I-a plăcut şcoala, chiar dacă nu consideră că ar fi fost „o elevă exemplară". Foarte serioasă, nu s-a dus niciodată la ore „cu temele nefăcute" şi nici nu şi-a pus problema să copieze la Bacalaureat. Dacă nu ar fi ajuns campioană mondială cu ambiţii la aurul olimpic la spadă, probabil că s-ar fi făcut psiholog.

Le este recunoscătoare profesorilor din liceu care au făcut-o să guste materii de care nu se apropiase în şcoala generală, precum Istoria sau Geografia, dar şi profesoarei de atletism din facultate, care a învăţat-o să alerge. E bucuroasă că părinţii au dus-o la scrimă, pentru că astăzi este convinsă că nu i s-ar fi potrivit cu adevărat niciun alt sport.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născută în 1984, aşa că şcoala aţi început-o, probabil, imediat după ce a căzut regimul comunist...

Ana Maria Brânză: Într-adevăr, sunt născută în Bucureşti, mai precis în cartierul Rahova, sectorul 5 al Capitalei. Prima şcoală la care am fost este Şcoala Generală nr. 141.

Şi ce v-a plăcut ori, dimpotrivă, nu vi s-a potrivit? Cum a fost începutul şcolii?

Pentru mine era... aproape ca şi cum începea o petrecere. Ţin minte că eram foarte entuziasmată, mai ales de uniformă, îmi plăcea foarte mult. Singura mea problemă erau pampoanele. Aveam părul destul de scurt, dar mama tot timpul ţinea să-mi facă două codiţe şi mă chinuia cu pampoanele şi cu bentiţa albă. Până la urmă m-am obişnuit însă. Îmi amintesc că o bună parte a entuziasmului pe care-l manifestam în legătură cu şcoala se explica mai ales prin faptul că mergeam la şcoală şi-l aveam coleg de bancă pe cel mai bun prieten, vecinul de la etajul cinci. Mai aveam colegi din cartier, prieteni din cartier care mergeau cu mine la şcoală şi de asta probabil că primele patru clase, sub îndrumarea doamnei Mariana Zgăbunţă, care din păcate nu se mai află printre noi, mi s-au părut aşa, ca o vacanţă mai mult. Ba aş putea spune chiar că în clasele primare la şcoală îmi plăcea mai mult decât în vacanţă! Eram geloasă pe copiii care aveau bunici la ţară... (râde)

Învingătoare în sferturile de finală cu Liubova Shutova, la Beijing în 2008

Serios?

Chiar am amintiri foarte plăcute de atunci, probabil şi pentru că doamna învăţătoare era o fire activă... Tot timpul aveam tot felul de activităţi extraşcolare: ne ducea în vizite la muzee, organiza excursii... În plus, fratele meu, care este mai mare cu trei ani, urma cursurile aceleiaşi şcoli, deci aveam un soi de imunitate, ca să spun aşa.

Pregătirea pentru sport a început în aceeaşi perioadă?

Scrima am început-o la sfârşitul clasei a V-a şi ulterior au apărut şi rezultatele din clasă, eram văzută altfel la şcoală. Bineînţeles că nu am lăsat niciodată învăţătura deoparte, mergeam în cantonamente şi la diverse concursuri cu manualele după mine, îmi făceam temele, deci profesorii n-aveau ce să-mi reproşeze. În afară de faptul că eram o fire băieţoasă şi dacă era rost, nu ştiu, de ceva bătăiţă prin clasă, eu eram prima, dar fiind fată, vă daţi seama că eram scutită de pedeapsă tot timpul.

În sport, ştiu că aţi încercat mai întâi tenisul şi probabil că nu vi s-a potrivit; dar cum v-aţi îndreptat, totuşi, către un sport atât de băieţos?

Am început tenisul alături de câţiva colegi din clasă, dar neavând competiţie, am renunţat repede la idee. Apoi a urmat scrima, care nu a fost chiar ideea mea, nu eram pasionată de D'Artagnan, de „Cei trei muschetari", pe vremea aceea - bine, nici acum nu pot să spun că am făcut o pasiune pentru ei... Fratele meu a fost cu ideea să merg la scrimă. El, pe vremea aceea, era o tânără speranţă la echipa de fotbal a clubului Steaua. Între timp el s-a lăsat de sport, dar mi-a deschis mie un nou orizont.

Şi a fost dificil să duceţi şi şcoala, şi sportul în paralel?

Nu! Şcoala era ceva obligatoriu, pe când scrima a devenit distracţia mea, era modul meu de relaxare... Pot spune că a fost dragoste la prima vedere. Până în clasa a VII-a am stat în Bucureşti. Apoi, de la începutul clasei a VIII-a, am fost nevoită să mă mut la Craiova, pentru că acolo era centrul de pregătire a juniorilor. M-am mutat inclusiv cu şcoala, iar familia a rămas în Bucureşti.

A fost greu să lăsaţi familia aici?

Nu. Pentru mine, la 13 ani, să pleci de-acasă, să stai singur, părea un vis. Iar odată ajunsă la Craiova, la Liceul cu program sportiv, am constatat că nu mai am doar doi părinţi, ci am foarte mulţi. Toţi colegii mei erau mult mai mari ca mine, aveau în jurul vârstei de 20 de ani, erau la facultate, antrenorii erau cu mine tot timpul, şi la şcoală, şi în afara orelor de şcoală... Aşa că acolo s-a cam terminat cu distracţia pentru mine. Toţi îmi controlau temele, pe rând, şi cred că asta mi-a prins bine într-un final.

Aţi mai povestit despre dificultăţile de ordin material pe care le presupune acest sport la noi, la clubul din Craiova, de pildă. Şi acum este la fel ca în urmă cu câţiva ani? Generaţiile mai mici continuă să moştenească echipamentul celor mai mari, care au crescut?

Noi am început în vremuri mai grele, când nu se găsea echipament. Chiar primul meu costum de scrimă a fost procurat cu eforturi de părinţii mei, şi-mi amintesc că era dintr-o, nu ştiu, pânză de cort sau ceva asemănător, în orice caz, un material foarte tare. Dar ţin minte că, fiind vorba de primul meu costum de scrimă, îmi era foarte drag. Iar la început, la Craiova, nu aveam nici măcar sală de sport! Ţineam antrenamentele în sala de festivităţi a liceului cu program de sport la care învăţam. Era greu, nu aveam vestiare, ne schimbam în spatele unei cortine a scenei. Ce este mai trist este că şi astăzi întâmpinăm cam aceleaşi probleme. Eu am început scrima la Şcoala Sportivă nr. 3 a clubului Steaua. Din ce îmi dau seama, şcolile sportive nu mai sunt susţinute nici cât erau susţinute pe vremea aceea. Şi cum, din păcate, mulţi părinţi nu îşi permit să cumpere echipament, se pierd astfel mulţi viitori campioni. Partea bună, dacă ar fi să vobim despre ea, este că în Bucureşti, în ultimul timp, au luat amploare cluburile private, o idee foarte bună din punctul meu de vedere! Dar, cum spuneam mai devreme, sunt părinţi care nu-şi pot susţine copiii pe cât şi-ar dori în viitoarea carieră de sportivi.

Cu bentiţă şi pampoane, La serbarea de Crăciun, Pe podium încă din adolescenţă



Poate şi mai trist este că sportul este privit în şcoala românească ca o materie opţională. Ce aţi transmite dumneavoastră, din acest punct de vedere, Ministerului Educaţiei?

E o veste foarte tristă pentru noi. Ţin minte şi acum cum îmi juleam genunchii pe bitumul din curtea şcolii, sub îndrumarea doamnei diriginte. Am avut noroc ca în clasa a V-a să am o dirigintă profesoară de Sport, iubitoare de mişcare şi, mai mult decât asta, o persoană care ştia să mă ambiţioneze. Pentru că eu mă pregăteam deja să devin sportivă de performanţă, vă daţi seama, pentru mine ora de Sport chiar era cea mai interesantă dintre toate. Din păcate acum, nu ştiu, părinţii se orientează spre alte lucruri şi uită de mişcare, uitând astfel să le facă un bine copiilor lor. Sigur că nu mă simt eu în măsură să dau sfaturi unor oameni mult mai experimentaţi decât mine în domeniul educaţiei, dar cred că ar trebui să luăm în considerare faptul că avem nevoie de copii sănătoşi în primul rând, dar şi dezvoltaţi armonios. Sportul te disciplinează şi dacă vrem acasă copii cuminţi şi ascultători, ar fi mai bine să îi trimitem la sport să-şi consume energia, pentru ca acasă să fie exemplari.

Cum a fost în liceu? La ce vă făcea plăcere să învăţaţi?

Cum vă spuneam, am urmat cursurile unui liceu cu profil sportiv.  Aşa că aveam câte trei-patru ore pe zi de şcoală şi în rest ne antrenam. Cu toate acestea, făcusem o pasiune pentru Psihologie. Istoria nu-mi plăcuse cât am stat la Bucureşti, dar acolo am găsit o profesoară care m-a făcut să îmi placă şi Istoria, la fel Geografia... Am întâlnit profesori extraordinari la Craiova! Cu mulţi dintre ei mai vorbesc şi acum, ţin legătura şi îmi face plăcere să-i întâlnesc de câte ori se poate. Ce este cu adevărat trist pentru mine: de câte ori mă întâlnesc cu ei, îmi spun că am fost ultima generaţie de copii buni. Asta nu-mi place, mi-e milă de ei, pentru că, totuşi, nu consider că generaţia mea a fost una excepţională. Sigur, mă bucur că au rămas cu amintire plăcută, dar vă asigur că noi nu am fost nici pe departe cei mai exemplari elevi! Noi, fiind sportivi, stăteam mai mult în cantonamente, mai mult plecaţi la concursuri, dar nu se întâmpla niciodată să venim fără teme făcute la şcoală. Nu pot să aleg o singură materie care să-mi fi plăcut cel mai mult; pot să vă spun în schimb că profesorii din liceu mi-au fost tare dragi.

"Mergeam în cantonamente şi la diverse concursuri cu manualele după mine."

Ana Maria Brânză, scrimeră

"Primul meu costum de scrimă a fost procurat cu eforturi de părinţii mei, şi-mi amintesc că era dintr-o, nu ştiu, pânză de cort sau ceva asemănător."

Ana Maria Brânză, scrimeră

A vrut să facă Psihologie

„Weekend Adevărul": Cum a fost pentru dumneavoastră examenul de Bacalaureat? Aţi copiat?

Ana Maria Brânză: Nu, nici nu s-a pus problema de aşa ceva! Iniţial se gândiseră să organizeze o sesiune extraordinară pentru sportivii de performanţă, dar până la urmă, intenţia aceasta nu s-a mai concretizat, aşa că am dat Bac-ul în condiţii normale, ca orice elev. N-am fost scutiţi de faptul că am făcut liceul sportiv, am avut aceleaşi subiecte ca toţi ceilalţi elevi şi n-am copiat! E drept că nici nu am luat doar note de 10. În orice caz, ne-am prezentat decent şi nu am creat probleme nimănui.

Apropo de aceeaşi perioadă a adolescenţei, cum era atunci cu băieţii? Le era teamă să iasă cu cineva atât de „experimentat în bătăi", să spunem aşa?

Exact. Când am început scrima, dintre toţi copiii din clasă (chiar şi dintre băieţi) eu eram cea mai bătăioasă, cea mai băieţoasă, dar nu mi s-a întâmplat să aflu că cineva ar fi evitat să mă invite undeva din acest motiv. Bine, şi acum mai sunt întrebări de genul acesta: „Să te invit la o cafea sau mă înţepi?" (râde) Nu, ceea ce fac eu, „jobul" meu îl fac doar în sala de scrimă şi doar pe planşă, în afara lui, nu... Şi mai ales că scrima nu este un sport de autoapărare, multă lume ne întreabă dacă ne-ar ajuta în cazul în care cineva s-ar lua de noi pe stradă. Probabil că dacă aş avea un băţ la mine, aş putea să-i lovesc, dar nu vreau să mă gândesc la astfel de incidente.

La facultate aţi avut ceea ce se cheamă o viaţă de student?

Parţial da, parţial nu. Eu am vrut să urmez cursurile Facultăţii de Psihologie, nu neapărat pentru a profesa pe mai departe, ci mai mult pentru a mă ajuta pe mine. Din păcate n-am mai reuşit să ajung la Facultatea de Psihologie, pentru că am urmat cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport de la Craiova. N-am avut chiar o viaţă de student, deşi stăteam în cămin la Craiova pe vremea aceea. Cel mai mult mă distrau la facultate orele practice la alte sporturi, mergeam la ore de atletism, volei, handbal, baschet şi îmi dădeam seama că scrima este singurul sport pe care l-aş putea practica în viaţa aceasta, pentru că la celelalte sunt complet lipsită de talent... Îi datorez totuşi foarte mult profesoarei de atletism din facultate, doamna Dragomir, care m-a învăţat să alerg. Eu, când am ajuns acolo, făceam deja sport de atâta vreme, aveam rezultate bune la scrimă... Iar doamna profesoară mă întreba: „Cum poţi să alergi în halul acesta şi să fii sportiv de performanţă?". Şi mi-am făcut temele bine la şcoala alergării şi acum sunt un exemplu demn de urmat! Datorită dumneaei, bineînţeles.

Ce ambiţii aveţi pentru Londra?

Bineînţeles, obiectivul principal, obiectivul nu doar pentru acest an, obiectivul vieţii mele este aurul olimpic. Să sperăm că se va putea concretiza anul acesta, mai ales că de data asta am două şanse. Dacă la Jocurile Olimpice de la Atena şi Beijing am mers singură, acum voi participa cu o întreagă echipă, voi avea susţinerea lor şi, bineînţeles, şansa de a cuceri o medalie şi la echipe. Toate, nu visăm decât aurul olimpic! Eu visez la asta de patru ani de zile deja şi să sperăm că o să ne iasă bine. Acum ştim şi cu cine ne vom întâlni acolo, cu cine ne vom măsura forţele. E adevărat că sunt echipe care nu ne convin foarte mult; echipe precum Franţa, Polonia, Ungaria, care erau pe stilul nostru, să spun aşa, au rămas acasă, din păcate pentru noi. Ne vom măsura forţele cu altcineva, dar mai urmează o perioadă de pregătire până atunci şi sper să le facem faţă şi să ajungem acolo unde ne dorim atât de mult noi, familiile noastre, antrenorii, dar şi mulţi români, aşa cum ne-au spus de nenumărate ori!

"Am dat Bac-ul în condiţii normale, ca orice elev. N-am fost scutiţi de faptul că am făcut liceul sportiv."

Ana Maria Brânză, scrimeră

"Toate, nu visăm decât aurul olimpic! Eu visez la asta de patru ani de zile deja."

Ana Maria Brânză scrimeră

CV

- Peste 20 de medalii în carieră

- Data şi locul naşterii: 26 noiembrie 1986, Bucureşti

- Starea civilă: necăsătorită

- Studiile şi cariera:

- 2007: Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Craiova

- 2001: prima legitimare, la clubul sportiv Steaua Bucureşti

- Palmares

- Primele medalii în 2001: o medalie de aur și o medalie de argint la Campionatul Mondial de Juniori

- două titluri mondiale cu echipa României, (2010, Paris şi 2011, Spania)

- argint la Jocurile Olimpice de la Beijing (2008)

- aur la Cupa Mondială de Spadă, februarie 2012

- Locuieşte în: Bucureşti


Ana Maria Brânză, scrimeră: „La şcoală îmi plăcea mai mult decât în vacanţă!“