Miza redevenţelor. Ce spun Academia, ASE şi Joseph Stiglitz

Un text semnat de Mihai Goţiu, jurnalist, România Curată

Informaţia făcută publică de către Hotnews, legată sumele la care are dreptul statul român de pe urma exploatării resurselor miniere şi, îndeosebi, a celor petroliere, a redeschis subiectul amânat de premierul Victor Ponta în campania electorală.

Conform surselor Hotnews, Guvernul ar urma să reglemeteze această problemă printr-o ordonanţă de urgenţă (aşadar, fără dezbatere publică), soluţia aleasă fiind şi cea mai proastă posibilă: renunţarea la redevenţe şi înlocuirea lor cu o taxă pe profitul companiilor din domeniu. Miza este una uriaşă, în joc fiind minim un miliard de euro anual, pe care statul îi poate încasa începând cu 2015, sau la care poate renunţa în favoarea companiilor din domeniu, cum a făcut în ultimii zece ani.

De ce e riscantă ideea taxării profitului

Practica, la nivel naţional şi internaţional, arată că taxarea profitului (indiferent de cât de mare este, teoretic, taxa) este perdantă, companiile preferând să plătească milioane şi chiar zeci de milioane de euro sau dolari unor avocaţi sau experţi financiari pentru a face ca profitul de sute de milioane şi de miliarde de euro ori dolari să se evapore în acte, suma taxată fiind minoră în raport cu profitul real al companiei. E o problemă cu care se confruntă atât state democratice cu instituţii consolidate şi cu experienţă în urmărirea traseului banilor, şi cu atât mai mult statele în curs de dezvoltare, cu sisteme democratice fragile şi cu instituţii aflate în stadii incipiente de modernizare.

În ciuda tăcerii păstrate de guvernanţi, subiectul redevenţelor din industria extractivă nu este, totuşi, nou în dezbaterea publică. Datorită, în principal, Afacerii Roşia Montană, şi, în ultima perioadă, şi a controversei legate de exploatarea gazelor de şist, problema a fost abordată în rapoarte şi luări de poziţie al Academiei Române şi ale unor cadre didactice la Academia de Studii Economice (ASE). De asemenea, problema este analizată în studii internaţionale, publicate şi în România, cum e cel al lui Joseph E. Stiglitz, fost vicepreşedinte şi economist şef al Băncii Monidale, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2001. Astfel, la ora actuală, există două mari abordări la nivel mondial, atât în teorie, cât şi în practică, ambele considerate a fi mai avantajoase decât taxarea unui profit greu de evaluat în realitate.

Împărţirea producţiei

Împărţirea producţiei presupune un contract asemănător până la un punct celui existent în agricultură, când proprietarul unui teren îl arendează ”în parte”, nu pentru o sumă fixă de bani. Astfel, arendaşul îşi asumă toate costurile exploatării şi valorificării producţiei, în schimbul unei cote fixe din producţie (de la 30-50%) care i se cuvine de drept proprietarului terenului, indiferent de faptul că arendaşul face sau nu profit de pe urma cotei care îi rămâne. Diferenţa majoră constă în faptul că în cazul arendei din agricultură, la finalul contractului, terenul rămâne proprietarului. În cazul industriilor extractive, la finalul contractului resursa este epuizată drastic ori, de cele mai multe ori, epuizată definitiv. Ulterior, proprietarul de drept (statul) nu mai poate obţine alte beneficii de pe urma ei (asta dacă nu rămâne şi cu costuri sociale şi de mediu dacă acestea nu au fost incluse just în costurile de exploatare şi suportate de către companii). Din acest motiv, specialiştii (inclusiv cei din Academia Română) susţin că partea (cota) statului (proprietarului) trebuie să fie mult mai mare, ajungând până la 80%.

”În lume (mai ales în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală) în loc de concesionare se practică aşa numitul production sharing agreement (acord de împărtire a producţiei). Potrivit acestui tip de relaţii între un stat şi o companie de extracţie a unor resurse minerale (de obicei petrol), după ce compania îşi acoperă costurile de capital şi operaţionale, producţia este împărţită între stat şi companie, de obicei 80% pentru statul respectiv şi 20 % pentru companie.”

Poziţia Academiei Române privind proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană, octombrie 2013.

Afrodita Iorgulescu, cadru didactic la ASE şi membru în Grupul de Lucru pentru Roşia Montană în cadrul acestei universităţi, arată (vezi aici) că împărţirea producţiei a fost aplicată în România în primii ani după 1990, reunţându-se în mod inexplicabil la soluţie.

”Contractul de împărţire a producţiei (Production Sharing Agreement, PSA pe scurt) a fost introdus în Indonezia în 1966 pentru petrol. În PSA, după modelul arendei din agricultură, contractorul “operează pe riscul şi cheltuiala sa, şi primeşte o cotă specificată din producţie ca recompensă. Astfel, diferenţa principală faţă de concesiune este proprietatea resursei minerale. Dacă sub concesiune tot petrolul brut produs aparţine contractorului, sub PSA el este în proprietatea guvernului gazdă, şi cota din producţie alocată contractorului poate fi privită ca plată sau compensaţie pentru riscul asumat şi pentru serviciile oferite.”

Să observăm că în perioada 1990-1995, în România, regimul juridic de punere în valoare a petrolului a fost împărţirea producţiei, nu concesionarea (a se vedea de exemplu “Contractul de explorare şi împărţire a producţiei” (87 pagini) încheiat la 6 august 1992 (H.G. 570/1992) între Rompetrol S.A. (‘COMPANIA’) şi companiile Enterprise Oil Exploration Limited şi Canadianoxy (Romania) Ltd. (‘CONTRACTORUL’) – actualmente între ANRM. şi Sterling Resources Ltd. – contract desecretizat în 2009 şi aflat pe site-ul ANRM ( www.namr.ro ). Din acest contract, vedem că la împărţirea producţiei de ţiţei brut statul avea 45% şi companiile străine aveau 55 % (Art. XII, pag. 28). După 1995, legile petrolului (din 1995, 2004) şi minelor (din 1998, 2003) au înlocuit împărţirea producţiei cu concesionarea, şi au fost concepute în spiritul politicii “porţilor deschise” (deplină egalitate de tratament între capitalurile străine şi cel naţional), fiind din ce în ce mai defavorabile statului român: legea petrolului nr. 134/1995 prevedea concesionarea, cu redevenţă variabilă, în natură, pentru ca în legea petrolului nr. 238/2004, redevenţa petrolieră să devină fixă, în bani, nu în natură, de maximum 13,5 % pentru zăcăminte care produc peste 100.000 tone/trimestru la ţiţei/condensat şi de maximum 13% pentru zăcăminte care produc peste 200 milioane m.c./trimestru la gaze naturale.

De ce oare a fost legiferat regimul unic al concesiunilor, excluzându-se astfel împărţirea producţiei încă în Constituţia din 1991? Se ştie doar că pentru o ţară săracă (cum este şi România) este avantajoasă împărţirea producţiei, nu concesionarea. Cineva de la ANRM a spus că din cauză că în ţările Uniunii Europene se foloseşte concesionarea; dar Malta şi Cipru sunt în Uniunea Europeană (din 2004) şi folosesc împărţirea producţiei.”

În analiza făcută, Afrodita Iorgulescu susţine că ar fi necesară amendarea Constituţiei, pentru eliminarea prevederii conform căreia resursele minerale ar putea fi exploatate doar prin concesionare.

Statul, proprietarul resursei şi beneficiar al întregului profit

O a doua abordare, şi mai radicală decât împărţirea producţiei, este cea care porneşte tot de la faptul că statul este proprietarul de drept al resurselor minerale. Conform acestui drept, compania de exploatare are dreptul doar la acoperirea costurilor de producţie şi la remunerarea serviciilor de exploatare şi marketing, întregul profit urmând să revină statului. Adeptul acestei abordări este cunoscutul economist Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel. Studiile sale se bazează pe o vastă experienţă în domeniu, din perioada în care a fost vicepreşedinte şi economist şef al Băncii Mondiale.

„Mita, înşelăciunea şi negocierile lipsite de fairplay – toate acestea diminuează profiturile care le revin de drept ţărilor în curs de dezvoltare. Acestea obţin mai puţin decât ar trebui, iar companiile obţin mai mult. În cadrul unei pieţe competitive, companiile miniere şi petroliere ar trebui doar să-şi recupereze capitalul, iar profitul să revină ţării care deţine resursele. Economiştii numesc valoarea resursei care depăşeşte costul exploatării drept ”renta” resursei naturale. În cadrul unei pieţe competitive, companiile petroliere ar trebui să fie remunerate pentru serviciile lor de exploatare şi marketing şi nimic mai mult; întreaga ”rentă” a resursei naturale aparţine ţării respective.”

Joseph E. Stiglitz (”Mecanismele globalizării”, editura Polirom, 2008, capitolul ”Cum scăpăm de blestemul resurselor”, subcapitolul ”Însuşirea avutului public”, pag. 127)

Un text semnat de jurnalistul Mihai Goţiu. 

Citiţi continuarea textului pe romaniacurata.ro