Noul an universitar e...nou?

„ O întrebare pentru dl. ministru: e ceva bun în ce au făcut antecesorii săi? Doamna Andronescu, dl. Funeriu, dl. Marga?”

Nu am argumente pentru a răspunde afirmativ. Seamănă cu anul trecut destul de bine. O serie de declaraţii recente ale dlui ministru Mihnea Costoiu, dincolo de informaţiile, nu odată obturate de stilul oral, privind intenţii sau acţiuni în curs, unele credibile, altele mai puţin sau deloc, oferă şi câteva paradoxuri sau contradicţii.

Prea multe specializări. Una dintre ele se referă la micşorarea numărului de specializări la nivel licenţă. Sunt prea multe spune domnia sa. Pe baza a ce e făcută afirmaţia? Înţelegem că au fost desfiinţate un număr de specializări încă din vară, dar asta pentru că licenţele lor de funcţionare, acreditările, nu mai fuseseră reînnoite. Bun. Acum aflăm, însă, că “Vom continua analiza atentă a tuturor specializărilor de licenţă şi de master pe care le derulează universităţile, astfel încât, în decembrie 2013, să putem avea noul nomenclator al specializărilor din România, pentru că, în acest moment, cred că sunt multe prea multe specializări, cel puţin de licenţă. Cred că sunt mii, ar trebui reduse masiv.” Deci analiza nu e terminată, nu ştim nici măcar numărul, dar credinţa e că trebuie reduse. Cum? Masiv. Să observăm aici, şi nu e singurul demnitar în înaltă funcţie publică la care apare, contradicţia de tip logic. Ministerul are, însă, consultaţii “cu toată lumea” pentru a ajunge la un sistem de evaluare a calităţii programelor de studii.

Cum va decurge procesul de realizare a sistemului? Din nou, argumentul adus e “piaţa muncii”. Că ea ar trebui să fie rezultatul funcţionării unor politici economice coerente, nu se spune nimic. Discuţiile (cu “toată lumea”, inclusiv cu angajatorii) sunt numai o parte a problemei. La nivelul guvernului, însă, ele se poartă mai puţin. În condiţiile unei subfinanţări remarcabile. Eficienţa şi eficacitatea specializărilor sunt rezultatul unui proces de reflecţie şi de acţiune guvernamentală aşa cum s-a întâmplat în Franţa, sub diferite guverne, aşa cum s-a întâmplat în Germania sau Statele Unite. E o miză importantă aici de care, sunt sigur, dl. ministru este conştient. Cu atât mai mult cu cât, grăbiţi cum suntem să ne aliniem repede, încercăm frugal să îndeplinim cerinţe ale Comisiei Europene sau ale UE. Lansăm proiectul cărţilor digitale pentru cei mici, dar nu avem autorizaţia sanitară de funcţionare a şcolii respective.UE a lansat, de pildă, iniţiativa “Deschide Educaţia”, ce va fi sprijinită de două mari programe, Erasmus+ şi Orizont 2020, în scopul creşterii competenţelor digitale. Se estimează că în 2020 90% din ocupaţii vor cere competenţe digitale. Situaţia românească de acum din universităţi arată (cum se vede şi din unele lucrări, articole publicate) că, dincolo de o anume rezistenţă faţă de mediul digital chiar şi la cadre didactice, apare şi o problemă mult mai îngrijorătoare: spaţiul universităţilor, în multe cazuri, nu e adaptat pentru tipul de învăţământ interactiv, cu folosirea intensivă a tehnologiilor informatiei şi comunicării. Coroborată cu numărul studenţilor, problema revelă şi altceva: studenţii ar trebui să folosească spaţiul universitar şi din perspectiva locurilor amenajate tehnologic (nu pe principiul “ avem deschis până la ora 16.00”) conform propriilor lor moduri de gestionare a timpului. Asta implică schimbări majore administrative, de securitate a clădirii şi echipamentelor. Imersiunea în digital periclitează  educaţia face-to-face. E nevoie de un echilibru dar şi de un alt nivel al performativităţii educaţionale.

Pentru ca specializările universitare să fie calitativ superioare nivelului acuzat de angajatori, ai nevoie de formaţiuni de studiu mai mici astfel încât cadrul didactic chiar să se poată ocupa de fiecare student. Asta înseamnă, fireşte, condiţii superioare celor de acum. De spaţiu, de dotare, de relaţii informatizate, dinamice cu serviciile administrative ale facultăţii/universităţii. Cine se bate pentru aceste lucruri? A făcut vreun guvern al României vreo prioritate din asta? O face acum cu Roşia Montană. Dar nu o face cu educaţia. Aurul acela din munte e mai preţios decât aurul acesta al educaţiei. Un paradox care ne costă.

Calitate şi finanţare.  Spune dl. ministru: “În momentul în care vorbim de finanţare nu sunt strânse date cu privire la calitatea programelor, nu avem indicatori de calitate. Abia acum dorim să-i colectăm, pentru că CNFIS-ul  nu are elemente. Abia acum construim această bază de date care nu există în România.” Ce înţelegem de aici? Nu avem încă datele, indicatorii de calitate, dar dorim să-i colectăm! Problema e că dacă nu îi ai, nu ai ce strânge. Au încercat mulţi cercetători, sociologi, toţi universitari, sau organisme abilitate oficial (v. ARACIS)  Societatea Academică Română (cu accente critice vizând vulnerabilităţi sistemice), să evalueze  starea de fapt a calităţii în universitate. La fel, comisii ARACIS pe teren, cu ocazia acordării (sau nu) a acreditărilor programelor de studii. Rezultatul: aproape orice iniţiativă sau raport credibil au căzut în malaxorul politic al schimbării de guvern. O întrebare pentru dl. ministru: e ceva bun în ce au făcut antecesorii săi? Doamna Andronescu, dl. Funeriu, dl. Marga? Fragmentarea procesului de ranforsare a învăţământului românesc e datorată şi acestei distrugeri a aproape oricărui rezultat credibil obţinut de antecesori. În plan politic, ar trebui văzut cât timp a deţinut portofoliul de la Educaţie partidul X? Căci decontul “deconstrucţiei” învăţământului nu numai superior trebuie făcut şi în acest fel.

Au trecut şi alţii pe aici. Au rezolvat chestiunea calităţii programelor de studiu, a performanţei specializării dovedită pe piaţa muncii. Asta se face în timp iar rezultatul apare mai încolo. Procesul e unul continuu, upgrade-ul educaţional e vital. Clasificarea universităţilor, care a dat frisoane puternice în sistem, s-a oprit undeva în instanţă. (Acum se caută “toate documentele” la minister). Finanţarea merge după calitate iar calitatea este stabilită cum? Tot aşa cum ministerul procedează şi cu verificarea tezelor de doctorat? Centralizat. Suportul digital de verificare a tezelor prin minister nu mi se pare o idee sănătoasă. Pare că ministerul îşi arogă o prerogativă pe care nu a considerat necesar să o lase la nivelul fiecărei universităţi, al şcolilor doctorale de acolo. Tot aşa cum ar fi trebuit să facă şi în cazul retragerii titlului de doctor cuiva care a comis o fraudă academică. Doar şcoala doctorală e aceea care propune acordarea titlului.

Deficitul forţei de muncă. E sesizabil, spune dl. ministru, mai ales în cazul inginerilor şi medicilor.El va fi constant dacă inginerii şi medicii nu vor avea condiţii pentru a-şi pratica profesia în propria ţară. A da 15.000 euro olimpicilor pentru proiecte de cercetare dar …ca să rămână în ţară arată mentalitatea nenorocită care substituie problema corectă, dezvoltarea profesională, de cercetare întrun mediu favorizant, cu soluţia incorectă, joasă, a unui fel de “mită patriotică”. Ce faci cu ceilalţi cercetători? La prima vedere pare o idee bună. La o a doua, ceva nu pare în regulă. Cum nu e cu  Cercetarea în ansamblu. Modul incorect în care arată, la nivelul evaluării, raportul dintre ştiinţele “hard” şi cele “soft” (mai ales cele din zona umanistă şi vocaţională) spune mult despre o vulnerabilitate de sistem. Tratarea inadecvată a domeniilor creative care ar putea  stimula dezvoltarea industriilor creative, fapt care duce la crearea nu numai a locurilor de muncă, ci şi la o dezvoltare de tip trans-sectorial, ne va costa destul de mult. Învăţământul universitar este, la noi, încă tributar modelului de gândire lipsit de dinamica transversalităţii: nu numai că nu încurajăm mobilitatea creditelor, dar nici pe aceea a pachetelor curiculare pe specialităţi. Şcoala pare în continuare făcută după chipul profesorului şi al inflaţiei birocratice a administraţiei centrale, şi mai puţin după acela al studentului.

Despre credibilitate. Observ o diminuare a încrederii în ceea ce oferă, creează, produc programele de studii. Desigur, mă bazez pe ceea ce percepţia domeniului Educaţiei în spaţiul public oferă în fiecare zi. Pe lipsa de motivaţie a multor candidaţi la facultate. Pe impactul negativ al derapajelor de la etica cercetării şi a obţinerii titlurilor ştiinţifice. Pe frustrarea multor oameni talentaţi din domeniul Educaţiei care, ca şi acei olimpici sau tineri specialişti care vor să plece din ţară, doresc ca problemele educaţiei să fie rezolvate nu să fie prost puse. Credibilitatea sistemului este credibilitatea însumată a celor care îl susţin. Faptul că sunt absolvenţi care fac un masterat pentru că aşa îşi termină studiile universitare, dar fără să specializeze, fără să fie master în ceva decredibilizează. Un plagiat dovedit decredibilizează. O lipsă de coerenţă a administraţiei decredibilizează. Subfinanţarea cronică a Educaţiei decredibilizează. Mimarea europenizării când şcoala ta nu are grup sanitar sau peretele ei stă să cadă, decredibilizează. Ar fi nevoie de rezolvarea lucrurilor simple care să reinstaureze încrederea în Educaţie, în universitate, altfel decât am fost obişnuiţi să gândim până acum. Comparaţiile cu trecutul sunt mai puţin eficiente. Ar trebui să învăţăm să gândim şi mai ales să acţionăm din perspectiva viitorului. Când o şcoală pregăteşte un copil pentru prezent, ceva nu e bine. Copilul acela se va dezvolta în alt timp decât cel al pregătirii lui. Cum o va face dacă nu a primit ce îi e necesar pentru viitor ?