Grigore Moisil, profesorul care, pe lângă matematică, era pasionat şi de matematică

Grigore Moisil, profesorul care, pe lângă matematică, era pasionat şi de matematică

Grigore Moisil. Ilustraţie de Vali Ivan

Viaţa profesorului Grigore C. Moisil (1906–1973), între pereţii Facultăţii şi în afara sălilor de curs, are, oricât de banal ar părea, un singur fir roşu: matematica. Despre pasiunea sa nebună, nebună de tot şi despre umorul său care tinde la infinit vorbesc nepoata lui Grigore Moisil, istoricul Zoe Petre, şi fostul său student, academicianul Mircea Maliţa, împreună cu care a pus bazele şcolii de informatică românească.

Ştiri pe aceeaşi temă

23 aprilie 1973. Profesorul Grigore Moisil pleacă însoţit de soţia lui, Viorica Moisil, într-o călătorie de o lună şi jumătate în Canada şi Statele Unite ale Americii pentru a ţine un şir de conferinţe. Este invitat, ca în alte dăţi, la universităţi de renume pentru a vorbi despre subiectul său preferat: logică matematică. Curg zilele, întâlnirile cu oameni de ştiinţă. America, deşi departe de casă, devine familiară.

21 mai 1973. Pe la 7 seara, se întinde pe pat pentru a se odihni, după o expoziţie de artă eschimosă la Ottawa. Un pic ameţit, se aşază într-un fotoliu lângă geam, aşa cum îi plăcea, şi îi spune soţiei sale: „Nu se compensează plămânul...“. Lasă capul pe spate, cum mai făcea, însă de data aceasta pentru totdeauna. Grigore Moisil moare la 67 de ani.

Prieteni pe toate continentele
Acesta este momentul decesului lui Grigore Moisil. Departe, undeva, într-un colţ de lume străin. Şi totuşi, în mod inevitabil, vestea se întinde pe toate continentele: ajunge la colegii din Japonia, la profesorii din Paris şi la familia de acasă, din Bucureşti.

Însă, în ciuda unei morţi subite, familia, prietenii abia dacă vorbesc despre acest episod. Povestesc, mai degrabă, despre dorinţa nebună de a pleca în străinătate pentru a participa la conferinţe, în ciuda recomandărilor din partea medicilor, despre relaţiile profesionale închegate cu membrii Centrului de Calcul din Canada. Despre matematică.

„Ori de câte ori era amărât făcea matematică, şi ori de câte ori era vesel. Stringenţa ei se potrivea cu spiritul său logic. «Ce vă pasionează în afara profesiunii dumneavoastră?», l-a întrebat odată un redactor. A răspuns: «Matematicile»“, scria Viorica Moisil, în cartea sa, „A fost odată... Grigore Moisil“. Aceasta nu este nimic altceva decât o altă declaraţie de dragoste în plus. Pentru că, oricât de obsesiv ar apărea matematica în viaţa unui profesor, practicată „când te speli pe dinţi şi când nu te speli pe dinţi“, aceasta este marea sa bucurie.

 

Membru al Academiei din '74

Numele: Grigore C. Moisil

-Data şi locul naşterii: 10 ianuarie 1906, Tulcea

Studiile:
-A absolvit Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti în 1922, după ce făcuse studii liceale şi la Vaslui.
-În 1924 se înscrie la Şcoala Politehnică, în 1929 absolvă Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, iar în acelaşi an devine doctor cu teza „Mecanica analitică a sistemelor continue“.
-Între 1930 şi 1931 face studii la Sorbona, iar din 1942 se stabileşte, timp de zece ani, la Iaşi, unde ţine cursuri şi publică mult.

Cariera:
-Din 1942 şi până în 1946, predă la Facultatea de Matematică din Bucureşti, unde conduce Catedra de Analiză şi Logică Matematică.
-În perioada 1946-1948 e trimis ambasador în Turcia, iar din 1948 e ales membru titular al Academiei Române şi devine şef de secţie la Institutul de Matematică.
-Din 1949, conduce Societatea de Matematică.
-Din 1957 începe să se preocupe de felul în care poate fi folosit calculatorul şi de aplicaţiile matematicii în diverse ştiinţe. Devine o figură charismatică a vieţii ştiinţifice şi chiar o vedetă TV.
-În 1962 înfiinţează Centrul de Calcul al Universităţii din Bucureşti.
-În perioada 1964-1967, devine membru al Academiei de Ştiinţe din Bologna, Italia, membru al Institutului de Filosofie din Paris, preşedinte al Matematicienilor de Expresie Latină şi membru al Academiei de Ştiinţe din Polonia.
-În 1973, ţine ultimele cursuri la Montreal şi New York.
    
Data şi locul decesului: 21 mai 1973, Ottawa,
Canada

 

A „inventat“ regula de trei simplă
Educaţia lui Grigore Moisil, „Grigri“, aşa cum îl alinta mama lui şi cum rămâne toată viaţa pentru rude şi prieteni, este încă din primii ani bizară. Sucită. Învaţă, de pildă, să socotească şi abia mai târziu să citească. „Demult, demult, eram mic. Nu ştiam că mama fusese şi ea mică. N-a început prin a mă învăţa să scriu sau să citesc, ci să socotesc. Voia să mă facă să nu-mi mai fie teamă de matematică. După ce mă-nvăţase să socotesc de la 1 până la 10, a sărit. (...) Regula de trei simplă a ştiut să mă facă s-o inventez. Apoi a început calculul mintal“, povestea Grigore Moisil în revista „Femeia“ din anul1954.

De ce să fie stranie curiozitatea unui copil, chiar dacă uneori îşi exaspera mama cu întrebări? Cum poate un băiaţel să prefere cărţile cu poze în locul suitului în pom? Prin ochii lui Gheorghe, fratele său mai mic, era de neînţeles cum Grigri stătea să citească noaptea, atât de captivat, o carte despre împăiatul păsărilor. Sora lui, Florica, ajunsese chiar să se teamă de el, şi nu din cauza celor trei ani care-i despărţeau, ci de inteligenţa lui, care-i depăşea cu mult vârsta.

Primul din „clanul Moisililor“
Exista, în folclor, chiar o glumă: pentru că numărul academicienilor din familia Moisil ajunsese în 1964 atât de mare, fuseseră porecliţi „clanul Moisililor“. Mintea lui sclipitoare avea, la origini, destul de multe rădăcini ramificate. Să privim într-un mai scurt arbore genealogic: străbunicul său, Grigore Moisil, era preot şi unul dintre întemeietorii liceului din Năsăud. „Dacă vrei să-ţi spun un detaliu destul de bizar, el, Grigore Moisil, şi cu mine, ne-am născut amândoi tot la 10 ianuarie, dar, bineînţeles în alt an“, povestea Grigore Moisil într-un interviu la Studioul Alexandru Sahia.

De ce avea Moisil haz?
Tatăl său, Constantin Moisil, era profesor de istorie, numismat român, directorul Cabinetului Numismatic al Academiei. De la el se spune c-ar fi moştenit Grigri umorul. Viorica Moisil povestea, în cartea „Grigore Moisil, un profesor NU ca oricare altul“, că în 1944, în plin bombardament aerian asupra Bucureştiului, tatăl lui Moisil stătea în pivniţa casei cu o carte. Întrebat ce citeşte, a răspuns flegmatic: „Un roman poliţist. Caut senzaţii tari“. Umor avea şi mama lui, Elena. „Mica“, aşa cum o alinta Grigri, lucra ca învăţătoare şi era „o femeie deosebit de deşteaptă, cu un spirit viu şi dinamică“.

Grigore Moisil este primul copil al cuplului Constantin şi Elena Moisil, născut la Tulcea (n.r. – familia a mai avut un copil înainte, dar a murit la 2 ani de pneumonie). Matematicianul a avut trei fraţi: pe Florica, mama profesoarei Zoe Petre, Ioan şi Gheorghe, profesori, academicieni şi ei. O familie prea ca la carte.

Lecţii de umor şi stil cu Grigore Moisil

Haosul. Grigore Moisil era mereu înconjurat de cărţi. Casa de pe Armenească, nr. 14, unde-a locuit 28 de ani, era plină de dosare, manuscrise, extrase, fişe, reviste, numai hârtii, povesteşte soţia sa, Viorica Moisil, în volumul „A fost odată...Grigore Moisil“. Matematicianul avea această stranie abilitate de a găsi mereu orice căuta în micul haos din locuinţa personală. Asta poate şi pentru că interzicea categoric oricui să se atingă de hârtiile lui. Când se acoperea biroul, se muta la masa din sufragerie, apoi teancurile creşteau pe scaune, pe pat, pe jos, peste tot. Nu vă imaginaţi că Grigore Moisil trăia aşa, într-o continuă dezordine. O dată la câteva luni, făcea curat, mâhnit de faptul că pierdea prea mult timp cu această activitate. Şi păstra cele mai multe hârtii.

Ludic. Când era mulţumit de direcţia în care se îndreptau cercetările sale, Grigore Moisil fredona. Îi plăcea lui să mormăie cântecele de bucurie.

Cărţi. Am mai spus, dar Grigore Moisil era mereu înconjurat de cărţi. „Cărţile sunt făcute să circule“, spunea matematicianul şi le împrumuta cu uşurinţă, îşi aminteşte soţia lui. Când le aranja în bibliotecă însă, era foarte atent, iar capitolele de pe rafturi aveau, fireşte nume specifice: „Absurdităţi“, „Lecţii pentru nu ştiu cine“, „Invitaţii la care nu s-a dat curs“, „Proşti“, „Despre mine“, „De citit şi meditat“.

Mersul. Mergea domol. Cu paşi târşâiţi. Dar cu mâinile mereu la spate, pentru că i se părea de-a dreptul dizgraţios să-şi legene braţele în timpul mersului. „Părea că dă trupului, la fiecare pas, o mişcare săltată a unei marionete trase pe sfoară“, povesteşte soţia sa.

Pălăria şi paltonul. Îşi scotea pălăria – iar iarna, căciula – prin ridicarea ei pe la spate. Când intra într-o încăpere, avea mereu aceeaşi schemă logică: scotea paltonul, vestonul nelipsit de toamna până primăvara, trăgea puloverul peste cap, punea la loc vestonul. Dacă asta pare o bagatelă, trebuie să ştiţi că matematicianul chiar se preocupa de stilul său. Şi avea stil: mereu avea costumul şi cravata pregătite pentru fiecare împrejurare, iar cămaşa era mereu călcată.

La cumpărături. Cum nu-i plăcea să se tundă, lui Moisil nu-i plăceau nici sesiunile de shopping. Dac-ar fi putut, ar fi trimis pe cineva să-i cumpere şi pantofii, spune soţia sa. „I se părea absurd că un om chel trebuie să se tundă.“ Bărbieritul, însă, era altceva. Bărbieritul îi plăcea. Mai ales dacă avea lame de ras bune. Nu de puţine ori, fredona în surdină şi fuma în faţa oglinzii.

Fumatul. Grigore Moisil fuma mult. 50 de ţigări pe zi. La cursuri, ca să-şi liniştească studenţii care fremătau şi în timpul orelor după ţigări, a pus un anunţ la catedră: „Profesorul Moisil împrumută ţigări“. Moisil era apropiat de studenţi, se preocupa de dorinţele lor, chiar dacă aceştia îi forţau mâna, aşa că, după un timp, a modificat anunţul: „Profesorul Moisil nu mai împrumută ţigări“.

Gurmand. Îi plăceau matematica românească, puiul cu smântână, vinetele tocate, mămăliga cu brânză şi smântână şi papanaşii fierţi cu unt. La începutul mesei era nelipsită ţuica de prune.

A aşezat românii în faţa calculatorului

Mai întâi, Grigore Moisil se duce la şcoala primară la Bucureşti, face câţiva ani de liceu la Vaslui şi apoi în Bucureşti, la Liceul „Spiru Haret“. În 1924, îşi alege două cariere, dar se răzgândeşte după trei ani. Intră ca student la Politehnică, Facultatea de Construcţii, pe care n-o termină însă niciodată. În paralel, începe şi Facultatea de Matematică. Renunţă la prima, mulţumindu-se să rezolve probleme şi teoreme propuse de profesorii lui: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Ţiţeica, Anton Davidoglu.

„Un cântec vechi şi trist de un bătrân artist“
Biografia lui Grigore Moisil înşiră sute de lucrări ştiinţifice, cărţi scrise, burse în străinătate, la Paris sau Roma. Dar profesorului îi place foarte mult şi la Iaşi, unde profesează, din 1932, vreme de zece ani. Nu numai că leagă prietenii de-o viaţă, precum cea cu profesorul Alexandru Myller, dar trăieşte acolo câteva momente unice. Închipuiţi-vi-l pe profesorul Moisil, la masa restaurantului Corso din centrul Iaşiului, ascultând o orchestră care-i cânta un vals compus de el! Partitura există şi astăzi. O strofă: „Un cântec vechi şi trist / cântat doar în surdină /Pe-o veche mandolină / De un bătrân artist“.


Profesorul Moisil, la masa lui de lucru FOTO: uaic.ro

În aceşti ani se îndrăgosteşte de Viorica Constante, sora Lenei Constante (n.r. – o artistă plastică şi o folcloristă celebră), pe care o ia de soţie. Îi scrie zilnic scrisori de dragoste, scurte pasaje fiind redate în cartea Vioricăi Moisil. „Dragostea mea, uneori am impresia că viaţa mea, gândurile mele, prietenii mei, viziunea lumii, tot ceea ce constituie o reacţie faţă de exterior (aştept să văd dacă răsfrângeri mai înăuntru, în ceea ce e numai al meu, în ceea ce constituie o evoluţie a mea ca matematician vor fi ecouri de schimbări – eu o cred) e în istoria mea împărţit în două: înainte şi după ce te-am văzut.“ Grigore Moisil, academician, romantic.

Ambasadorul în pantaloni scurţi, de baie
Îi sunt tot mai des apreciate şi recunoscute cercetările ştiinţifice şi calităţile profesorale, iar numele său devine deja un ecou strident în ţară şi  în străinătate. Drept care, după Al Doilea Război Mondial, guvernul comunist îl numeşte ambasador al României la Ankara, unde stă doi ani.

Mircea Maliţa, fost student al profesorului, îşi aminteşte: „Din Turcia mai veneau ştiri despre şederea lui Moisil. Uneori cum că nu dădeau de el la Ambasadă. Odată l-au găsit pe o terasă pe mare, undeva în Istanbul. Era în pantaloni scurţi de baie, cu un ştergar pe spate, şi lucra matematică la masă“.

Profesoratul, Centrul de Calcul pe care-l înfiinţează, noua lui obsesie – informatica –  parcă nu-i ajung. Aşa că începe să meargă prin licee, să stea de vorbă cu copiii fricoşi de matematică, să le explice importanţa informaticii şi noile meserii care se fac din faţa calculatorului. Îşi dă seama, încă din anii ’70, că această nouă inginerie, calculatorul, o să schimbe lumea. Or, studenţii trebuie să se pregătească de revoluţie.

INTERVIU Zoe Petre, istoric, nepoata lui Grigore Moisil:

„Grigri era un bărbat urât, cu nasul borcănat, dar care făcea furori!“


Zoe Petre, de la acelaşi birou unde unchiul ei, Grigore Moisil, a învăţat-o despre Euclid. FOTO: Marian Iliescu

În „clanul“ Moisil n-a lipsit niciodată umorul. Cum se poate altfel interpreta replica lui Grigore Moisil către sora lui, Florica Moisil, mama lui Zoe Petre (73 de ani), căreia i-a spus, la un moment dat, că, dacă n-ar fi fost înrudiţi, ar fi invitat-o la o prăjitură în oraş? „Chiar crezi că aş fi acceptat?“, îl aţâţa ea înapoi. Şi când era în spatele catedrei, profesorul Moisil s-a amuzat atunci când un elev i-a spus: „Să mă pupi în fund!“. „Asta e foarte simplu!“, i-a răspuns el, aşa că l-a sărutat pe frunte. Zoe Petre povesteşte în acest interviu despre un Grigore Moisil mai apropiat, unchiul Grigri, cu toate slăbiciunile şi calităţile sale: un om blând, cu o minte sclipitoare, care-şi iubea nebuneşte mama, dar şi despre fricosul de zbor, fumătorul înrăit şi pisălogul peste măsură.

„Weekend Adevărul“: V-a plăcut matematica, doamnă Zoe Petre?
Zoe Petre: Mi-a plăcut, dar am fost aşa de pasionată de arheologie şi de studiul Antichităţii încă din gimnaziu încât „n-am apucat“ s-o aprofundez. Nu puteam să le fac pe amândouă la un nivel avansat. Iar Grigri m-a ajutat s-o învăţ, să-i pricep mecanismele.

Ce mai ştiţi de la prima lecţie cu el?
Ţin minte că, prin clasa a VI-a, am avut o mică problemă de sănătate şi a trebuit să stau acasă câteva luni. Şi, pentru că tocmai începeam studiul geometriei, Grigri s-a oferit să-mi desluşească primele noţiuni. Eram chiar în camera aceasta. Pe mine mă aşezase la birou şi el stătea lângă fereastră, pe un scaun jos, aşa cum îi plăcea. Am rămas cu o imagine foarte interesantă despre Euclid, dar nu cred că am înţeles mai mult de atât... (râde). Şi asta pentru că era foarte rârâit, graseia puternic. Iar, când vorbea, eu auzeam mai mult „rrrgh“ decât ce-mi explica.

„Vai de mine, nu ştii de «Coupe Jacques»?!“

Dar cum era Grigore Moisil în rolul de unchi?
El nu era genul de om care să se joace pe covor cu noi sau alte asemenea. Pe mine m-a tratat ca pe o adultă de foarte devreme. De pildă, pe la 13 ani, m-a învăţat cum să las mâna ca să fie sărutată. Îmi zicea: „Nu o împinge aşa...!“, explicându-mi că există o anumită graţie şi o reciprocitate între cei doi. Altă dată, când veneam de la liceu, m-am întâlnit cu el chiar lângă Capşa şi m-a invitat la o îngheţată. M-a poftit înăuntru – parcă mă văd şi acum: la o masă, în spate, lângă vitrină. Şi mi-a zis: „Ce vrei? Vrei un «Parfait», un «Coupe Jacques»?“. „Ce e aia «Coupe Jacques»?“, l-am întrebat. „Vai de mine, nu ştii de «Coupe Jacques»?! Nu se poate!“ Atunci mi-a scris pe o hârtie – era foarte didactic din punctul ăsta de vedere –, să ştiu că e „coupe“, nu „cupjac“, precum spun chelnerii români. Şi, acolo, la Capşa, mi-a oferit primul «Coupe Jacques» din viaţa mea.

A mers odată cu trenul până în Japonia – trei săptămâni a durat. A scris o carte în timpul ăsta! A mai scris alta când a plecat din Bucureşti la Ankara, atunci când a fost ambasador în Turcia. El tot spunea că matematica nu se face în ore de birou...

Zoe Petre

„Voia să ştie dacă sunt bună în meserie“

Avea buni prieteni printre profesorii dumneavoastră. Nu aţi simţit vreo presiune în sensul acesta? Că trebuia să răspundeţi unor aşteptări?
Am aflat după ani buni un episod elocvent. Când eram studentă, el i-a chestionat pe doi dintre profesorii mei, Dionisie Pippidi şi Ion Nestor, cu care el era în relaţii bune. Voia să ştie dacă sunt bună în meserie. Au decis că da, că am toate „acreditările“. Apoi m-a chemat şi mi-a zis: „Uite, eu n-am mofturi, ştiu că viaţa-i grea şi, dacă ai vreodată nevoie de ajutor, te rog să-mi spui“. Mi-a povestit toată istorioara după vreo zece ani, spunându-mi: „Ştii ce? Amândoi mi-au dat referinţe foarte bune despre tine, poţi să mă rogi ce vrei!“.

Operaţiunea „ştampila de la facultate“

Şi s-a întâmplat să vă sprijine în vreun fel?
Da, chiar m-a ajutat, odată, voiam să mă duc la un colocviu în Italia şi aveam nevoie de acordul rectorului, care era matematician. I-am explicat despre ce era vorba şi s-a arătat deschis. „Foarte bine, dă-mi mie cererea, că o rezolvăm.“ „Păi, stai, că poate e nevoie de o ştampilă de la facultate...“ „Lasă prostiile, dă-mi
cererea!“ A luat-o şi, în seara următoare, mi-a şi telefonat să merg să o iau. „Ai avut dreptate, totuşi, trebuia şi avizul facultăţii, dar am zis să nu te mai pun pe drumuri, aşa că m-am dus repede la decanul tău şi mi-a semnat.“ Eu am crezut că mi se face rău!

S-ar fi interpretat că venise „pila“ în locul dumneavoastră.
Întocmai! Mai ales că decanul era profesor de arheologie, din aceeaşi catedră cu mine. Şi, într-adevăr, n-am intrat bine în facultate că secretara mi-a spus că mă caută tovarăşul decan. M-am dus eu spăşită acolo şi ce-mi aud urechile: „Vai, Zoica, cum se poate? De ce l-ai deranjat pe profesorul Moisil?“. Era fix pe dos!

Grigore Moisil lucra, în genere, în halat şi papuci. Venea la noi la masă şi, când termina desertul, se întindea pe canapea, rezemat pe cotul stâng, şi cu dreapta scria. Spunea numai: «Să nu vorbiţi în şoaptă».

Zoe Petre

Bosa matematică, moştenită de la mama

De cine era mai apropiat din familie?
În general, el era foarte ataşat de părinţi. Eram o familie extrem de solidară şi nu-mi amintesc să fi existat vreodată vreun conflict. Dar, dintre toţi, Grigri era mai apropiat de mama lui. A fost o mare iubire între ei. Bunicii mei mai avuseseră, înainte, un băieţel, dar care murise la 2 ani de pneumonie. Şi a durat ceva timp până să aibă, din nou, un copil. Astfel că, atunci când a venit Grigri, a fost mană cerească. Bunica mea era o femeie extrem de inteligentă şi cred că de la ea a moştenit Grigri bosa matematică. Toţi ştiu că în relaţia Grigri-bunica nu mai putea să intervină nimic şi nimeni pe alături. Prin ’45, bunica a avut un atac cerebral şi a rămas paralizată. Grigri venea în fiecare zi să o vadă, dimineaţa, după-amiaza, după cursuri. Stătea cu tatăl meu şi îi citeau ziarul. Şi comentau, nu aşa!

Obişnuia să vă facă surprize? Cadouri?
Nu era foarte darnic. Dar mi-aduc aminte că, atunci când a fost în America, a avut o intenţie... S-a dus cu vaporul, pentru că îi era frică de avion. După ce s-a întors, mi-a dat telefon că vine să mă viziteze pentru că are un cadou pentru mine. Mi-adusese o cutie cu şerveţele de hârtie cu desene cu diferite vedete de jazz. Şi un fel de basma din plastic, subţire, transparentă. Nici nu ştia că se găseau şi la noi. Era foarte stângaci cu astfel de gesturi. Mama zicea că astea sunt rezultatele pedagogiei din partea bunicii. Ea îi lua în oraş, la plimbare, şi le spunea: „Astăzi, cumpărăm cu ochii“. Aveau voie să se uite în vitrină, să stea cât poftesc, să spună ce vor, dar nu cumpărau nimic. Mama zicea că bunica a vrut să-l educe să nu fie cheltuitor şi a reuşit să-l educe să nu fie cheltuitor cu alţii.
 

                                                 Moisilisme

După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani:
- Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti
la cap, nu la picior.

Într-o zi, Grigore Moisil, distrat, traversează strada pe roşu. Soseşte un miliţian:
- De ce traversaţi pe roşu? Ştiţi că nu e voie?
- Nu mi-am dat seama.
- Bine, trebuie să plătiţi 25 de lei amendă.
Grigore Moisil a întins 50 de lei şi a plecat. Miliţianul a strigat după el:
- Staţi să vă dau restul de 25 de lei.
- Nu-i nevoie, că mă mai întorc o dată pe roşu!
                                          (culese din cartea „A fost odată... Grigore Moisil“ (editura Curtea Veche)
 


Trioul academinic din familie

„Academia avea maşini, dar nu erau alocate personal. Adică oamenii dădeau telefon şi venea maşina să-i ia. Ca un fel de taxi, dar pe gratis. De la garajul Academiei, toţi îl ştiau pe profesorul Constantin Moisil, aşa cum îl ştiau şi pe Grigore Moisil. Şi, într-o zi, când Grigri era pe la noi, unde locuise şi bunicul, telefonează la Academie să vină să-l ia cineva. De acolo l-au întrebat unde trebuie să ajungă. „Păi, la tata!“. Bunicul murise în 1958, asta se întâmpla prin ‘67. Omul s-a scuzat şi a cerut mai multe informaţii. „Nu ştii unde e?!“. (râde) Într-adevăr, era o adresă cunoscută, pentru că şi tatăl meu, şi el, şi bunicul erau membri ai Academiei - un trio familial. Însă, totuşi, trecuseră nişte ani...“, povesteşte Zoe Petre.

„Tu te ocupi de pisălogică matematică!“

Emil Condurachi (stânga), tatăl lui Zoe Petre, şi unchiul ei, Grigore Moisil (dreapta), în tren, în drum spre Roma. FOTO: Arhivă personală

Din mărturisirile foştilor lui studenţi pare că era un profesor foarte scrupulos şi meticulos.
Pisălog se cheamă! (râde) Chiar una dintre cumnatele lui i-a spus, la un moment dat, în glumă: „Auzi, Grigri, tu nu te ocupi de logică matematică, tu te ocupi de pisălogică matematică!“. Avea un tip de raţionament care epuiza toate alternativele. În acest sens, îmi amintesc de o glumă, pe care Alexandru Solianu, unul dintre cei mai străluciţi studenţi ai lui, a făcut-o la aniversarea lui Grigri de 65 de ani. S-a ridicat în picioare şi, cu vocea lui Moisil, pe care-l imita perfect, a spus că o să vorbească despre gândurile profesorului cu privire la matematică. Sunau cam aşa: „Matematica nu se face în ore de birou. Matematica se face tot timpul. Dimineaţa când te scoli, faci matematică. Când te speli pe dinţi, faci matematică şi, dacă nu te speli pe dinţi, faci matematică atunci când nu te speli pe dinţi!“. Or, asta era într-adevăr o găselniţă, pentru că el aşa gândea, epuizând toate ipotezele.

„Să mă pupi în fund, Moisil!“

Tot studenţii povesteau că, la examene, dacă nu ştiau să rezolve un subiect, profesorul Moisil îi trimitea la bibliotecă să mai studieze. De aceea, examenul putea să se întindă pe câteva zile. Aşa făcea?
Tuturor! Secretarele erau exasperate pentru că trebuiau să facă situaţia şcolară la sfârşit de semestru şi alte statistici. Or, la o oră fixă, trebuia să predai catalogul, iar el nu preda nimic. Îl ţinea câte o lună. E chiar o poveste hazlie cu un student, disperat că, după ce se dusese de patru ori la bibliotecă, tot patru luase. Şi, când a ieşit din sală, cu mâna pe clanţă, a zis: „Să mă pupi în fund!“. Moisil l-a auzit şi l-a chemat la el. Studentul s-a întors, aşa, mai încruntat, mai speriat. Moisil i-a spus: „Asta e foarte simplu“ şi l-a sărutat pe frunte.

Păstra aceeaşi atitudine şi acasă?
La fel, ducea orice raţionament la extrem. Îi spuneai, de pildă: „Nu se găseşte ulei“. Şi te întreba: „Dar ai fost în cutare loc, în cutare cartier? Ştii precis că nu se găseşte în Pantelimon?“. Te epuiza. Şi, în genere, avea o rezervă atunci când încercai să-i spui că în viaţa practică sunt o mulţime de lucruri cu care el n-are de-a face, dar care sunt dificile. Îţi spunea că nu, ele nu erau dificile. Şi asta pentru că el nu avea de-a face decât cu lucruri dificile, matematica fiind cel mai dificil lucru... Şi nu mai termina.

„Petreceam nopţi întregi pe cântecelele lui Moisil“


Viorica şi Grigore Moisil, ultima fotografie împreună înainte de plecarea în Canada FOTO Arhivă personală

Unde obişnuia să-şi petreacă serile, zilele din weekend? Spuneaţi de Capşa...
El, la fel ca mulţi membri ai Academiei, a avut o afecţiune specială pentru COŞ (n.r. – Casa Oamenilor de Ştiinţă a Academiei). La sfârşitul anilor ’40, profesorii mergeau la Casa Universitarilor, organizată din iniţiativa academicianului Alexandru Rosetti, care era pe atunci rectorul Universităţii. Era ca un fel de club-restaurant, unde se ţineau şi conferinţe. Apoi, s-a înfiinţat Casa Oamenilor de Ştiinţă a Academiei. Pe noi ne lua bunicul, Constantin Moisil: „Hai, toată lumea la COŞ!“. Şi plecam cu toţii, nepoţi, copii. Acolo venea Daicoviciu de la Cuj (n.r. – Constantin Daicoviciu, istoric şi arheolog), care era însurat cu o verişoară de-a mamei, erau destui membri ai Academiei cu care ai mei erau prieteni. Era o atmosferă foarte familiară. Mi-aduc aminte de o întâmplare cu Ioana, buna mea prietenă din copilărie, fiica profesorului meu de arheologie, Ion Nestor, măritată ulterior cu doctorul Bruckner. Ne-am întâlnit odată la cimitir, unde este lotul academicienilor. Şi fiecare dintre noi venise cu flori pentru ai lui, iar Ioana, măturând mormântul tatălui ei, se întoarce către mine şi zice: „Zoe, parcă aş fi la COŞ!“. Erau toţi acolo.

COŞ era o instituţie. Până la un moment dat, când s-au luat casele Academiei, înclusiv COŞ-ul. După asta, Alexandru Rosetti, care obişnuia să ia prânzul acolo, s-a dus la Casa Universitarilor. Iar acolo nu l-au lăsat să intre că nu ştiau cine este! S-a supărat îngrozitor aşa că  s-a mutat la Capşa.

Zoe Petre

„De la Biblie la Proust şi înapoi“

În afară de matematică, practicată „când te speli şi nu te speli pe dinţi“, mai avea şi alte pasiuni?
Moisil, oricât părea el de pisălog, nu era monomaniac. A avut dintotdeauna curiozităţi diverse. I-a plăcut muzica, fără să fie el însuşi vreun executant sau vreun amator foarte rafinat. A citit literatură enorm, enorm. N-a existat lucru important, de la Biblie la Proust şi înapoi, pe care să nu-l citească. Vă spun, îmi lua cărţi din bibliotecă până în ceasul morţii. Plus că scria la reviste de cultură. A preluat, după moartea lui George Călinescu, „Cronica optimistului“, de la „Contemporanul“. Şi începuse să apară şi în emisiuni de televiziune. Tudor Vornicu a avut instinctul omului de televiziune şi şi-a dat seama că poate să facă din el un star. În ciuda faptului că nu era un om frumos, pentru că avea nasul borcănat... Putem spune că era chiar un bărbat urât faţă de ceilalţi fraţi. Cu toate astea, făcea furori!

Acelaşi Grigore Moisil spunea şi că „Orice om are dreptul să bea un pahar de vin. Eu sunt om, deci eu am dreptul să beau un pahar de vin. Dar, bând un pahar de vin, eu devin alt om...“ Rămânea, de obicei, la un pahar în plus ?
Lui Grigri îi plăcea să bea, din păcate. Foarte multă vreme nu se cunoştea decât puţin că băuse. Ei veneau şi stăteau la noi până târziu seara, la Revelion, la Crăciun, şi spre dimineaţă parcă era niţel mai vorbăreţ decât de obicei. Între timp, eu crescusem şi puteam să-mi dau seama. Bine nu i-a făcut, mai ales la reputaţie. Însă foarte mult folclor este fals, pentru că, de exemplu, el n-a băut niciodată peste zi. Obişnuia să bea seara, iar după aceea se culca. În ultimii ani ai săi se cunoştea mai mult că băuse, de pildă îi plăcea să cânte.

Viorica şi Grigore Moisil, la voce

Cânta?!
Avea ureche muzicală foarte bună şi cânta în duet cu Viorica, soţia lui, lucruri foarte amuzante, nişte cântecele franţuzeşti. Viorica urmase Conservatorul – canto şi compoziţie. El avea ureche bună şi o voce baritonală profundă. Erau absolut fermecători împreună! Petreceam nopţi întregi cu cântecelele lui Moisil. E adevărat că, spre sfârşitul mesei, începea să cânte şi „Fetiţe dulci ca-n Bucureşti...“ (râde).

                                             Moisilisme

Moisil face cunoştiinţă cu pictorul Piliuţă. Piliuţă se prezintă:
- Piliuţă.
Moisil:
- Şi eu!

Tânăr fiind, profesor la Iaşi. Într-o oră de curs, studenţii făceau gălăgie. Un băiat din banca întâi a început să sâsâie ca să se facă linişte. Moisil:
- Te rog să ieşi afară, mă deranjează sâsâitul dumitale!

Moisil, către un meteorolog:
- Cu ce probabilitate daţi prognoza timpului?
- Cu cel mult 40%, domnule profesor.
- Atunci de ce nu spuneţi pe dos, că aveţi şanse de 60%!

Un prieten îi spune într-o zi:
- Matematica asta pe care o predici tu, m-am săturat de ea până  la  gât.
 Moisil:
- Dar matematica se face de la gât în sus!
 


„Nu fumez mai mult de 30 de ţigări...“

Era şi un fumător înrăit.
Fuma patru pachete de ţigări pe zi! Era fumător de Carpaţi şi mi-aduc aminte că am fost odată la el şi am văzut că sertarul de la birou era plin ochi cu pachete de ţigări. „Dragă, când fumezi patru pachete de ţigări, trebuie să fii prudent!“, se scuza. După aceea s-a lăsat, la rugăminţile doctorilor, destul de târziu. Mi-a spus într-o zi: „Ştii, sunt foarte mândru! De doi ani m-am lăsat de fumat şi am ajuns să nu fumez mai mult de 30 de ţigări... în gând!“.

În 1973, când a plecat în Canada, s-a simţit mai rău decât de obicei?
Nu chiar. Stopul cardiac e ceva pe care nimeni nu-l poate preveni. S-a aşezat pe fotoliu şi a zis că e puţin ameţit. Viorica i-a zis: „Îţi fac un ceai?“. „Da...“, a zis el, şi în clipa următoare s-a dus. Memorabil este că după ce a murit, Viorica s-a dus, a doua zi după înmormântare, să vadă cum au aranjat mormântul. L-a găsit complet acoperit de flori care aveau înfăşurate câte-o matricolă pe codiţe...

INTERVIU Mircea Maliţa, academician, fost student al lui Grigore Moisil:
„Moisil mi-a încredinţat ce avea el mai drag: matematizarea României“


Mircea Maliţa a scris prima sa lucrare ştiinţifică împreună cu Grigore Moisil. FOTO: Marian Iliescu

Mircea Maliţa (87 de ani) nu se fereşte să-l numească pe Grigore Moisil cel de-al treilea părinte care l-a crescut. Iar Mircea Maliţa, diplomat, academician, fost director al Bibliotecii Academiei, fost ministru al Învăţământului, fost ambasador la ONU şi Geneva, fost ambasador în SUA, membru de onoare în Clubul de la Roma a întâlnit, pesemne, o mulţime de oameni remarcabili. Îl leagă de profesorul de matematică nu doar lucrările ştiinţifice, pasiunea comună pentru matematică sau seratele de la Casa Oamenilor de Ştiinţă. E ceva mai înălţător: încrederea pe care profesorul Moisil i-a acordat-o studentului Maliţa de la prima temă până la proiectul de lege pentru înfiinţarea şcolilor de informatică.

„Weekend Adevărul“: Domnule Mircea Maliţa, cum era profesorul Grigore Moisil la ore?
Mircea Maliţa: Trebuie să vă recunosc că amintirile mele legate de Moisil sunt mai numeroase după studenţie decât în timpul profesoratului lui. Totuşi, o primă amintire interesantă este din perioada când eu începusem să lucrez la Universitate. Am fost numit, când încă eram student, preparator la catedra de Analiză Matematică – el era la Algebră, profesor de logică matematică. Şi cred că m-a văzut cum lucram, probabil i-a plăcut, pentru că mi-a dat o temă atunci. Astfel, am făcut prima mea comunicare ştiinţifică împreună cu
Moisil. Deşi la catedre diferite, am lucrat împreună. Am rămas cu o impresie foarte bună despre el – era foarte strict şi nu făcea nicio concesie de la materie. Dar el nu m-a impresionat nici prin matematică, nici prin logică, ci mai degrabă printr-o idee fixă pe care o avea.

Atras în „campania Moisil“

Despre ce este vorba?
Profesorul Moisil întreţinea un proiect care, ulterior, s-a transformat într-o acţiune naţională, din care am făcut şi eu parte, fără să ştim că suntem prinşi într-o mişcare. Aceasta era matematizarea României. Ideea aceasta l-a dominat de la început până la sfârşit.Moisil spunea mereu că în cultura românească există şi talente, şi resurse, dar există o ignoranţă a publicului care crede că matematica este străină.

Ce aţi făcut, mai exact, în acest proiect şi în ce consta el?
Grigore Moisil începuse să ţină cursuri de matematică şi la alte facultăţi, nu neapărat de profil. Eu eram într-un rol mai mare în Facultatea de Matematică, în sensul că predam cursuri de matematică aplicată. El a văzut că mă ocup de asta, astfel că, într-o zi, m-a chemat la el şi mi-a vorbit despre „campania“ sa. „Uite, eu ţin cursuri şi la alte facultăţi, nu doar la Matematică. La început am ţinut şi la unii, şi la alţii. Acum, e aşa de mare reţeaua că nu mai pot să continui. Vrei să preiei nişte cursuri la alte universităţi din ale mele?“, mi-a propus. Am fost încântat! Practic, m-a luat partener în proiectul său pe care-l iniţiase. Timp de un an, am ţinut cursuri de matematică, la vreo patru facultăţi, printre care Drept, Sociologie, Psihologie.

                                                Moisilisme

În anul 1940, profesorul Moisil era la concentrare. Vine la un moment dat un colonel în inspecţie. Colonelul stă de vorbă cu ofiţerii concentraţi şi încep să înşire bancuri. Profesorul cere voie colonelului să-i pună o întrebare glumeaţă. Colonelul acceptă. Profesorul întreabă: „Ştiţi să deosebiţi paiele de fân?“. După un timp de gândire, colonelul spune că nu ştie. Profesorul a cerut permisiunea să dea el răspunsul. Şi răspunsul a fost: „Boul ştie!“. Pedeapsa pentru profesor a fost că seara s-a făcut un chef la care a plătit berea.

La examen, Grigore Moisil dă o chestiune unui student din prima parte a cursului. Studentul nu ştie. Grigore Moisil:
- Du-te acasă, citeşte partea asta şi vino mâine.
A doua zi, studentul nu ştie altă parte a cursului. Profesorul repetă:
- Citeşte şi partea asta şi vino mâine.
Tot aşa până a terminat tot cursul. Când iese de la examen, studentul e furios. Colegul îl asaltează: te-a trântit?
- Nu, dar mi-a spus: „Să ştii că-ţi pusesem din prima zi notă de trecere, pentru că am văzut că ai nevoie de bursă. Dar aşa, ai învăţat tot cursul“.
 


„Eram legat de «bătrânul» Moisil“

Şi îi interesa pe studenţii de „umanioare“ matematica?
Era un curs opţional, iar amfiteatrele erau pline! Veneau întotdeauna foarte interesaţi. Ani de zile, aceşti studenţi au povestit mai multe despre cursurile cu Moisil, cu mine, decât cei de la Matematică. Pentru mine a fost un exerciţiu foarte bun. Pot spune că acesta a fost primul mare contact cu Moisil, în care el mi-a încredinţat ce avea el mai drag – matematizarea României.

După facultate, aţi fost directorul Bibliotecii Academiei. Tatăl lui Grigore Moisil, Constantin Moisil, era şeful secţiei de Numismatică. Eraţi apropiaţi?
Noi doi eram legaţi! Pentru că la toate bogăţiile, culegerile, obiectele preţioase care aparţineau Academiei nu aveam acces decât şeful Cabinetului de Numismatică, „bătrânul“ Moisil, şi cu mine. Ca să deschidem seiful, trebuia să mergem amândoi, fiecare cu cheia lui, să deschidem uşile la care aveam acces. Mi-aduc aminte că atunci când am primit colecţia Constantin Orghidan, îmi petreceam serile în Academie cu bătrânul Moisil ca să verificăm fiecare piesă. Era, pe atunci, cea mai bogată colecţie de numismatică din lume! Peste 10.000 de piese!

Încurcătura de la Casa Regală

Dar nu vă întâlneaţi cu Grigore Moisil şi în afara culoarelor facultăţii? Doamna Zoe Petre povestea că mergea adesea, seara, la Casa Universitarilor, la Capşa...
Ne-am întâlnit de multe ori la Casa Oamenilor de Ştiinţă a Academiei. Când mai rămânea la un pahar în plus, dacă vedea pe cineva pe care-l cunoştea, îl chema lângă el să dialogheze. Şi era fermecător! Avea tot felul de glume. Una dintre favoritele lui era: „Ce credeţi? Am aţipit. Şi am visat că sunt la Academie. M-am trezit speriat. Închipuiţi-vă, era adevărat! Chiar eram la Academie!“. Iar altă dată mi-a povestit cum l-a primit regele Mihai, înainte să plece ambasador în Turcia, în 1946.

Povestiţi-ne, vă rog.
Când regele l-a numit ambasador, trebuia să-i dea diploma de ministru, că aşa se numea atunci, în Turcia. Şi l-au chemat la Casa Regală. „Am mers acolo împreună cu prietenul meu, Tudor Vianu.“ Moisil fusese numit în Turcia, iar Vianu – în Serbia. Înainte, i se explicase că există un protocol: că trebuie să facă 20 de paşi, apoi să se încline, atunci când vorbeşte regele trebuie să se ridice în picioare şi, orice ar fi, să nu-l întrerupă. A venit şi momentul. În faţa celor doi, regele a ţinut un discurs de laudă pentru fiecare. A început cu biografia lui Tudor Vianu. Regele l-a felicitat pentru tot ce a făcut el pentru matematică, aducându-i aprecieri şi tatălui său – un mare maestru al numismaticii. Moisil şi-a dat seama că regele a încurcat discursurile. „«Ei, nu e mare dramă», mi-am spus în gând. Am aşteptat să-mi spună şi mie ce mare critic literar sunt şi câte a făcut tatăl meu pentru medicina românească.“

Din Turcia mai veneau ştiri despre şederea lui Moisil acolo. Uneori cum că nu dădeau de el la Ambasadă. Odată l-au găsit pe o terasă pe mare, undeva în Istanbul. Era în pantaloni scurţi de baie, cu un ştergar pe spate, şi lucra matematică la masă.

Mircea Maliţa

Regele Mihai: „Mai la stânga, domnule!“

Constantin Moisil „devenise“ doctorul Alexandru Vianu.
Exact! După ce regele a terminat de citit discursurile, fără ca ei să zică nimic, au pornit spre ieşire. Şi Moisil zice: „Când să merg spre poartă, văd un câine mare, frumos, care stătea pe iarbă. Când am văzut câinele am intrat în panică!“. El era foarte sperios la câini. „Am început să merg cu spatele, ca să fiu cu ochii pe câine. Încet-încet, încercam să ajung la uşă, să pun mâna pe clanţă. Tot pipăiam poarta şi nu găseam clanţa! Atunci regele, văzându-mă, mi-a dat un sfat: «Mai la stânga, domnule, mai la stânga!». Şi uite aşa m-am ales cu o orientare politică de primul rang!“ Era extrem de glumeţ, îi plăceau butadele.

Penescu şi Ionescu, rivalii de la Politehnică

Pare că toată lumea îl stima şi-l simpatiza. Chiar aşa, nicio invidie?
Avea şi rivali. De pildă, el concura cu un profesor, domnul Penescu, de la Politehnică. Moisil susţinea că automatizarea era o operaţiune de matematică şi, în acest sens, dorea să fie el preşedintele comisiei de la Automatică. A scris şi foarte multe cărţi ca să-şi demonstreze ipoteza. În schimb, cei de la Politehnică erau de părere că problemele de automatizare le aparţin lor. Şi se înţepau. Odată s-a întâlnit, la Academie, cu asistentul lui Penescu, pe care-l chema Ionescu, care era şi omul de încredere al rivalului său. Moisil urca scările, celălalt le cobora. „Am onoarea, maestre!“, i-a zis Ionescu. „Bună ziua, domnule Penescu!“, i-a răspuns Moisil. „Vai, domnule profesor, el este profesorul meu, eu sunt Ionescu.“ La care Moisil: „Nu ţi-am spus cum te cheamă, ci cum semnezi“.

„El este cel care a avut ideea introducerii liceelor, facultăţilor de informatică în România“

Relaţia dumneavoastră cu profesorul Moisil pare că s-a construit gradual. Mai întâi v-a fost profesor, apoi „partener“, uneori chiar prieten de pahar.
Interesul cel mai mare însă s-a produs după ce eu am fost în SUA, în calitate de consilier al Misiunii Permanente a României la ONU. Dar nu are legătură cu funcţia mea, ci cu faptul că, acolo, eu am făcut cursuri de programare pe calculator. Asta i-a trezit o curiozitate foarte mare. Şi, ca răspuns, i-am oferit o mică maşină electronică construită de mine.

Calculatorul lui Maliţa, bijuterie la Centru

Cum aşa? Vă pricepeaţi?
În SUA se vindeau, de obicei, aparate pe care trebuia să le montezi singur. Asta era o mică maşină de calcul, precum cea de scris, pe care puteai să faci adunări, scăderi. Avea mai multe funcţii. Era o noutate pentru că era extrem de mică – pe atunci calculatoarele erau nişte elefanţi, nu ce ţinem noi acum pe masă –  şi dezvăluia toate secretele unei maşini de calcul. Între timp, Moisil avusese o iniţiativă foarte importantă – de a crea un Centru de Calcul la Universitatea din Bucureşti. De altfel, eram una dintre cele zece universităţi din lume care aveau un centru de calcul!

Moisil a intrat în fluxul internaţional cu o cercetare de logică căreia i-a găsit echivalentul în matematică. El a fost foarte atras de logicile neclasice şi a lucrat în asta cu totul superb. A publicat un compendiu de cercetare şi de prezentare a tuturor noilor logici în lume.

Mircea Maliţa

Practic, calculatorul era mană cerească pentru Centrul de Calcul.
Absolut! S-a uitat la ea, a desfăcut-o, s-a jucat cu ea. Dar cum fac ei şi cum se obţine? Ce putem cumpăra să avem şi noi? Am devenit colaborator al Centrului şi discutam mereu despre viitorul instituţiei.

Moisil: „Să încercăm să lucrăm la ceva bun“

De atunci, ideea informaticii l-a urmărit în permanenţă.
E puţin spus! El este cel care a avut ideea introducerii liceelor, facultăţilor de informatică în România. Iar felul în care s-au petrecut lucrurile este uluitor. Am să vă povestesc. M-am pomenit cu el la Minister, imediat după ce eu am fost numit ministru al Învăţământului, în ’70. „O să încercăm să lucrăm la ceva bun“, mi-a zis. „Trebuie să trecem energic la informatizarea şcolilor. Tu eşti ministru. Eu aş zice să scriem ce trebuie făcut. Şi, pe urmă, tu te ocupi.“ Şi a început: „Trebuie să avem o foarte bună prezentare a informaticii în universităţi. Deci, creăm catedre de informatică în toate universităţile din ţară. Bun. Dar asta este pe planul general al învăţământului superior. Noi trebuie să avem grijă şi de învăţământul nou – trebuie să fie şi o facultate sau două de informatică. Deci, toate marile universităţi îşi creează facultăţi de informatică! Astfel, informatica va deveni una dintre disciplinele care se vor putea studia. Ai înţeles, nu?“. Eu: „Da, da, am notat“. „Dar, acum, că am înfiinţat şi facultăţile, am introdus cursurile, ce facem cu învăţământul secundar? Întâi să introducem materia peste tot în licee, să-i facem să cumpere calculatoare! Parcă nu e destul! Sunt oameni care vor dori să se specializeze mai curând. Trebuie să facem licee de informatică!“ Şi aşa mi-a dat o listă de informatizare a învăţământului cum nu s-a mai pomenit!

                                            Moisilisme

În anul 1941, Grigore Moisil s-a înscris la un concurs de profesor la Universitatea din Bucureşti, la care se înscrisese şi Simion Stoilov. Prietenii l-au întrebat:
- Nu ştii că la concurs s-a înscris şi Simion Stoilov?
- Ba da, a răspuns dânsul.
- Şi speri să reuşeşti în locul lui Stoilov?
- NU! Eu nu m-am înscris la concurs ca să reuşesc, ci doar să se ştie că vreau să vin şi eu la Bucureşti!

Profesorul Moisil, pentru a compensa faptul că scrisul său era indescifrabil, scria, la începutul lecţiei, mai mare, apoi, aabsorbit de conţinutul prelegerii, scrisul devenea din ce în ce mai mărunt. Odată un student dintr-o bancă din fundul sălii, a intervenit zicând:
- Domnule profesor, nu se vede!
- Dar se aude!, a răspunsul profesorul.
Spre sfârşitul prelegerii, vocea profesorului devenind mai atenuată, dă prilej studentului să zică:
- Domnule profesor, nu se aude!
- Dar se vede!, răspunde cald profesorul.


„Măi, te pomeneşti că ţine!“

Nu vi s-a părut prea idealist?
Vă daţi seama! Eu eram nou în funcţie. I-am spus atunci: „Poate vă înşelaţi, domnule profesor, de puterea mea, dar trebuie obţinute o mulţime de dispoziţii... Să vedem ce zice Parlamentul, ce spune legea, care e avizul economiştilor şi tot aşa“. „Păi, asta e treaba dumitale? Dumneata le scrii şi ei se descurcă după aceea. Nu trebuie decât să le semnezi.“ Am început să mă gândesc: „Măi, te pomeneşti că ţine!“.Te pomeneşti că mă lasă lumea în pace, nu mă observă că eu semnez şi poate se face ceva. Am luat lista imensă cu universităţi, licee, facultăţi, generalizarea învăţământului, computere pentru toată lumea şi le-am transformat în directivele ministrului. Am semnat pentru ele. Era un proiect gigantic! Şi ce credeţi că s-a întâmplat?

Vi l-au refuzat.
S-au aplicat toate! Niciun fel de obiecţie. Am rămas uluit de această treabă. Întâi de toate pentru că eram nou acolo şi se putea concepe că mă apucase pe mine dandanaua. Am respectat planul lui Moisil integral. Şi toate au curs fără obiecţii şi cu interesul enorm al elevilor şi al profesorilor. Practic, liceele, facultăţile de informatică au fost ideea lui Moisil. Informatizarea s-a produs peste noapte. Iar copiii mei au studiat apoi informatica începând cu şcolile înfiinţate în perioada aceea.

„L-au dus pe Aldo Moro la grădiniţă“

„După ce am testat ideea lui Moisil cu succes, mi-am zis: «Domn’e, asta e o metodă foarte bună. O repet! O fac acum pentru introducerea limbilor străine. Franceză, engleză, germană, italiană încă de la grădiniţă». De altfel, când a venit Aldo Moro aici, era prim-ministru în Italia (n.r. – în perioada 1974–1976), l-au dus la o grădiniţă unde copiii învăţau italiană. Micuţii l-au întâmpinat, în italiană, cu „Bine aţi venit, Excelenţă!“ şi i-au cântat. El s-a minunat de ei, s-a aşezat în sală, şi nu mai pleca de acolo. Stăteam pe nişte băncuţe înguste, incomode. Dar Aldo Moro a fost aşa de impresionat că, deşi protocolul îi făcea semn că are o altă întâlnire, el le spunea să-l lase în pace“, povesteşte Mircea Maliţa.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

 

citeste totul despre: