Reforma salarizării şi bugetul public

Sunt multe hibe în funcţionarea sectorului public, care se văd în dimensiunea veniturilor fiscale (între cele mai scăzute din UE ca procent din PIB) şi reaua folosire a banului public (ineficienţa crasă, lipsa de priorităţi asumate şi urmărite cu consecvenţă, deturnare de resurse etc).

Acesta este un context notoriu care a pus pe agenda publică şi reforma salarizării. Nu rareori s-a invocat că slabă performanţă din sectorul public se leagă şi de o salarizare care nu răsplăteşte performanţă, fie între persoane cu acelaşi profil al slujbei şi cu aceeaşi vechime, fie între compartimente diferite, slujbe diferite. Există o teorie a “salariului eficient”, care spune că dacă munca nu este răsplătită cum se cuvine randamentul scade. Aici se poate adaugă şi dimensiunea satisfacţiei la locul de muncă, a atmosferei în general, care sunt aspecte şi ele relevante – desi mai complicate ca tratament. Oricum, sunt mai multe guverne care în ultimul deceniu au avut pe masă de lucru reforma salarizării , care a trecut dintr-un mandat de guvernare la altul ca proiect în lucru.
 
Reforma salarizării este necesară. Însă această reforma este obligatoriu să ţină cont de resursele bugetului public.  Firesc este că noua lege a salarizării, ce este o reforma amplă, să fie însoţită de o evaluare temeinică privind susţinerea bugetară durabilă. Oricât de merituoasă  ar fi o asemenea lege, dacă ar însemna procente bune din PIB drept creştere la deficitul bugetar ar fi un non-starter.
 
Chiar o aplicare  eşalonată a reformei  ar lovi echilibrul bugetar în măsura în care reprezintă cheltuieli permanente  mult crescute ale bugetului public fără contrapartidă pe parte de venituri.  Drept este că o nouă salarizare este de presupus că ar însemna  o mai bună funcţionare a administraţiei publice, o execuţie bugetară mai bună. Dar această este o miză greu de pus în cifre cel puţin pe termen imediat. Poţi gândi şi astfel: aplici legea parţial şi condiţionată fiind de creştere economică, o eficienţă mult ameliorată a cheltuielilor publice, care să permită eliberarea de resurse pentru alte utilizări (aplicarea noi legi a salarizării), colectare mai bună a taxelor şi impozitelor având în vedere că nivelul de 27-27% din PIB venituri fiscale ne plasează la coadă Uniunii din acest punct de vedere. Este însă un pericol mare să dai drumul la o asemenea lege, să creezi aşteptări mari la oameni, fără a avea fundamentare analitică şi cifrica  serioasă, fără să vezi dacă ai resurse în bugetul public.
 
 S-a văzut cum păşi de creştere a salariilor şi schimbare de regim fiscal au dublat deficitul bugetar în mod brusc –in 2016 deficiitul este programat să ajungă la 2,9% faţă de cca 1,5% din PIB în 2015. Ce ne-am face cu o reformă a salarizării care ar însemna să zicem încă 5, sau 6% din PIB cheltuieli publice nu vremelnice (sunt date care sugerează un asemenea impact dacă nu am avea o aproape instantanee creştere de venituri fiscale şi o altă dimensiune a aparatului birocratic –ipoteze ce sunt implauzibile).
 
 Dacă România ar avea încasări fiscale cât de cât normale,ca în economii emergente vecine (adică 34-35% din PIB), ar fi  mai uşor de aplicat o reformă a salarizării; nici nu am mai sta cu subfinanţare cronică a învăţământului şi sănătăţii, cu nivele de sub 4% din PIB pentru fiecare dintre aceste sectoare cheie pentru viaţa oamenilor, pentru economie, societate.
 
Ministrul de Finanţe şi ministrul Muncii, cu cel al Economiei şi cel al dezvoltării,  este bine să discute foarte aplicat pe această lege, să se pună de acord ţinând cont de forţa bugetului public, starea economiei în ansamblu şi contextul internaţional. Iar la vârful Guvernului trebuie să se indice clar care sunt limitele ce nu pot fi trangresate în materie de luciditate, prudenţă, stabilitate economică. Şi nu pentru că, altminteri, am avea dialog fracturat cu Comisia Europeană, ca am intra în procedura de deficit excesiv etc.,  ci pentru că raţiunea ne spune  să nu dăm drumul la vale unui bolovan greu de luat în braţe, care ne poate strivi şi obliga la inversări de măsuri ce ar cauza bulversări economice şi sociale.