EDUCAŢIA, domnule prim-ministru!

Domnule Ciolos, vă doresc succes în misiunea grea pe care v-aţi asumat-o! Pe lângă negocierile dificile cu partidele politice, succesul dumneavoastră va depinde de calitatea echipei ministeriale. Nu vă invidiez – veniţi într-un moment dureros, în care societatea românească este revoltata împotriva a 25 de ani de mizerie politică. Mă număr printre cei care consideră că Educaţia trebuie să fie prioritatea dumneavoastră numărul unu!

Aşa cum poate să vă spună orice părinte, fără un viitor asigurat, prezentul îşi pierde sensul… Din păcate, chiar la Educaţie cred că aţi fost păcălit, şi voi explica de ce.
 
Analizez sistemul de educaţie din România de peste 20 de ani şi de multe ori am contribuit dezinteresat din experienţa mea de cercetător şi profesor universitar în Statele Unite la diferite planuri de reformă şi instituţii reformiste. Asta chiar înainte de a iniţia Ad Astra, un forum pe care l-am gândit să ajute cercetătorilor români de pretutindeni. La început speram că sistemul românesc se vă reforma rapid, şi mulţi dintre noi, cei educaţi la universităţi de tradiţie din Occident ne vom întoarce acasă, unde ajutorul nostru va fi bine primit. Am realizat însă că aşa ceva nu va fi posibil până când cuţitul nu va ajunge la os.
 
Dar…surpriza! Nici invazia titlurilor fără acoperire din zeci de universităţi private, nici doctoratele la kilogram din universităţile de stat, nici plagiate până la nivel de prim-ministru, nici transformarea puşcăriaşilor în savanţi nu a lăsat cuţitul să penetreze soriciul gros al “elitei academice” din România, darămite să ajungă la os... Personal, am renunţat de ani de zile să mă mai gândesc că mă voi întoarce să profesez în România, nu doar pentru că activez în cea mai importantă instituţie din domeniul meu de cercetare, şi deci mi-ar fi greu să mă rup de cercetarea de top, dar şi pentru că orice întoarcere într-un sistem complet ostil şi feudal ar fi un eşec anunţat.

Dintre foştii membri marcanţi ai Ad Astra îi amintesc pe fostul ministru al Educaţiei Daniel Funeriu şi colegii lui de guvernare precum fostul preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare ştiinţifică, chimistul Dragoş Ciuparu, foşti preşedinţi ai Consiliului Naţional al Cercetării ştiinţifice precum fizicianul Mihai Dima sau biologul Alexandru Babeş. De-a lungul timpului, m-am despărţit în opinii faţă de mulţi colegi din ţară, care au clacat la presiunea compromisului, iar drumul pe care l-au luat nu a ajutat unei reforme adevărate a educaţiei. Nu toţi însă! Unii au preferat să se adăpostească în faţă urgiei făcând ceea ce ştiau mai bine, ştiinţa adevărată.
 
Aş fi dorit să nu am dreptate, şi eforturile elitei rămase în ţară cu ajutorul nostru din afară să ducă la rezultate pozitive, dar din păcate o simplă rotire a privirii prin mizeria educaţiei româneşti de azi este edificatoare… Un lucru este clar: analizele bazate pe date solide au arătat că orice compromis la adresa reformei în România nu face decât să ne afunde şi mai adânc în mocirlă… Este deci nevoie de un ministru hotărât cu o mare experienţă atât în cercetare şi educaţie (meserie de bază!), dar şi în managementul ei, şi dotat cu o coloană vertebrală verticală, care să nu aibă interese de mărire nici în sistem, nici în politica românească!

Domnul Adrian Curaj, propus pentru postul de ministru al Educaţiei este departe de a oferi garanţii solide. Este adevărat că este iubit de o mare parte a societăţii civile, care s-a ridicat să-l apere faţă de atacurile făţise ale superiorului său din Politehnica Bucureşti, Ecaterina Andronescu, pentru că şi-a făcut slujbă la instituţia pe care o conduce fără incidente majore. Această instituţie, UEFISCDI împarte prin competiţie o parte din banii de cercetare în universităţi. în pofida acestor indicii pozitive, nu cred că acest domn va avea curajul (şic!), şi nici priceperea de a reporni reforma şi nicidecum de finaliza ceva solid.
 
Pe ce mă bazez? În primul rând domnul Curaj nu are o meserie de bază în care să fi excelat şi nu  am încredere în astfel de oameni până când nu mi se demonstrează contrariul. Deşi profesor la ditamai Politehnica bucureşteană, domnul ministru desemnat nu ar putea fi nici asistent la o universitate decentă din Occident cu CV-ul sau profesional – nu a publicat nimic de talie internaţională în specializarea dumnealui de Sisteme Automate. Da, are câteva articole cu titluri vagi ştiinţifice conduse de alţii şi citate de amici şi colegi, dar atât! Cum a promovat domnul ministru desemnat la gradul de profesor? În rest, ca şi ilustrul său predecesor, Câmpeanu, pare un colecţionar de certtificate, diplome şi medalii, din care nu lipseşte bineînţeles un certificat de bună purtare de la Colegiul de Apărare! Fără o meserie de bază, cum poate fi cineva considerat pentru postul de ministru al Educaţiei? Ce se speră prin desemnarea unui asemenea om?

Doi, domnul Curaj a fost mulţi ani secundul groparului cercetării româneşti, Ioan Dumitrache, un alt lider de talie scundă cu care ne-a procopsit Politehnica, unde a fost rector înaintea lui Andronescu. Mi se va reproşa că prin această ucenicie lungă a devenit tehnocrat. Mă scuzaţi, dar nu cred că se poate învăţa să faci vin de concurs spălând pahare într-un bar de cartier!
 
Deci daţi-mi voie să fiu profund sceptic că acest domn va face mare brânză ca ministru! Îmi veţi spune că fiecăruia trebuie să i se dea o şansă ... OK. Din punctul meu de vedere de observator obiectiv de la distanţă de câteva decenii, iată mai jos o lista de lucruri pe care domnul Curaj ar trebui să le ducă la îndeplinire său măcar să aibă curajul (şic!) să le pună în discuţie. Şi sper să facă asta fără să-şi tragă vilă RAAPS plătită de stat şi fără să vină la minister cu şofer şi girofar… O bicicletă dacă se poate!

•  Creşterea salariilor educatorilor, învăţătorilor, şi profesorilor de la grădiniţă la liceu la o sumă dublă faţă de salariul şefului de post la sate şi a consilierilor la primărie în oraşe. Cu alte cuvinte să restabilească demnitatea şi prestigiul celor care fac educaţia copiilor noştri! Această creştere de salarii ar stimula pe cei care acum salahoresc fără speranţă în şcolile româneşti şi ar atrage absolvenţi de facultate de calitate în învăţământ. Această prioritate de grad zero a reformei poate fi uşor finanţată în parte prin anularea mult hulitei creşteri a salariilor politicienilor şi prin mult promisa creştere de 6% pentru educaţie!

• Simplificarea programei de studiu obligatorie de la grădiniţă la liceu pentru a permite învăţarea solidă a cunoştinţelor de bază din Matematică, Limba şi Literatura Română, Ştiinţe, Istorie, Tehnologie şi Computere. Această idee este contrară directivelor europene care doresc să împâneze pe elevi cu cunoştinţe inutile precum curcanii cu castane dulci,  şi necesită curaj (şic!) şi gândire independentă pentru a fi implementată spre educarea unor generaţii întregi care să ştie să scrie frumos şi să socotească corect. Oferirea în paralel de cursuri avansate şi vocaţionale pentru elevii atraşi de alte domenii pentru a încuraja talentul natural care există în fiecare copil, fără excepţie! Alternativa la această viziune este coşmarul care începe să se înfiripe astăzi în societatea românească: o segregare fără precedent a copiilor cu părinţi bogaţi care îşi permit să le ofere o educaţie de calitate în şcoli private şi o mare de oameni pe care i-am pierdut în şcoală pentru o societate normală, care vor vota cu cei care le oferă mai multă pâine sau mai mult circ…

• Desfiinţarea imediată a facultăţilor din universităţi private şi de stat care s-au făcut vinovate de fraude educaţionale de amploare sau care nu posedă un patrimoniu corespunzător pentru o educaţie de calitate.

• Eliminarea imediată a finanţării de bază universităţilor care nu este făcută pe bază de competiţie naţională. Cu alte cuvinte: nici un salariu fără performanţă! Eliminarea principiului finanţării pe bază de numărul de studenţi. Acesta nenorocită idee introdusă de politrucul Andrei Marga stă la bază dezastrului actual din învăţământul superior. A distrus echilibrul între cadre didactice şi facultăţi, a dus la îmbogăţirea unora în detrimentul altora. Eliminarea diferenţei neruşinate de salarizare dintre cadrele didactice din poziţii inferioare şi profesori.

•  Evaluarea universităţilor româneşti cu evaluatori selectaţi doar din primele 100 de  universităţi ale lumii şi împărţirea acestora în două categorii: colegii – fără drept de a acorda masterate sau doctorate şi fără drept de cercetare pentru personalul didactic şi universităţi propriu-zise. Eliminarea slujbelor pe viaţă din universităţile româneşti şi înlocuirea lor prin contracte pe 5 ani plus introducerea posturilor permanente (Tenure) doar pentru postul de profesor. Similar, eliminarea slujbelor pe viaţă din institutele româneşti înlocuite prin contracte pe 5 ani şi introducerea posturilor permanente (Tenure) doar pentru cercetătorii de grad superior.

• Reabilitarea abilitării conducătorilor de doctorate şi cerinţa de a avea această abilitare pentru a deveni profesor. Abilitarea a fost gândită ca un proces prin care un cadru didactic poate conduce doctorate – după cum ştim ruşinea sistemului românesc şi faima lui peste hotare: sistemul care a produs cel mai longeviv prim ministru plagiator din lume! Acordată acum la masă verde, abilitarea va trebui acordată doar cu comisii integral internaţionale cu experţi din universităţi de prestigiu din străinătate.

• Comasarea multiplelor agenţii de evaluare şi comisii de experţi din educaţie într-una singură care să aibă rolul de a asigura respectarea unui cod de conduită naţional. Reatribuirea celorlalte roluri pe care aceste agenţii le au în prezent universităţilor, conform cu principiul independenţei universitare.

• Desfiinţarea completă a finanţării nucleu pentru cercetare în institute şi universităţi concomitent cu înfiinţarea unei agenţii unice de finanţare exclusiv competitive a cercetării în România cu evaluatori exclusiv internaţionali din universităţi de prestigiu. Pentru a-i asigura independenţa şi profesionalismul, această Fundaţie Naţională pentru Cercetare (FNC) ar trebui condusă de un manager independent, fost cercetător şi apoi manager în una din primele 100 universităţi ale lumii şi să aibă un buget asigurat pe 10 ani prin modificarea constituţiei independent de schimbările politice din România. Înfiinţarea FNC trebuie cuplată cu eliminarea completă a finanţării publice pentru alte institute precum cele subordonate Academiei Române  sau altor ministere şi integrarea lor în finanţarea exclusiv competitivă prin FNC. Suntem o ţară mică şi nu trebuie să papagalicim birocraţia excesivă a Uniunii Europene cu zeci de agenţii şi programe care în România devin doar găuri fără fund, organizaţii quasi-legale de spălare a banilor! Banii economisiţi pe salariile birocraţilor precum însuşi domnul Curaj vor merge acolo unde trebuie: spre cercetare! Banii taxelor şi impozitelor noastre nu mai trebuie să finanţeze astfel o cercetare naţională falimentară!

Deşi aceste idei, nu necesită bani în plus de cei 6% promişi, şi pot părea radicale în atmosfera duhnita a elitelor academice româneşti, ele sunt cruciale pentru însănătoşirea nu doar a sistemului educaţional, ci a întregii societăţi româneşti.
 
Credeţi că are curaj domnul Curaj, domnule prim-ministru?