De câţi ani au nevoie românii pentru a-şi reveni financiar după criza COVID-19

Foto arhiva Adevărul

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii a efectuat un amplu studiu privind efectele pandemiei asupra standardelor de viaţă ale românilor, care prognozează şi perioada de revenire la „normalitatea” financiară de dinaintea crizei Covid.

”(...) numărul de ani necesar pentru a reveni la situaţia de dinainte de criză a excedat simţitor durata în ani a recesiunilor. În plus, numărul de ani necesar revenirii la puterea de cumpărare de dinainte crizei a fost unul ridicat: 6 ani în cazul recesiunii începute în 2009, 8-10 ani pentru cea începută în 1997. În cazul recesiunii din 1990-1992, revenirea salariului mediu şi a pensiei medii la valoarea din 1990 a fost întreruptă de o nouă recesiune. Nivelul dinaintea crizei a fost atins abia după 17 ani în cazul salariului mediu şi 18 ani în cazul pensiei medii”, arată institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii în studiul său „Pandemia şi standardul de viaţă. Politici de protecţie socială”.

Potrivit acestuia, „consecinţele socio-economice ale pandemiei asupra calităţii vieţii românilor vor domina

cel puţin prima parte a deceniului 2020-2030”.

Aşadar, susţin cercetătorii, pe baza experienţei privind crizele, putem afirma că:

1. perioada cea mai dificilă pentru standardul de viaţă va urma după ce criza medicală va trece sau se va reduce; la momentul aprilie 2020, populaţia se raportează încă, psihologic, la nivelul veniturilor din februarie-martie, nu la privaţiunile din viitor;

2. consecinţele socio-economice ale pandemiei asupra calităţii vieţii românilor vor domina cel puţin prima parte a deceniului 2020-2030.

Particularitatea situaţiei actuale constă în faptul că, pentru prima dată, experimentăm o criză care îşi are originea în sănătate.

Nivel slab de dezvoltare a serviciilor sociale

Una dintre problemele fundamentale ale sistemului de asistenţă socială este lipsa acută de personal de specialitate, mai ales în mediul rural şi în oraşele mici, se arată în studiu.

După Revoluţie, sistemul universitar a format peste 45.000 de absolvenţi de la reînfiinţarea învăţământului de asistenţă socială. Cu toate acestea, un număr foarte redus de servicii sociale din localităţile rurale şi cele urbane mici au încadraţi asistenţi sociali cu studii de specialitate.

Cele mai multe servicii publice de asistenţă socială (SPAS) din mediul rural sau din oraşele mici funcţionează cu personal calificat în alte domenii şi care, de cele mai multe ori, are şi alte atribuţii în aparatul primăriei. Descentralizarea excesivă, prin transferul responsabilităţii financiare, a contribuit la menţinerea subdezvoltării serviciilor sociale, în special în localităţile aflate în zone subdezvoltate economic.

Confruntate cu o dublă provocare - număr mare de persoane vulnerabile, bugete locale insuficiente -, aceste localităţi au optat pentru nivel minim de organizare. Astfel de servicii sociale organizate la nivel local sunt slab dezvoltate, deprofesionalizate şi fără resursele necesare.

Modul în care sunt alocate resursele pentru funcţionarea sistemului de servicii sociale este, probabil, cel mai important factor al dezechilibrelor existente între localităţi şi între nivelul local şi cel judeţean în ce priveşte standardul serviciilor furnizate. Finanţarea serviciilor comunitare se realizează de la nivelul bugetelor locale, obligaţie menţionată explicit în legea asistenţei sociale.

„Consecinţele lipsei de finanţare locală se reflectă în dezechilibrele urban / rural şi cele regionale în privinţa profesionalizării serviciilor comunitare, cu costuri transferate către DGASPC-uri. Acestea sunt puse în situaţia de a asigura servicii sociale pentru cazuri acutizate, intervenţii realizate cu costuri considerabil mai mari decât în cazul în care s-ar fi oferit suport în mod preventiv”, consideră specialiştii.