Se invocă obligatoriu detaliu că de la doar 1500 de titluri de doctor în ştiinţe acordate în răstimpul 1990-1990 s-a ajuns la 67.000 de astfel de titluri obţinute în mai puţin de o treime (1990-2016) din intervalul de referinţă menţionat mai sus.

Sigur, cifrele sunt impresionante şi nu au cum să nu pună pe gânduri. Tare mi-e teamă însă că la o analiză ceva mai atentă respectivele cifre ascund o capcană. Încă şi mai evidentă, şi mai parşivă dacă am limita şi mai drastic intervalul de referinţă la perioada 1945-1990. Atunci când şi doctoratul devenise un instrument ideologic, politic. Menit să exprime controlul comuniştilor români draconic exercitat şi în acest domeniu.

Mai exact, cred că o punere în oglindă a celor două cifre echivalează cu relevarea a ceea ce ar putea să fie o anomalie slujindu-ne de o altă anomalie. 

Simplul recurs la cifre omite câteva detalii simple. Le enumăr, fără ambiţii de exhaustivitate, în rândurile următoare.

1. Aşa după cum spuneam mai sus, PCR şi ierarhia lui au făcut astfel încât dreptul de înscriere la doctorat, de elaborare şi de susţinere a unei teze să fie condiţionat de avizul organelor de partid. Din 1973-1974 încolo, când însuşi Nicolae Ceauşescu a primit cadou de la ASE şi de la Universitatea din Bucureşti două titluri de doctor în Ştiinţe (în Economie şi Filosofie) fără a elabora nici măcar un bruion de teză, în mod paradoxal, s-a limitat accesul la înscrierea la doctorat. Era necesar repetatul aviz al organelor de partid (şi la înscrierea, şi la susţinerea tezei), nu mai erau conducători ştiinţifici ( aproape nimeni nu mai primea dreptul de a coordona teze, viza în acest sens fiind acordată de însăşi Elena Ceauşescu devenită preşedinta Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie), se blocaseră cu totul accesul şi promovarea în instituţiile de învăţământ superior din România. O relevantă descriere a acestui complex de fapte birocratico-politic poate fi găsită în cartea istoricului Vlad Georgescu Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.

2. Din anul 1990 încoace, a crescut de câteva ori nu doar numărul universităţilor, ci şi cel al studenţilor din România. Chiar marilor universităţi, celor cu tradiţie, constituite astăzi în cartel, li s-a mărit considerabil personalul didactic ca o consecinţă a sporirii cifrelor de şcolarizare. Câtă vreme, prin reglementările aflate astăzi în vigoare, până şi un simplu asistent este obligat să deţină titlul de doctor în ştiinţe, este firesc să fi sporit numărul de teze. Marea problemă constă în calitatea lor. În cuantumul lor de originalitate. Dar şi în calitatea profesională şi morală a conducătorilor ştiinţifici. În condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce primesc dreptul de a conduce lucrări de doctorat şi în primejdia transformării abilitării într-o operaţiune de rutină, cu vădită tentă comercială. Nu există, din păcate, la ora actuală, un riguros control al numărului de teze conduse de o anumită persoană (nu e vorba doar despre doctoranzii încă legal aflaţi în stagiu, ci şi despre aceia care recurg la tot felul de tertipuri spre a amâna termenele de susţinere), în respectarea strictă a domeniilor de competenţă. Când un conducător se ocupă şi de 20-30 de teze (fiindcă aşa vrea el, fiindcă aşa i se impune spre a creşte finanţarea de la buget), când şi vârsta de scoatere la pensie a acestor conducători a ajuns subiect de negociere în numele autonomiei universitare (se susţin teze conduse de profesori care au depăşit de multă vreme respectabila vârstă de 75 de ani), când în comisiile de doctorat funcţionează schimburile reciproc avantajoase (un fel de circulaţie circulară), când în aceleaşi comisii s-au instaurat o stare de non-combat şi clientelisme evidente (la mijloc fiind interese pecuniare josnice), aberaţiile, fraudele, plagiatele sunt mai mult decât posibile. Chiar încurajate tacit.

3. Tot din 1990 încoace a revenit la dimensiunile sale fireşti ponderea învăţământului superior în domeniul umanist. Şi el hăituit sistematic în perioada comunistă. (cf. Lucian Boia - Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011). Era firesc să crească numărul de teze în domeniu. Nu numărul acestor teze mă îngrijorează, ci calitatea lor. Şi calitatea celor ce le coordonează. Capacitatea respectivilor conducători de a da un aviz responsabil asupra calităţii unor teze din domenii pe care nu prea le stăpânesc. Ori nu le stăpânesc deloc.

4. Au apărut noi domenii în care se susţin doctorate. Nu iau acum în discuţie ceea ce se întâmplă - şi se întâmplă multe lucruri grave - în domeniul ştiinţelor militare şi ale intelligence-ului (a dovedit-o cu prisosinţă excelenta cercetare a Emiliei Şercan, Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei naţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017). Mă abţin să comentez acum utilitatea doctoratelor în Arte şi Sport (stimulate de o decizie după părerea mea absolut aberantă a excesiv de lăudatului fost ministru, dl Andrei Marga). Observ doar că în domeniul ştiinţelor tehnice, practice au apărut noi domenii de cercetare.

Nu aş dori deloc să se înţeleagă că în cursul însemnărilor mele de astăzi aş fi dorit cumva să scuz ceea ce se întâmplă rău cu doctoratele din România. Am vrut doar să atrag atenţia asupra faptului că o viziune strict cantitativă este departe de a elucida şi de a oferi o soluţie acestei mari probleme.