nu a mai fost. Mi-a fost tare greu. Până şi astăzi am acest automatism şi-mi amintesc de momente de decizie sau de momente de schimbare, importante în viaţa mea profesională, când fără să, vreau mă întrebam ce ar fi spus el, ce m-ar fi sfătuit el. Un mentor, cred că acest cuvânt îl defineşte cel mai bine.

Înainte de a intra prima dată în direct la „Surprize, Surprize“, ai început să plângi de emoţie.

Am început să plâng mai mult din cauza oboselii, sigur că erau şi emoţii foarte mari. Noi muncisem foarte mult, zile şi nopţi, şi chiar în noaptea aceea, înainte de prima ediţie, ne-am culcat pe la 5.00 dimineaţa, am fost pe platou până la acea oră, cu domnul Lazarov alături de noi, muncind cot la cot cu noi. M-am trezit cu o mare presiune ştiind că voi fi pentru prima dată în direct în faţa a milioane de oameni nu doar din ţară, ci de pe cinci continente, pentru că programul era transmis la nivel internaţional. Nu a fost deloc uşor, eu nu aveam o asemenea experienţă. Aveam o experienţă corectă în spate, dar nu atât de amplă. La machiaj, cu câteva minute înainte să intru în direct, oboseala şi emoţia şi-au spus cuvântul şi am izbucnit în plâns.

Cum ai depăşit momentul?

A fost de-ajuns ca domnul Lazarov, care a sesizat încărcătura psihologică a acelui moment, să vină în spatele meu şi, privindu-mă în ochi în oglinda din faţa mea, cu mâna lui pe umăr, să-mi spună: „Am mare încredere în tine! Poţi!“. A fost de-ajuns să-mi spună vorbele astea, mi-a dat o forţă extraordinară, forţă pe care doar tata mai era în stare să mi-o dea. Când s-au deschis porţile „Surprizelor“, când am făcut primul pas, cel încărcat de o sfâşietoare emoţie, am auzit din nou în urechi vorba asta: „Poţi!“. Şi am putut.

„Făceam surprize autentice“

Privind în urmă, ce a însemnat acea perioadă?

Un mare efort. Lucram de luni până duminică, fără limită, făra a avea dreptul să ne uităm la ceas, pentru că lucrurile erau clare: sâmbătă seara totul trebuia să fie impecabil rezolvat. Vieţile oamenilor se schimbau sub ochii noştri, cu aportul nostru, cu responsabilitatea noastră. Noi făceam surprize autentice, nu aşa cum se întâmplă astăzi în multe dintre copiile pe care le vedem la televizor. Noi schimbam vieţi în bine în mod concret, în mod real. În spatele unui caz se scria o carte, erau atâtea detalii pe care le aflam indirect din partea unor complici şi era mult mai greu, pentru că una e să-ţi povestească un om viaţa lui şi alta e să creezi un puzzle din mărturii pe care le afli de la oameni din jurul acestui om, care au doza lor de subiectivism. Cei aproape zece ani petrecuţi în această poveste superbă m-au şi consumat destul de mult la nivel psihic şi chiar şi la nivel de sănătate, însă m-am oprit la timp şi Dumnezeu mi-a dăruit motivul perfect să mă opresc: naşterea fiicei mele. Apoi m-am reorientat şi acum revin cu forţe proaspete. Cred că fiecare întâmplare a avut rostul ei.

Te-a deranjat vreodată titulatura de „Zână“?

De ce m-ar deranja? Ea a venit firesc, nu a fost o mişcare de marketing, a fost pusă de oamenii simpli care mă urmăreau şi care au văzut în mine „Zâna cea bună“ pentru că făceam fapte bune. Deci pentru mine e un compliment, cine îl vede altfel şi îl foloseşte într-un alt sens spune ceva despre sine nu despre mine. Aceia sunt oameni neîncrezători în forţele proprii, sunt oameni care nu mai ştiu să vadă frumosul şi binele, sunt oameni care sunt frustraţi şi de aceea folosec în mod ironic această titulatură care mie mi-a fost ataşată cu dragoste de către publicul meu.

Dar a fost şi o responsabilitate, bănuiesc.

E o responsabilitate continuă, pentru că oamenii au aşteptări de la tine şi pretenţii, dar eu zic că m-am achitat cu onoare de această responsabilitate şi o fac zi de zi, mă căznesc să o fac zi de zi, îmi dau silinţa.

„Ascultam Europa Liberă pe ascuns, cu părinţii mei“

Aveai 15 ani la Revoluţie. Ce-ţi aminteşti de atunci?

Exact pe data de 22 decembrie este ziua mea de naştere şi exact în acea zi eram, alături de alţi câţiva elevi de top, într-o tabără de matematică, la Piatra Neamţ. Îmi amintesc că ascultam Europa Liberă în podul clădirii în care eram găzduiţi pe timpul taberei.

Deci aveaţi o idee despre ce se întâmpla.

Am aflat noi ceva, dar eram prea copii să realizăm concret despre ce e vorba. Ştiu că tata a venit după mine val-vârtej şi m-a luat acasă. Părinţii mei ascultau mereu Europa Liberă pe ascuns, aşa că eu ştiam nişte lucruri şi le înţelegeam altfel, dar nimeni nu cred că s-a aşteptat la acea mişcare amplă din acele zile. Şi apoi, asemenea oricărui român, am început să urmăresc, să accept schimbarea, să integrez în mine, în capacitatea mea de înţelegere ceea ce se întâmpla şi să îmbrăţişez ceea ce avea să urmeze.

Spuneai că ascultai Europa Liberă cu părinţii tăi. Ce-ţi spuneau, cum îţi explicau ce se întâmplă?

Am înţeles că erau sufocaţi de faptul că nu aveau libertatea de a călători, ei fiind nişte oameni foarte deschişi, care citeau foarte mult. Atunci când eşti astfel, orizontul tău se deschide şi îţi doreşti să nu ai graniţe, ori ei le aveau, ca mulţi alţi români.

„Din ultima căsnicie am învăţat că alegerile mele trebuie să fie mai înţelepte“

Te-ai căsătorit la 21 de ani. Ai considerat vreodată că a fost o decizie pripită, că poate mai trebuia să copilăreşti?

Cred că m-am căsătorit mai devreme de atât, la 19 ani, cert este că eram foarte mică. Nu, nu consider că a fost o greşeală, m-am căsătorit iubind un om şi el mi-a dăruit foarte mult, am evoluat frumos împreună. La un moment dat, însă, drumurile noastre au luat-o în direcţii diferite. El a avut o bursă şi a studiat un timp îndelungat în Statele Unite, eu am început aici acest proiect covârşitor al „Surprizelor“ şi, cumva în mod firesc, drumurile noastre s-au despărţit. Relaţia noastră undeva s-a răcit, dar îi port o amintire tare plăcută, este un om căruia nu am nimic a-i reproşa, e mare lucru când ai o relaţie cu un om, când îi înţelegi rolul în viaţa ta şi când rămâi cu o amintire plăcută.

Ce ai învăţat din celelalte două căsnicii ale tale?

Am învăţat toleranţa, am învăţat şi să mă respect pe mine şi să iau decizii atunci când lucrurile nu mai merg bine, pentru că nu avem de ce să ducem pe umeri ceva ce ştim că nu o să meargă. Am învăţat să-l respect pe tatăl copilului meu, pentru că mi-a dăruit acest copil, indiferent că noi nu am continuat împreună. Iar acum, după această ultimă experienţă, învăţ că alegerile mele trebuie să fie mai înţelepte.

Te-au demoralizat aceste capitole?

Pentru un timp limitat, da. E firesc să nu ieşi zâmbind dintr-o poveste trăită alături de un om. Nu e uşor, dar eu sunt un om puternic, chiar sunt un om puternic şi merg înainte, nu mă uit înapoi, mă uit înapoi doar pentru a învăţa ceva, dar nu trăiesc în trecut.

„Nimeni nu a trăit în papucii mei“

Ai mai face pasul spre o căsătorie?

De ce nu? Aşa a fost viaţa mea. E foarte simplu să stai pe margine şi să judeci superficial, să calculezi aşa nişte numere şi să spui: „A, are ea o problemă, dacă a avut trei căsnicii“. Dar nimeni nu a trăit în papucii mei, în fond. Nimeni nu a trăit sentimentele mele, bucuriile mele şi deziluziile mele, stilul meu de viaţă, principiile mele de viaţă, aşa că e mai înţelept să nu-i judecăm pe alţii fără a şti ce judecăm.

Ţi-ai dorit foarte mult un copil. Cum te-a schimbat fetiţa ta?

Violeta e minunea mea, pur şi simplu, e sufletul meu. S-a schimbat totul în mine de când o am pe ea şi îmi dă putere şi pentru ea vreau să fac lucruri bine, cât pot eu de bine. Îmi dă motivaţie şi sentimentul că nu sunt niciodată singură.

Eşti o mamă foarte protectivă, având în vedere statutul de persoană publică?

Din această perspectivă, sunt, tocmai pentru că ştiu ce se poate întâmpla, iar eu nu vreau să am un copil afectat de cariera mea. Pentru ea sunt mama, nu o vedetă. Pe de altă parte, îi las libertatea de a se dezvolta aşa cum au făcut-o şi părinţii mei pentru mine, îi dau libertatea opţiunilor în viaţă şi apoi să aleagă ea, nu să aleagă părinţii pentru ea.

Andreea şi-a numit fiica Violeta, în amintirea mamei sale pe care a pierdut-o în copilărie

Ai fost de-a lungul timpului şi încă eşti implicată în multe proiecte umanitare. Sigur că acestea i-au ajutat pe oamenii din jurul tău, dar cum te-au ajutat pe tine?

Vedeţi, eu sunt un om vechi în domeniul ăsta. Nu fac lucrurile astea pentru a demonstra ceva. Eu am crescut astfel, părinţii m-au învăţat încă de mică să împart ceea ce am cu ceilalţi, să fiu sensibilă la ce se întâmplă în jurul meu, să îmi pese, să ajut, pentru că nu suntem singuri în viaţă, trăim între oameni şi dacă nu ne spirijinim între noi, rămânem pe loc, nu evoluăm, ori nu cred că-i convine nimănui să trăiască într-un loc de pe Pământ în care nu se merge înainte. E vorba şi de suflet, aşa simte sufletul meu. De pildă, când am făcut Fundaţia Preţuieşte Viaţa, am făcut-o ca pe un „mulţumesc“ pentru că Dumnezeu mi-a dăruit-o pe fetiţa mea. Aşa am ştiut eu să-i mulţumesc lui Dumnezeu şi mă ţin de misiunea asta a mea, pentru că Dumnezeu mi-a dăruit enorm, a fost mereu cu mâna pe umărul meu.

Deşi ai trecut şi prin multe momente grele.

Chiar dacă am trecut prin multe momente grele. Dar mi se pare un schimb firesc, e vorba de un fairplay pe care trebuie să-l avem şi faţă de noi, şi faţă de cei din jur, dar şi faţă de divinitate. 

citeste totul despre: