Alături de testele PISA şi alte evaluări internaţionale, avem instrumente suficiente să ştim cum stăm, ce să mai facem pentru a ne apropia de grupul statelor performante în materie de educaţie şi formare.

Iată cum stăm la un prim set de indicatori cheie.

La primul indicator este vorba de tineri între 18-24 de ani care nu au finalizat o formă de învăţământ. România este la 18,5%, în timp ce media europeană este 10,7%, iar ţinta UE 2020 este de 10,3%. Obiectivul naţional în cadrul strategiei Europa 2020, de 11,3%, rămâne de neatins. Rata ridicată a părăsirii timpurii a şcolii este concentrată în zonele rurale şi în rândul romilor. Procentul celor care au părăsit timpuriu şcoala în rândul tinerilor în vârstă de 18-24 de ani a scăzut uşor (de la 19,1% în 2015 la 18,5% în 2016), dar rămâne al treilea cel mai ridicat din UE.

Şi la ponderea absolvenţilor de studii superioare stăm mai prost decât media europeană. Dacă luăm în calcul şi absolvenţii de la fabricile de diplome universitare, care numai studii superioare, în adevăratul înţeles al cuvântului, n-au absolvit, atunci situaţia este mult mai gravă. Este greu de dat un procent, dar ştiind ponderea fabricilor de diplome, în special private, procentul absolvenţilor cu studii superioare veritabile este mult mai mic.

Cu adevărat dramatică este situaţia României la indicatorul: „Procent de tineri cu vârsta de 15 ani cu un nivel scăzut de cunoştinţe“ (analfabeţi funcţional).

La matematică 39,9% în România, faţă de media UE de 22,2%, aproape dublu!

Cum nu este de acceptat ca elevii români au inteligenţa de două ori mai redusă comparativ cu elevii din alte ţări, explicaţia derivă din programele şcolare, mult prea încărcate, având doar dimensiunea conceptual teoretică, nu şi pe cele aplicativ-practice, interdisciplinare, generatoare de învăţare continuă. Aceasta este explicaţia reală, alături de prestaţia de slabă calitate a profesorilor români, nemotivaţi de salarizare proporţională cu performanţa şi rezultatele muncii.

Testele PISA au itemi cu pronunţat caracter aplicativ-practic şi interdisciplinar. Exact ce nu există în programele şcolare din România.

Aproape la aceleaşi concluzii ajunge şi raportul CE:

Procentul mare al elevilor cu o performanţă scăzută în ceea ce priveşte competenţele de bază în cadrul PISA se explică printr-o combinaţie de factori educaţionali şi provocări legate de echitate. La testarea PISA 2015, 38,5 % din românii de 15 ani nu au reuşit să atingă un nivel minim de cunoştinţe la ştiinţe. 24% din elevi au o performanţă scăzută la toate cele trei subiecte testate. Acest lucru arată că factorii ducaţionali, cum ar fi predarea şi programele de învăţământ, au un impact important asupra rezultatelor educaţionale. Proporţia elevilor cu cele mai bune performanţe —cei capabili să rezolve probleme complexe —este cea mai mică din UE (2 % la citit, 3,3 % la matematică şi 0,7 % la ştiinţe). Acest lucru poate sugera că abordările de predare actuale nu sunt adecvate pentru a promova abilităţi mai complexe şi de ordin superior (OCDE 2017). În pofida faptului că performanţa medie a României la PISA s-a îmbunătăţit faţă de 2006 (de la 418 la 435 de puncte), aceasta rămâne cu aproximativ doi ani de şcolarizare sub media UE (495 de puncte în 2015). Aceste rezultate ar fi şi mai scăzute dacă ar fi fost inclusă proporţia mare a elevilor care nu sunt înscrişi în învăţământul formal (OCDE 2017).

 Ce să mai vorbim de „participarea adulţilor la procesul de învăţare continuă“, care în  România este de 10 ori mai redusă comparativ cu media UE.

Cităm din Raport: Cheltuielile pentru educaţie sunt scăzute, iar mecanismele de direcţionare a fondurilor către şcolile dezavantajate sunt insuficiente. Cheltuielile publice generale pentru educaţie ale României ca procent din PIB rămân cele mai scăzute din UE: 3,1% în 2015 în comparaţie cu media UE de 4,9 %. În anul 2015, cheltuielile pentru educaţie au crescut în termeni reali (+5,6 %), dar reprezintă doar 8,6 % din totalul cheltuielilor publice (media UE fiind de 10,3 %).“

Pentru că majoritatea ţărilor UE nu au problemele cu corupţia pe care le are România, nu se spune nimic în raport despre mecanismele de urmărire a eficienţei cheltuirii banilor publici. Înaintea oricăror alocări mai mari, În România trebuie instalate astfel de mecanisme, în caz contrar banii dispar ca apa în nisip.

Iată şi câteva clasamente din Raport, cu România pe ultimele locuri.

România are în urma sa doar Cipru, dacă asta poate fi o consolare.

Şi în acest tabel România devansează doar Estonia şi Malta.

La acest capitol, România este chiar pe ultimul loc, nu are măcar satisfacţia de a nu fi ultima.

În concluzie

Este inacceptabil ca o ţară de mărimea României, cu PIB-ul României şi cu resursa umană remarcabilă să fie coada Europei la educaţie şi formare. Explicaţia stă în politicile publice generate de clasa politică în ultimii 28 de ani, care au ţinut cont de îmbogăţirea fabricilor de diplome universitare, de interesele sindicale, de distribuţia fondurilor bugetare spre pomeni electorale, şi nu de performanţă în acest aşa de important domeniu, educaţie şi formare.

Planurile cadru şi programele şcolare sunt în mare măsură aceleaşi de 50 de ani, salarizarea nu se face ţinând cont de performanţe şi rezultatele muncii, managementul este politizat cu politruci de partid, nu există un sistem de evaluare standardizat şi uniform la nivel de ţară, care să măsoare progresul şcolar al elevilor.

Există o prăpastie între şcoală şi piaţa muncii, angajatorii nu-şi găsesc în România forţa de muncă calificată de care au nevoie.

Iar rezultatele acestor politici care nu urmăresc interesul naţional se văd în momentul când instituţii europene de prestigiu ne compară cu restul ţărilor din UE.

Acesta nu e nici primul nici ultimul raport care se ocupă de educaţie şi formare în UE. Şi acesta, ca şi celelalte, nu va lăsa nici o urmă în elaborarea  politicilor publice în cazul educaţiei şi formării.