INTERVIU Actorul Costi Diţă, Giani din Las Fierbinţi: „La admiterea la teatru am picat cu nota 1, profesorii au crezut că-mi bat joc de ei“

INTERVIU Actorul Costi Diţă, Giani din Las Fierbinţi: „La admiterea la teatru am picat cu nota 1, profesorii au crezut că-mi bat joc de ei“

Costi Diţă a picat admiterea la Actorie după ce profesorii din comisie au crezut că îşi bate joc de ei FOTO Pro TV

Actorul Costantin Diţă (37 de ani) a povestit pentru „Adevărul“ că s-a dedicat atât de mult construirii personajului Giani din serialul Pro TV „Las Fierbinţi“ încât acum îi e greu să revină „la normal“ după terminarea filmărilor şi recunoaşte că îi este puţin teamă de ce va urma după încheierea proiectului. Teamă că va fi întotdeauna asociat cu Giani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Costi este surprins că băieţelul lui cel mare i-a mărturisit că îi place la şcoală. Fireşte că se bucură, dar e şi amărât de sistemul actual de învăţământ: „Au senzaţia că un copil devine as dacă bagă şase manuale în el. Unul e de ajuns, eu vreau să se mai şi joace.“

Şi Costi a fost un elev-model până în primii doi ani de liceu, iar la sfârşit mama i-a spus că nu e bun la nicio materie, aşa că singura variantă rămânea Actoria. Nu avea nicio treabă cu lumea asta, singurele spectacole de teatru le susţinea în faţa blocului, când le povestea prietenilor filme. „Bă, Costi, bă, tu trebuie să te faci actor!“, îi spuneau toţi. 

La prima admitere şi-a minţit părinţii că toate locurile au fost ocupate pentru că teama îl paralizase şi renunţase să dea examenul. A doua oară l-au picat cu nota 1, după ce profesorii din comisie au crezut că-şi bate joc de ei. Şi a treia oară au vrut să-l pice, dar cineva i-a apreciat sinceritatea. 

Costi a fost rocker când alţii erau ca Giani din „Las Fierbinţi“. I-a fost greu să construiască acest personaj şi recunoaşte că va avea de luptat cu preconcepţiile oamenilor după ce acest serial se va fi încheiat. Dar spune că Giani este în primul rând un prieten şi se bucură că are grija asta. La sfârşit, când va trage linie, cred că va fi împăcat şi cu el, şi cu Giani.

Costi e genul ăla de om despre care ai impresia că spune o glumă chiar şi când e serios. „Eu glumesc foarte mult pentru că simt această nevoie, nu pot să stau foarte mult timp serios, dar nu fac asta pentru că sunt idiot, ci pentru că aşa sunt eu de fapt“, mi-a spus. Umorul e scutul lui. Şi cu ajutorul lui a câştigat multe bătălii. 

„Adevărul“: Costi sau Giani?

Costi Diţă: Mi se spune Giani pe stradă destul de des, dar mai nou au început să-mi spună Costi şi e o bucurie pentru mine.

I-ai educat?

Nu ştiu, nu cred. Nu-i forţez să-mi spună pe nume, nu le fac observaţie.

Dar te deranjează?

Şi da, şi nu. Îmi dau seama că ţine de public, de România cumva. Oamenii te îndrăgesc aşa cum te văd la televizor. Spre exemplu sunt oameni care îmi spun: „Bă Giani…aaa…Costi, scuză-mă!“ Ei ştiu că mă cheamă Costi, dar în acelaşi timp tot Giani mă apelează, e un soi de obişnuinţă, pentru că aşa mă au în minte.

Dar cu Marica mai eşti confundat?

Am băgat şi în show-urile de stand-up treaba asta. (Râde) Nu mă mai confundă, dar îmi spun: „Bă, tu ştii că semeni foarte bine cu Marica?“ Da, ştiu! Pentru mine a fost îngrozitoare treaba asta cu Marica.

De ce?

Gândeşte-te că faci o facultate de Actorie şi la un moment dat vrei să ajungi cineva, să fie numele tău, Constantin Diţă, pe afiş. Iar când se întâmplă asta frecvent, adică oamenii te strigă Marica, atunci devine o problemă. Dacă cineva te aseamănă cu altcineva eşti nevoit să depăşeşti asta cumva, pentru a avea oameni care vin la spectacolele tale sau se uită la producţiile cu tine pentru că te-au văzut pe tine şi nu pe Marica.

Nu poate fi totuşi şi un avantaj?

Confuzia asta nu te ajută absolut deloc. Dacă semeni cu o actriţă şi la rândul tău eşti actriţă, vor fi regizori care te vor dori în producţiile lor nu neapărat pentru că eşti bună, ci pentru că semeni cu acea actriţă. Apoi, ar mai fi problema că oamenii te-ar evita pentru că semeni prea mult cu actriţa respectivă.

Dincolo de atracţia faţă de personajul Giani, oamenii încearcă să-l cunoască şi pe Costi?

Da, stau de vorbă cu foarte mulţi oameni şi chiar mi se pare important să fac asta. Consider că fiecare întâlnire cu un necunoscut te poate ajuta să înţelegi mai bine viaţa sau să îmbunătăţeşti ceva la tine, personal sau profesional. E bine să stai să asculţi, face parte din tehnica de actorie.

„Eu am fost rocker când alţii erau Giani“

Ţi s-a întâmplat să-ţi facă oamenii reproşuri?

Asta nu, dar mi s-a întâmplat să fiu ameninţat cu moartea, dar pentru alt rol, pentru Rocky din telenovela „State de România“. Filmam într-un cartier şi a venit un băiat la mine şi mi-a spus: „Eu pot să te omor!“ Eu am crezut prima dată că glumeşte, m-am gândit că se uită la telenovela respectivă şi am zis: „Mişto!“ Şi el foarte serios m-a întrebat: „Da’ de ce râzi?“, „Pe bune? Chiar vorbeşti serios?“ Noroc că am râs, pentru că reacţia mea l-a bruiat, se aştepta la cu totul altceva, se aştepta să-mi fie frică. Pe când aşa s-a gândit la „ce o avea nebunul ăsta de râde?“ Nu mi-a explicat prea multe, omul era setat. L-am întrebat de ce vrea să mă omoare şi mi-a zis: „Pentru că l-ai împuşcat pe State!“, „Bro (apelativ în limba engleză, înseamnă „frate“ - n.red.), e un serial, despre ce vorbim?“ Altcineva m-a întrebat dacă facem sex pe bune. „Nu, am familie şi copii!“ După asta, un altul a considerat: „OK,  sex probabil că nu fac. Da’ de împuşcat vă împuşcaţi pe bune?“, „Da, dar avem grijă să nu ochim organele vitale, că după aia îţi dai seama că riscăm să murim.“ Eu cred că cel mai bine e să rămâi pe glumă, poţi să te şi superi, dar poate fi periculos.

Giani e un şmecheraş prin excelenţă, mereu pus pe combinaţii. Costi cum e?

Habar n-am. Sunt în multe feluri, dar cert e că nu am nicio treabă cu felul de a fi al lui Giani, nu sunt combinator. Fireşte că sunt şi puncte comune, pentru că eu îl fac, e copilul meu, dar în esenţă suntem complet diferiţi.

Cum ai ajuns să construieşti acest personaj?

Eu am fost rocker când alţii erau Giani, gen băieţaşi, ţaca-paca. Sunt din generaţia anilor ’80, Pantelimonul petrece toată noaptea. Erau petrecerile alea la care veneam îmbrăcaţi în cămaşa lui tata, pe muzică B.U.G. Iar în perioada aia eu eram rocker şi restul erau băieţaşi, formau Garda de Fier din Pantelimon. Eu eram cel special, care căuta să fie diferit şi apoi a trebuit să-l fac pe Giani şi a trebuit să arunc o privire înapoi, să analizez toate gesturile alea.

Cât de greu a fost?

A fost greu, eu am avut alt traseu şi mi s-a părut important să nu semăn cu restul. Toată lumea era la fel, eu mi-am dorit să nu semăn cu nimeni. Eu eram în zona în care mă îmbrăcam în negru, îmi vopseam părul, eram diferitul, iar lucrurile celelalte mi se păreau aiurea. „Ia zi mă?“, „Am fost aseară cu aia, mâncaţi-aş!“, eu mă ţineam departe de discuţiile astea.

La început mi-a fost greu cu Giani, acum sunt în partea cealaltă, mi-e greu să ies din personaj. Mi se întâmplă să mai spun în timpul liber: „Băi, ştii ce zic? Da’ bravo mă! Ce-ai făcut Bobiţă?“

Şi totuşi ai acceptat rolul lui Giani.

Nu că am acceptat, în 2008, când a apărut ideea serialului, noi ne-am ales personajele. Bobo a zis: „Băi, tata a avut cârciumă şi atunci vreau să fiu eu cârciumarul.“ Leonid a zis: „Bă, eu aş putea să fiu poliţistul!“ Şi eu m-am gândit la băiatul ăla care a fost în Spania, Italia, s-a întors acasă, şi-a luta o maşină scumpă şi atunci am zis că vreau să fiu Giani, italianul, ăla care nici măcar nu a ajuns în Italia propriu zis, dar nu contează, vine la ţăranii ăştia şi le explică el cum e treaba. Noi ne-am ales personajele astea. Mişu nu ştia cine să fie şi Bobo a zis: „Bă, eşti fratele meu handicapat!“ Apoi a apărut Mimi şi a început toată treaba.

Ce-ţi mai aminteşti din prima zi petrecută pe platourile de filmare?

Îmi amintesc că aveam mari emoţii, mă gândeam: „Bă, o fi bine? E prea mult?“ Mi-a fost greu, pentru că totul nu era încă asumat, era mecanic. Vorbim aşea (imitându-l pe Giani – n.red.) şi facem asta (imitând un gest al lui Giani – n.red.). Acum sunt în partea cealaltă, mi-e greu să ies din personaj. (Râde) Mi se întâmplă să mai spun în timpul liber: „Băi, ştii ce zic? Da’ bravo mă! Ce-ai făcut Bobiţă?“

Te corectezi?

Nu neapărat, uneori am grijă, uneori simt nevoia să mai fac ceva care nu are legătură cu zona asta. D-asta am şi intrat în stand-up în urmă cu trei ani şi am reluat proiectele de teatru. E bine să mai ieşi, altfel oboseşti.

Au fost persoane care te-au inspirat pentru a perfecţiona acest personaj?

Da! A fost chiar un process amplu, pentru că m-am inspirat din mai multe persoane. Sunt multe exemple de Giani. Ai un Giani băiat stilat care munceşte doi ani în Spania şi se întoarce cu o maşină decapotabilă cu neoane, în condiţiile în care noi ceilalţi avem Dacii. Şi îl ai şi pe Giani total dobitoc, ăla care sparge cauciucuri noaptea.

Când Giani e de principiul lui Costi

Cât de mult improvizezi?

Depinde, uneori, dacă este foarte bine scris textul, nu improvizez deloc, nu este nevoie. Sunt doar mici modificări, să simt eu că e replica mea. Nu neapărat că improvizez pe loc, deşi se întâmplă şi asta când ceva merge, funcţionează, te simţi bine, partenerul dă o replică bună şi se creează un moment fain şi nimeni nu se bagă, nu te întrerupe. Dar intervenim foarte mult pe text, lăsând la o parte improvizaţia. De exemplu, putem lua o scenă şi să o facem pe variante, cum s-a întâmplat în sezonul ăsta. Am lucrat o scenă cu Bobo, a ieşit bine, dar pe o anumită intenţie şi după aia am modificat şi am zis: „Bă, dar cum ar fi dacă tu ai fi cel nervos şi eu aş fi cel bucuros?“ Şi aşa schimbi total situaţia.

Cum te-a schimbat, personal şi profesional, acest proiect?

M-a ajutat foarte mult, am evoluat foarte mult din punct de vedere al actoriei. Mimi m-a pus în nişte situaţii-limită, mă provoca. Ţin minte o discuţie cu Mimi, care mă sună şi-mi spune: „Băi, fii atent, m-am gândit la o chestie. M-am gândit să joci trei personaje în acelaşi episod. Ce zici, poţi?“ Şi eu am zis: „Da, nu ştiu….“, „Şi aş vrea să aibă fiecare accentul lui, „Băi, Mimi, stai puţin, până la urmă e o săptămână, adică am trei-patru zile, o să fie îngrozitor!“ Şi a fost îngrozitor, dar a fost şi foarte interesant, mai ales că a şi ieşit ceva foarte bun. Avem un episod în versuri, altă treabă complicată. Vai de capul meu, în versuri? Ce convenţii! Ce or să înţeleagă oamenii? Oare or să fie de acord? Oare or să spună că e o prostie? Mimi avea chestia asta, îmi ducea personajul în extreme. Pentru că sunt episoade liniştite în care Giani se dă la o fată şi fata îl refuză şi asta e, la finalul zilei ne uităm spre soare. Dar sunt şi episoade în care vine capul mafiei să-l taie pe Giani acum! Îţi dai seama că e un super exerciţiu! Ai episoade în care personajul tău e libidinos, e afacerist, e dramatic, adică sunt foarte multe situaţii. Cred că e o super evoluţie din punct de vedere actoricesc.

Ai acceptat vreodată compromisuri, să faci ceva neasumat neapărat?

Lumea e destul de elastică, şi Dragoş e foarte OK din punctul ăsta de vedere, discutăm. Eu mă duc şi le spun dacă nu îmi convine ceva, dacă simt că nu e personajul meu, că nu e zona lui. Uneori ne ciondănim şi-l aud cum zice: „Ia uite, iar vine Costi, iar nu-i convine ceva!“ Dar acceptă, mă lasă să-mi fac damblaua, să fac cum cred eu că e şi după aia zice: „Nu vrei, totuşi, să încercăm şi cealaltă variantă?“ Facem şi uneori descoperim că am eu dreptate, alteori nu. Giani e destul de cretin în anumite situaţii, dar să zicem că Bobiţă îşi face o prietenă şi o iubeşte şi cineva zice: „Şi Giani se întâlneşte cu gagica, profită de situaţie şi rămâne cu ea.“ Iar eu zic: „Bă, ăştia sunt prieteni!“ Vezi, aici apare, de fapt, Costi omul care zice: „Puii mei, sunt prieteni. Dacă fac asta e urât, pentru că nu mai e Giani inofensivul, Giani care e cretin. E Giani care e rău.“ Eu pot să nu fiu de acord cu asta, mi se pare ceva de principiu.

De principiul lui Costi.

Da! (Râde) Dar mă duc la Bobo şi-mi spune: „Bă, nu cred că e aşa!“, „Cum nu? Păi Giani ţine la Bobiţă!“, „Bă, ia stai şi gândeşte-te. Te-ai duce în plin. Dacă aia îţi face ţie ochi frumoşi, te-ai duce cu ea, îţi spun!“ Şi după aia îmi dau seama că funcţionează, pentru că Giani e genul de personaj care profită de prietena celui mai bun prieten, dar seara se întoarce şi spune: „Bă, ştii cum e? Ea s-a uitat, eu m-am uitat, adică nu o lua personal. Înţelege-mă, fratele meu!“ Adică sunt momente care mă derutează, dar nu există să nu poţi să-ţi asumi. Adică nu există să nu poţi, eu n-am întâlnit situaţia asta.

„A fost foarte dificil după plecarea lui Mimi Brănescu“

Cum e relaţia cu ceilalţi actori din distribuţie, Văncică, Bobonete, Anca? Sunt numai râsete şi voie bună?

Nu, este exact cum e relaţia ta cu colegii tăi de la serviciu. Adică astăzi e totul în regulă, iar la un moment dat un coleg face o chestie, te superi pe el şi e un mic război în birou, dar mâine ajungi la un compromis. E o relaţie organică. Clar că suntem prieteni dincolo de colegi. Nu am avut niciodată scandaluri, au fost înţepături, mici probleme. Uneori e obositor, ai 12 ore de lucru şi ceri ca a doua zi să fii liber, pentru că ai nevoie de o mică pauză, şi nu poţi să-ţi iei liber pentru că cineva are alt program. E clar că eu nu am o problemă propriu zis, dar uneori la filmări se întâmplă să ţi se spună: „Hai să râdem, hai mai pe energie!“ Iar eu sunt: „Stai puţin, că nu merge chiar aşa. E doar trupul meu aici, sufletul meu e departe.“ Apar chestii, dar nu suficient de puternice să rupă treaba asta şi nu doar pentru că noi actorii suntem prieteni, ci pentru că suntem prieteni toţi, echipa e foarte faină, toţi sunt oameni excepţionali.

Cum a fost schimbarea de scenarişti, plecarea lui Mimi Brănescu?

A fost foarte dificilă. Mimi e un tip extrem de talentat. Acum scriu mai mulţi oameni la serial, iar ei trebuie să observe cum a fost scris pâna acum, să înţeleagă structura. Iar în situaţia asta, atunci când învăţăm cu toţii, noi, actorii, ar trebui să fim mai atenţi, pentru că noi ne cunoaştem personajele foarte bine. E un proces complicat, sunt episoade care nu sunt acolo din prima şi se lucrează mai mult la ele, dar sunt şi episoade foarte bune de la început. E mai greu cu mulţi scenarişti, pentru că sunt structuri diferite.

Mie nu îmi place să mă uit la episoade, pentru că sunt foarte critic cu mine. Spre exemplu am văzut un episod care mie personal nu mi-a plăcut, dar nu pentru că nu era scris bine, ci pentru că aş fi vrut să facem unele lucruri diferit. Apoi m-am uitat la feedback şi am descoperit că oamenii sunt în continuare acolo şi ne dau credit. Pentru mine e ceva extrem de frumos. Merg prin ţară cu spectacole şi oamenii îmi spun: „Mă duc în fiecare seară acasă şi ştiu că e «Las Fierbinţi»“. E un fel de tradiţie, de eveniment. Cum era când am fost eu mic „Dallas“-ul, auzeai pe cineva care striga că începe şi toată lumea intra în case şi aprindea televizorul. Oamenii îmi spun că se întorc seara de la serviciu, sunt obosiţi, dar serialul ăsta le face zilele mai frumoase. E un soi de comportament din partea lor, îţi dă senzaţia la un moment dat că faci mai mult. Nu salvezi oameni, hai să fim serioşi, dar îi faci să râdă, să uite de probleme, să se simtă bine.

Şi oricum tu eşti cel mai mare critic al propriei persoane.

Da, iar uneori nici nu are legătură cu realitatea, mi se întâmplă să văd un episod şi să zic: „Nu, nu, nu se poate, sunt îngrozitor.“ Şi soţia mea îmi spune: „Ce ai mă? Eşti bine?“ Iar ea ştie despre ce e vorba, e profesoară la UNATC, e talentată şi are simţ, iar eu am încredere în ea. Se uită şi îmi spune: „Nu, tu eşti nebun acum!“ Uneori autocritica e nocivă, sigur că pe parcurs e bună, nu te lasă să stai liniştit.

Băieţelul tău se uită la serial?

A început să se uite, îi place şi „Ai noştri“. A fost o surpriză să aflu că îi place. Eu oricum nu-l las foarte mult la televizor, pentru că are un efect nociv dacă e prelungită expunerea, dar mai nou am ajuns şi la orele astea. Înainte de culcare vrea să se uite la ceva şi alege „Las Fierbinţi“.

Ţi-a pus întrebări dificile?

Da! „Ce treabă ai tu tati cu fata aia?“ Dar era prea mic şi nu ştiam cum să-i explic. Şi atunci i-am zis: „Ştii că seara îţi citesc poveşti cu personaje? Ăsta e un alt fel de a spune poveşti.“ Am luat-o pe la Călăraşi (Râde), cu povestitorul care este chiar în poveste. Părea că a înţeles, dar acum a înţeles total. Azi mi-a zis că o colegă i-a spus că pe mine mă cheamă Giani şi că ăsta e numele meu adevărat, iar el i-a spus: „Eu ştiu mai bine, că e tata şi nu-l cheamă aşa“, „Şi ea ce a zis când i-ai spus asta?“, „A ridicat capul în sus şi s-a îmbufnat.“ (Râde)

Râdem de Giani, dar nu facem ca Giani!

Sunt multe păreri despre motivele pentru care „Las Fierbinţi“ a avut şi are un succes fenomenal. Personal, care crezi că sunt?

Sunt multe motive. În primul rând, cred că echipa. Consider că este o întâlnire, aşa a fost să fie, ne-am adunat cum trebuie, sunt foarte mulţi oameni talentaţi pe metru pătrat în proiectul ăsta şi contează mult. Oameni talentaţi, oameni care vor să facă, oameni care au bucuria asta. Chiar îmi face plăcere să lucrez cu oamenii ăştia, simt că toţi mă sprijină pentru a face treaba asta bine. Nu e ceva de genul: „Hai, mai tragem dubla asta?“, „Pf! Tragem, dar na, în seara asta e meciul…“ Nu ai genul ăsta de interacţiuni. Sunt proiecte în care vine omul din spatele camerei şi asta e reacţia actorilor. Simţi că oamenii vor să ajungă la meci şi asta e mai important pentru ei.

Apoi, subiectul este unul cu care oamenii rezonează, în care se regăsesc, pentru că are legătură cu realitatea sau porneşte de la realitate. OK, noi fabulăm, Giani se întâlneşte cu Dumnezeu, ajungem pe Lună, dar toate situaţiile astea pornesc de la ceva recognoscibil, iar oamenii vin şi spun: „Avem şi noi un Giani în grupul nostru de prieteni.“ Un Giani care abia s-a întors din străinătate, care probabil mai zice uneori „Bongiorno, ah, scuze, bună ziua“, adică are probleme d-astea, a fost trei luni plecat şi a uitat limba. Există un Celentano la colţ, un Bobiţă. Adică are legătură cu ei, oamenii se identifică pentru că se văd sau îi recunosc pe alţii în aceste personaje. Şi cred că ăsta e cel mai important element, că omul recunoaşte realitatea respectivă, pentru că ea există, nu e o chestie inventată total, e o temă actuală.

S-a dovedit că este un serial pe toate gusturile, domnul Andrei Pleşu a mărturisit că se uită, spre exemplu.

Foarte frumos. Nu înseamnă neapărat mai mult, dar înseamnă ceva. E important de unde vine confirmarea asta, cu toate că au fost actori care au strigat: „Domnu’ Pleşu, domnu’ Pleşu, staţi puţin, că până la urmă un actor trebuie să joace cât mai multe roluri...“ Dar stai puţin că a zis şi omul ăsta ceva, trebuie să-i respectăm părerea.

Şi Tudor Gheorghe a zis că se uită şi îi place.

Asta nu ştiam! Fain! Fain Tudor Gheorghe! Chiar ascult!

Giani e un eşec, eşuează de fiecare dată. E clar că modalitatea lui de a aborda viaţa e greşită, pentru că nu duce nicăieri. Giani e un învins, nu e un tip care reuşeşte ceva, nu generează nimic, e la mâna lui Bobiţă, mereu cu „dă-mi şi mie 5 lei“

Şi ce mai are Las Fierbinţi?

E cu planuri. Ai şi băieţaşii care merg prin mall şi îi auzi strigând: „Gianiiiiii!“ Eu nu ştiu cum să reacţionez. Dacă mă saluţi normal, eu răspund, dar dacă mă strigi de undeva de la 200 de metri prin mall, nu ştiu...Dar eu pot să vorbesc cu un doctor, cu un poliţist, cu oricine, cu Consulul Ambasadei Americii, care îmi spune că ne urmăreşte. Pot să fiu în Anglia şi o femeie din Malezia să mă strige pe nume şi apoi să vină soţul ei, care e moldovean, şi să îmi spună că ea e mare fană şi ne ştie pe toţi.

O fi bine sau o fi rău să râdem de problemele societăţii? Sau e un antidot? Crezi că are şi un scop educative acest serial? Vă propuneţi asta? Uite, să dau două exemple, monologul doamnei Stela Popescu şi al lui Celentano.

Sunt oameni care confundă lucrurile. Am şi discuţia în care cineva îmi spune: „Scuză-mă, dar nu mă uit.“  Iar eu îi spun că nu e chiar nicio problemă, dar mi se pare important să ştii de ce nu te uiţi. Pentru că poţi spune: „Bă, nu mă uit, pentru că nu mă interesează zona, tematica.“ Suntem în 2017, apar sute de filme, dar cât timp avem să le vedem pe toate? Şi atunci trebuie să alegi. Într-o seară ai nevoie de Terminator şi alteori ai nevoie de un film mai profund. Las Fierbinţi e un soi de Caragiale, mie aşa îmi place să-l consider. Există mesaje cum există şi în operele lui Caragiale. Acum se întâmplă să fie confundată treaba. Uneori stau şi mă gândesc dacă omul ştie că e bine să râzi de Giani şi nu să faci ca Giani. Eu nu cred că cineva poate fi atât de naiv să se uite la serial şi să zică: „Hm…foarte mişto ce face ăsta, hai să fiu şi eu aşa!“ Pentru că în primul rând Giani e un eşec, eşuează de fiecare dată, ceea ce spune ceva despre el. E clar că modalitatea lui de a aborda viaţa e greşită, pentru că nu duce nicăieri. Dar mi se pare că majoritatea înţelege esenţa. Giani e un învins, nu e un tip care reuşeşte ceva, nu generează nimic, e la mâna lui Bobiţă, mereu cu „dă-mi şi mie 5 lei“. La început, au fost câţiva oameni în Fierbinţi care spun că i-am făcut de râs. E ciudat să ai mentalitatea asta. Dacă un film se întâmplă în Bucureşti, eu mă duc la regizor şi-i spun că ne-a făcut oraşul de râs? Nu! Pentru că Bucureştiul are de la bizoni până la oameni foarte deştepţi, dar noi acum vorbim de bizoni. Ei există, ne întâlnim cu ei, avem probleme cu ei.

Sigur, sunt cazuri foarte rare în care ni s-a reproşat că am făcut pe cineva de râs şi oricum s-au întâmplat pe la început, dar în rest e foarte fain, oamenii sunt deschişi. După atâta timp eu mă simt ca acasă acolo. Vorbesc cu toată lumea, cu doamna de la benzinărie am discuţii. Mie îmi place treaba asta. Asta e altă chestier care ajută serialul: că se întâmplă pe bune într-un sat. Acolo e altă dimensiune, ajută mult. Stau de vorbă cu sătenii. Mă bucură foarte tare.

„O să am de luptat cu Giani după ce se termină serialul“

Ai încercat să convingi pe cineva să dea o şansă serialului?

Dacă încerci să convingi pe cineva ai pierdut din start şi în plus nu ăsta e scopul meu. Toţi avem senzaţia că trebuie să convingem pe cineva de o idee, că e bine sau că nu e bine un anumit lucru. Dacă eu mi-aş propune să conving pe cineva, deja omul intră într-un soi de defensivă, îl setezi pe ceva greşit. Sunt oameni care au luptat cu genul ăsta de preconcepţie legată de postul Pro TV, pentru că a avut şi alte seriale, s-a creat un soi de preconcepţie, a zis omul: „Bă, gata, m-am convins. A apărut acum Las Fierbinţi, nu mă mai uit. Ce e prostie asta?“ Dar dacă treci de preconcepţia asta poţi descoperi cu adevărat serialul. Am întâlnit astfel de cazuri şi nu mi se pare deloc greşit. Ar fi fain să nu aibă genul ăsta de preconcepţii, dar cu toţii avem. Şi e o mai mare victorie.

La un moment dat o să se termine Las Fierbinţi, crezi că vei scăpa de eticheta asta de actor de comedie sau, mai bine zis, vrei să scapi? Adică ai vreun vis să joci un rol dramatic?

Normal că mi-aş dori. Vreau uneori să schimb zona total, dar iarăşi am de luptat cu preconcepţii. Mi-e teamă puţin de treaba asta. În momentul de faţă e cel puţin complicat să lucrez cu un regizor din România, pentru că sunt regizori care au curaj şi nu se blochează în faptul că l-am jucat pe Giani şi dacă e să apar într-un film publicul mă va percepe tot ca fiind Giani. E adevărat într-o mică măsură. Dar sunt şi regizori care nu se tem de chestia asta, nu au o problem cu asta, cum e Cristi Puiu. Ştiu că o să fie o problemă când se va termina serialul. Ori o să fie bine, în ideea în care oamenii vor accepta că s-a încheiat un capitol, că eu merg mai departe ca actor şi mă vor vrea în proiecte, ori or să zică: „Nu, domne, acolo a fost cel mai bun. Nu se poate ceva mai bine de atât.“ Am de luptat cu asta, am de luptat cu Giani. Dar nu-mi pare rău. Giani e un prieten în primul rând, e bine să am grija asta. Oamenii îmi spun: „O să te lupţi cu treab asta!“ Şi eu le spun: „Ce bine că o să mă lupt cu treaba asta!“ Puteam să nu am problema asta, puteam să fiu Costi care lucra în teatrul underground şi să nu am problema asta. Dar e bine să ai probleme din astea. O să vedem cum o depăşim.

Un monolog uitat de două ori

Când ţi-ai dat seama că vrei să faci teatru?

Nu eu mi-am dat seama, maică mea şi-a dat seama. Eu am avut o perioadă mai tulbure pe la 18 ani, după ce am terminat liceul industrial, profilul metalurgic. Eu am fost un elev bun în primii doi ani, apoi a venit acea perioadă care există în viaţa fiecărui copil. Nu aveam o direcţie şi ştiu că mi se părea foarte departe de mine actoria. Nu am avut niciodată tangenţe, nicio legătură, nici ai mei nu au fost genul de oameni care să meargă la teatru, să mă introducă în lumea asta. Era o chestie străină pentru mine, dar pe care mi-o doream totuşi. Aveam un feedback de la prieteni care îmi spuneau că ar trebui să mă fac actor pentru că ştiam să povestesc. Puteam să fac ceva, dar în acelaşi timp nu aveam curaj. M-am trezit cu mama care mi-a zis că sunt examene la UNATC. M-am dus la admitere, dar mi-a fost îngrozitor de frică, aşa că m-am întors acasă şi am zis că nu mai sunt locuri, că s-au ocupat toate. Am stat un an pe bară şi în al doilea an, probabil că mama a simţit ceva, şi a venit la mine cu o broşură, deci nu mai aveam scăpare. M-am dus şi am dat examen, dar la o facultate privată.

Dar de ce a ţinut mama ta morţiş să faci Actorie?

Chiar am întrebat-o şi ştii ce mi-a zis: „Păi, nu erai bun la nimic, băi! Şi atunci a rămas actoria!“ Ea a simţit ceva, dar asta mi-a zis.

Cum a fost la admitere?

Am picat cu nota 1, pentru că eu nu înţelegeam conceptul. Dacă cineva îţi spune: „Băi, vii la noi să te învăţăm actorie, asta presupune că eu nu ştiu actorie şi d-asta vin la voi.“ Pe când facultăţile fac o treabă, zic: „Vii la noi să te învăţăm actorie, dar mai întâi arată-mi tu nişte actorie.“ Şi atunci e ciudat pentru un tânăr. Eu m-am dus acolo, dar m-am gândit că ei poate vor să vadă dacă ştiu să memorez şi atunci am făcut exact ca la şcoală. „Ai poezie?“, „Da, cum să nu!“ Şi am început: „Şi te-ai dus dulce minune şi a murit iubirea noastră...aaaa...floare albastră...ăăăă“ Şi atunci oamenii au crezut că îmi bat joc şi mi-au dat 1. Eu m-am îndrăgostit în acel moment de actorie, atunci am ştiut că asta vreau să fac. Am avut şi norocul să întâlnesc oameni frumoşi, oameni care m-au ajutat enorm. Micheta Juvara şi Bianca Zurovski, în tot blocul ăla judecător, două femei au văzut dincolo de mine, nu au luat-o ofensiv, chiar dacă eu eram sincer, foarte emoţionat. A ieşit Bianca Zurovski după mine şi mi-a zis că sunt foarte bun, dar trebuie să mă pregătesc. Mai aveam o şansă să reiau examenul după trei luni. Înainte mă întrebaseră dacă am monolog şi mi-am dat seama că am uitat de monolog, nici asta nu m-a ajutat prea mult. (Râde)

Te-ai dus iar?

După trei luni, da. Am luat două distonocalme, asta a fost singura chestie pe care am îmbunătăţit-o. (Râde) Oamenii din public mi-au povestit că în clipa în care mi-au strigat numele aproape că am dărâmat uşa şi toţi s-au gândit: „Mamă, ne termină, ne rupe în două ăsta.“ Am lăsat buletinul pe masă, m-am dus pe scenă, m-au întrebat dacă am monolog şi eu am zis: „Aoleu! Am uitat! Am uitat iar!“ (Râde) Toţi au explodat în râs, mi-au dat 1 iar, dar Micheta Juvara m-a pus să povestesc drumul de acasă până acolo şi toţi au fost pe jos de râs. Dar Micheta i-a rugat să-mi dea notă de trecere cu promisiunea că mă ia în clasa ei. Şi de atunci a fost un traseu ascendent, a fost formidabil cum un profesor care îţi zice că eşti zero apoi să vină la tine să-ţi recunoască faptul că s-a înşelat în privinţa ta. E important să poată face aşa, să treacă peste orgoliu.

Ai muncit înainte să începi facultatea?

Da, am muncit. Când eram mai mic, până în 18 ani, am descărcat tiruri, pentru că ai mei o duceau prost cu banii. Apoi am lucrat la un supermarket, făceam de toate, de la facturi până la încărcat marfă, apoi am lucrat în mall, la un magazin de dulciuri, după care la un restaurant.

A fost greu. Chiar am avut bafta să întâlnesc oameni frumoşi, profesori pe care îi consider un fel de mentori şi colegii buni. Clasa mea făcea totul împreună, ne ajutam reciproc, deci nu am resimţit atât de tare, chiar dacă ai mei nu mă puteau susţine financiar.

„Am fost un copil extrem de timid“

Cum ţi-a fost copilăria? Ai fost marginalizat pentru că erai diferit?

Oamenii m-au acceptat aşa cum eram, diferit. Aveai grupul care purta discuţii despre fete şi fotbal, dar Costi era amuzant. Eram acceptat, nu mă dădea nimeni la o parte. Eu eram cu ale mele.

Deci erai amuzant de mic.

Eram amuzant, dar nu eram extrovertit, am fost un tip extrem de timid, de retras, dar asta s-a schimbat în timp. În schimb, mă puneau prietenii să le povestesc filme, pentru că la rândul meu îmi erau povestite de unchiul meu, care le vedea pe casete când noi nu aveam aşa ceva. Povesteam spre exemplu „Războiul Stelelor“ şi ei stăteau şi mă ascultau şi îmi ziceau: „Tu trebuie să te faci actor, tu ştii să povesteşti.“

Te-ai născut în Comunism, iar la Revoluţie aveai 9 ani. Erai micuţ, îţi explicau părinţii ce se întâmplă?

Îmi amintesc că atunci când a început Revoluţia a trecut un tanc pe strada principală, printre blocuri şi mi-am dat seama că se întâmplă ceva şi cum ai mei erau la muncă m-am gândit că s-a întâmplat ceva cu ei. La 9 ani cât de cât înţelegeam că e rău.

Erau atât de multe probleme, ştiu însă că atunci s-a dezechilibrat tot, până atunci îţi puteai permite câte ceva, să poţi ieşi la un suc sâmbătă spre exemplu. Apoi tata era tot mai mult la muncă, nu înţelegea că se scufundă fabrica, voia să fie acolo, omul care moare când moare fabrica, a muncit o viaţă întreagă. El nu renunţa, chiar dacă nu mai primea bani cu lunile. A fost o perioadă grea din punctul ăsta de vedere, din acest motiv ne-am şi mutat de la bloc, ne-am vândut apartamentul.

Mai târziu ai ajuns să-l interpretezi pe Ion Gavrilă în filmul „Portretul luptătorului la tinereţe“. Spuneai la momentul respectiv că a fost ceva cu totul nou pentru tine, pentru că tu în copilărie îţi făcuseşi o cu totul altă impresie despre rezistenţa anticomunistă.

Percepeam aşa cum era descrisă. Reprezentarea noastră era asta: „Ăia răi din pădure care atacă oamenii şi comuniştii, slavă Domnului, noroc cu ei, ne protejează.“ Asta era. După aia vezi că de fapt sunt oameni care au un scop. În primul rând m-a frapat că de la acele vârste aveau ideile alea, erau atât de solizi, erau capabili să spună „gata, facem o mişcare, ne împotrivim!“ Un soi de determinare pe care eu nu l-am avut. Eu la 18 ani mă loveam de pereţi, nu ştiam ce-i cu mine, cu viaţa.

Cum e cu umorul până la urmă? Te naşti cu el, îl dobândeşti?

Cred că e nativ. Sunt oameni care au talent şi talentul înseamnă un soi de carismă, un om care vorbeşte şi simţi nevoia să te uiţi la el este clar talentat. Părinţii mei nu au fost amuzanţi, dar bunicul meu da. Era genul om de care ştia tot cartierul la modul pozitiv, genul de om care glumeşte, cu o gândire pozitivă şi sănătoasă. Îţi plăcea să stai în preajma lui.

Se spune că actorii de comedie, comedianţii sunt de fapt nişte oameni foarte trişti. Tu ce zici?

Este adevărat. Eu sunt un om complicat. Eu glumesc foarte mult pentru că simt această nevoie, nu pot să stau foarte mult timp serios, dar nu fac asta pentru că sunt idiot, ci pentru că aşa sunt eu de fapt. Cred că mi se pare mult mai greu de făcut comedie decât de făcut dramă. Depinde, evident, şi de situaţie. Comedia presupune multe lucruri, presupune un anumit soi de gândire, să faci multe conexiuni, unde e bine şi unde e rău, unde râde omul şi unde consideră că e prea mult sau prea puţin. E complicat. E şi un soi de refugiu. Pe mine m-a ajutat foarte mult, treci mult mai uşor peste anumite lucruri, chiar dacă situaţia e sinistră. Comedia şi umorul sunt puntea ta de legătură cu oamenii. Oricum ai fi, dacă faci o glumă şi cineva râde, deja s-a legat ceva.

Cum vezi societatea românească actuală? Ce te doare, ce ai vrea să schimbi?

Sunt multe lucruri. De la sistemul de învăţământ, să fie mult mai îngăduitor, mult mai flexibil, până la modul în care se rezolvă şi funcţionează lucrurile în România. Dar mi se pare că lucrurile merg spre bine. Nu vreau să plec din ţara asta şi nici nu vreau ca fii mei să fie nevoiţi să plece. În acelaşi timp, vezi că votăm pe cineva şi apoi nu mai ţin cont de noi, de ce ne dorim. Politicienii din România ar trebui să ştie că trebuie să ţină cont şi de oamenii ăia care ies în stradă, aşa e elegant şi frumos. Că au dreptate sau nu, asta e altă problemă, tu ca poltician trebuie să-i reprezinţi şi pe oamenii ăia. Nu poţi să-i dispreţuieşti, nu poţi să zici: „E, aţi ieşit în stradă, să vedem noi cine mai...“ Păi stai mă! Treaba ta e să ne cerţi? Nu! Tu trebuie să-ţi faci treaba cât mai bine, dacă nu, pleacă de acolo. Eu cred că se îmbunătăţeşte societatea pentru că dau şi de oameni care îşi fac treaba profesionist. E şi o concepţie greşită. Unchiul meu spune: „Eeee, românii nu muncesc!“ Şi e ciudat, eu i-am zis: „Cum nu muncesc? Eu ştiu câţiva care muncesc şi dacă sunt câţiva atunci nu se confirmă asta cu «toţi românii», pentru că atunci te referi la un popor întreg. Nu poţi gândi aşa de general“, „Care sunt persoanele alea?“, „Tu.“ Şi nu numai că lucrează, dar e şi foarte pasionat. „E mama, e tata, au muncit toată viaţa, şi-au ars mâinile pe la fabrică.“ Dar e concepţia asta, păi stai mă frate că tu eşti român. Dacă îi spui unui om ce e greşit, trebuie să-i spui şi ce e bine.

E clar că societatea are probleme, dar asta aş vrea să schimb: concepţia. Şi mi se pare că am început să facem acest lucru odată cu generaţia nouă, o generaţie care ştie ce vrea, care poate să iasă în stradă pentru o idee. Iar asta e din familie, nu primeşti chestiile astea de la şcoală sau de la televizor, contează ce ţi-au explicat părinţii că e important. Am doi copii şi ştiu ce funcţionează, ştiu că dacă stai de vorbă cu ei ai şanse să înţeleagă şi să se apropie de omul care ţi-ai dori tu să fie. Sunt unii care zic: „Să îi înveţe şcoala! Să vină doamna profesoară să îi înveţe! Daţi-le doamnă, daţi-le şase manuale!“ Da, mă, dar eu cred că un manual e suficient, eu vreau să se mai şi joace. Ei au senzaţia că un copil devine as dacă bagă şase manuale în el. Ai şi partea din generaţia tânără care ştie ce vrea şi o să ducă lucrurile unde trebuie, dar ai şi generaţia iPhone, Facebook.

citeste totul despre: