Prima, şi poate cea mai cunoscută măsură, este cea a tichetului social, măsura promovată prin Legea nr. 248/2015 privind stimularea participării în învăţământul preşcolar a copiilor provenind din familii defavorizate. Măsura, bugetată cu 70 de milioane de euro, îşi propunea aducerea copiilor din comunităţile dezavantajate la grădiniţă prin oferirea unor stimulente financiare (cupon de 50 lei/lună) părinţilor şi se adresa copiilor de vârstă preşcolară, respectiv 3-6 ani. Ca urmare a înscrierii unui număr foarte mic de copii în program, Guvernul decide creşterea vârstei limită până la 8 ani. Chiar şi aşa, lucrurile nu evoluează cum s-a anticipat. Cu toate eforturile, doar 2.164 de copii frecventează în mod regulat cursurile grădiniţelor (3,2% din cei 67.205 eligibili introduşi în SIIIR), restul de 65.000 rămânând imuni la stimulentul oferit de Guvern şi Parlament. Nimeni nu recunoaşte că a greşit şi că a promovat o măsură în cel mai pompieristic si neprofesionist mod cu putinţă, ci perseverează în greseală. O nouă modificare a legii, la care se lucrează, va aduce în sistem ca beneficiari ai acestei legi copiii de la 2 ani. Sunt sigur că această nouă modificare nu va schimba cu mult situaţia. Acum, a arunca vina asupra părinţilor, chiar dacă ne este cel mai la îndemână, este pe cât de stupid, pe atât de incorect.

Doar câteva argumente:

1. Orice program de tip Conditional Cash Transfer nu se încadrează în zona de educaţie, ci în cea de asistenţă socială. Impactul educaţional al programului nu poate fi decât pe zona de creştere a participării (ceea ce-i nu-i totuna cu reducerea abandonului), lucru care nu este suficient pentru a garanta o traiectorie educaţională solidă şi de calitate.

2. Având în vedere faptul că sistemul de învăţământ preşcolar din România este mult subdimensionat ca număr de locuri, încă de la început părea puţin probabil că prevederile acestei legi vor putea fi susţinute de infrastructura (inclusiv cea umană) existentă. Această realitate a generat situaţii aberante în care unităţile de învăţământ preşcolar au ajuns să ofere, scriptic, servicii în 2 schimburi, adică susţin o grupă de preşcolari dimineaţa şi o alta după-amiaza, ambele deservite de acelaşi cadru didactic. În realitate, din cei 50 de copii înscrişi vin doar 10-15, restul sunt trecuţi prezent doar pentru ca educatorul să-şi menţină norma dublă. Am văzut şi cazuri, acolo unde nu s-a aprobat suplimentarea normelor didactice, de clase mult supra-aglomerate, de genul 40 de copii într-o sală de 14 metri pătraţi.

3. Educatorul nu este format în vreun fel să lucreze cu copii din mediul dezavantajat. Am văzut foarte multe cazuri în care cadrul didactic era foarte fericit că nu îi vin la clasă copiii amărâţilor, pe care îi trecea prezent că să nu vină părintele supărat şi să se certe cu el că i se taie stimulentul.

În condiţiile in care vor fi eligibili şi copiii între 2 si 3 ani - ceea ce, ca principiu, este cât de poate de corect (Nota: educaţia timpurie de calitate susţinută de la o vârstă cât mai mică trebuie văzută ca o investiţie pe care statul o face în resursa sa umană viitoare şi nu ca o măsură cu caracter social) -, e obligatoriu ca orice cadru didactic din învăţământul (ante)preşcolar să fie format astfel încât să deprindă metodele de lucru cu cei din această grupă de vârstă. Iar acest deziderat nu poate asigurat prin niciun stimulent oferit cuiva, ci prin finanţare serioasă.

4. Copilul care ajunge la grădiniţe de genul asta (supraaglomerată şi extrem e slabă calitativ) are parte, în general, de un transfer către o şcoală primară şi secundară care promovează exact aceeaşi calitate. El are toate şansele să devină unul dintre cei 25% dintre românii care termină şcoala secundară şi sunt analfabeţi funcţionali şi/sau pe care îi trimitem spre programul „A doua şansă”. În cazul lor, noi toţi trebuie să fim conştienţi că nu am fost în stare să le oferim o prima şansă reală aruncându-i în cercul vicios al sărăciei.

5. Educaţia (ante)preşcolară, de o vârstă cât mai mică, este o investiţie super-necesară în dezvoltarea oricărui individ, cu marea condiţie ca aceasta să nu fie confundată cu o zonă unde copilul este depozitat câteva ore pe zi. Calitatea serviciilor şi orientarea lor către dezvoltarea competenţelor este mult mai importantă decât simpla participare, calitatea educaţiei preşcolare fiind în legătură directă cu dezvoltarea profesional academică viitoare a individului. Dacă fundaţia unei case este făcută cu ideea că trebuie să fie, nu contează cum, şi se folosesc materiale de foarte proastă calitate, toţi ştim ce se va întâmpla la primul cutremur.

În acest moment, Guvernul este extrem de interesat să susţină, tot cu scopul de a reduce abandonul, programul „Şcoală după şcoală”. Şi acesta este tot un program de asistenţă socială, însă pe nimeni nu pare să intereseze. Experţi reuniţi în Comisia Anti-sărăcie, coordonaţi de consilierul de stat Maria Gheorghiu, par hotărâţi să promoveze şi această măsură exact aşa cum au făcut şi cu legea mai sus amintită, adică fără nicio analiză serioasă de oportunitate şi impact. Pe pe nimeni nu interesează că şi aici stăm prost cu infrastructura şi cu resursa umană şi că pentru a reduce abandonul trebuie să investim extrem de serios în calitate şi incluzivitate. Bineînţeles că nimeni nu îşi va asuma eşecul şi alte zeci de milioane de euro vor fi aruncate într-o zonă care nu va produce dezvoltare reală pentru simplul motiv că investiţia este făcută într-un mod neprofesionist şi este coordonată de pseudo-specialişti.

Astăzi, o prietenă îmi povestea siderată cum la o întâlnire pe un subiect strâns legat de educaţie, organizată de o agenţie guvernamentală, nimeni de la ministerul de linie (Educaţie) nu era prezent. Nu era prezent nu pentru că nu îşi dorise, ci pentru că nimeni nu a crezut că prezenţa lor este importantă şi, pe cale de consecinţă, nu i-au invitat. Şi-au dat cu părerea despre domeniul educaţiei diverşi specialişti şi secretari de stat din zona de Incluziune şi Muncă fără să priceapă că educaţia nu înseamnă ajutoare sociale şi nici stimulente acordate părinţilor. Educaţia de calitate este rezultatul unor investiţii serioase în resursa umană, în formarea lor continuă, în infrastructura educaţională, în consolidarea relaţiei şcoală-părinte-comunitate locală şi în armonizarea curriculum-ului cu realităţile sociale. Toate sub coordonarea unor oameni care sunt mai puţin orgolioşi şi narcisişti şi care înţeleg că accesul într-o funcţie publică nu înseamnă că trebuie să promovezi proiectele tale, ci pe cele de care cei pentru care lucrezi chiar au nevoie.