Criza zonei euro şi cea geopolitică frânează „Noua Europă“

„Noua Europă“ este un concept folosit peste Ocean pentru a descrie geografia politică a Europei după căderea Zidului Berlinului, ţările post-comuniste care s-au alăturat Uniunii Europene şi NATO. Pe fondul persistenţei dificultăţilor financiare şi economice în lumea industrializată, anul 2014 aduce o provocare dublă pentru „Noua Europă”.

Zona euro nu reuşeşte să iasă încă la liman. Acolo inflaţia anualizată a coborât la 0,3% în noiembrie, a.c., în timp ce rata de creştere economică abia dacă va trece de zero în acest an, în condiţiile în care locomotivă economică, Germania, încetineşte. Progrese se fac în construcţia Uniunii Bancare, dar insuficiente. Anul 2014 a readus geopolitică mare în atenţia guvernelor; criza din Ucraina, anexarea Crimeei de către Rusia, au declanşat un carusel al sancţiunilor ce au impact asupra activităţii economice pe întreg continentul. S-a schimbat harta riscurilor, percepţiilor, pe bătrânul continent. Vor putea în acest context economiile emergente din Europa, state membre ale UE, relua procesul de catching up, pentru a diminua decalaje economice? 

Unele voci menţionează 5% creştere economică reală (rată nominală fără inflaţie) –€“ ca obiectiv în funcţie de care să fie construită politica publică în România. Cercuri de afaceri influente reclamă măsuri care să susţină o asemenea creştere economică. Întrebarea cheie este decă o astfel de ţintă este realistă în anii ce vin.

Relaţia între geografie şi economie este de bun-simţ dacă observăm că unde costuri de transport şi de relocalizare sunt mici este stimulat comerţul, mişcări de factori de producţie au loc. Apropierea dintre economii, devine un avantaj pentru relaţii mai strânse. Există de altfel modele a€œgravitationale” care încearcă să surprindă efecte ale amplasării spaţiale asupra comerţului, activităţii economice Procesul de integrare intră-industrială este favorizat de compatibilitatea structurală a unor economii, tot astfel cum specializarea sectoriala este stimulată de avantaje comparative, de înzestrarea economiilor cu factori de producţie. Ţările care au acces la mai multe căi de transport, inclusiv căi fluviale şi maritime, care posedă mănunchiuri/clustere de activităţi economice ce generează efecte de aglomerare şi sinergii, sunt avantajate. 

Diferenţele între economii pot fi judecate în mod static şi în dinamică. Indicatori de stare (la un moment dat) sunt PIB-ul absolut şi pe locuitor, ponderea industriei în PIB, ponderea comerţului, dezechilibre externe (surplus sau deficit), etc. Perspectiva este data de rate de creştere sau de scădere ale unor agregate economice. Revenind la ce ne interesează, este de gândit că a avea vecini ce au o creştere economică înaltă şi cu care te afli în compatibilitate structurală prezintă un avantaj. Avem de-a face aici, precum în mecanica celestă, cu o lege gravitaţională: corpuri mari atrag pe cele mici. Altfel spus, dacă ai schimburi comerciale intense şi ai un grad înalt de integrare cu o economie foarte dinamică care, să zicem, are o creştere anuală de 4-5%, şansele de creştere cu o rată similară a economiei locale se măresc. Drept este că aceste supoziţii implică politici publice care să nu cauzeze dezechilibre majore.. 

Economiile emergente din Europa au primit mult capital în deceniul ce a precedat izbucnirea crizei în 2008 şi au avut creştere economică bazată pe import de resurse. Unele (Cehia, Polonia, Slovacia) dintre ele au avut o alocare mai bună a resurselor, în timp ce altele (Bulgaria, ţările baltice, România) au cunoscut un fenomen de avânt şi prăbuşire (boom and bust) exprimat de bule speculative, de orientarea resurselor masiv către non-tradables (exportabile şi care pot înlocui import). Odată cu această criză s-a cam frânt circuitul capitalului de la Vest la Est. Nu puţine dintre acestea au avut rate de creştere reală medie în anii precriza ce au depăşit 5-6%. În cazul României, au fost ani de creştere considerabil peste un nivel sustenabil estimat la 5-5,5% anual (în 2004 creşterea PIB a fost 8,3 şi în 2008 de 7,9). Dar bulele speculative au ascuns creşterea sustenabilă şi au generat deficite externe de două cifre (peste 10% din PIB), în mare parte finanţe prin împrumuturi. Se poate admite că potenţialul de creştere al economiei autohtone a fost erodat de criză la probabil cca. 2,5% anual în timp ce în Vestul european acesta este probabil, în medie, de 1-1,5%. Creşterea din anii recenţi a fost în România în medie de cca 2%, adică nu departe de potenţial. A ajunge la 5% creştere reală în mod sustenabil, ar însemna practic o dublare a ceea ce se estimează rata de creştere potenţială actuală (este de făcut distincţie între PIB-ul potenţial şi rata de creştere potenţială). Să repetăm: este posibilă o asemenea dublare? 

O economie îşi poate mobiliza mai bine rezervele de eficienţă, resursele neutilizate (poate reduce din corupţie), absorbi mai eficace fonduri europene, mări rata investiţiilor (care a scăzut în România în ultimii ani), etc şi poate, astfel, salta pe o altă traiectorie de creştere. Dar dacă partenerii principali trec pe o traiectorie de creştere inferioară, sau chiar stagnează economic, se micşorează şansele economiei de a-şi concretiza mobilizarea de rezerve şi resurse interne. Adică, în loc să creşti cu, să presupunem, peste 4% anual prin mobilizare de rezerve şi resurse, să turezi la un nivel de 3% anual. Şi nu este clar că şi acest nivel este sustenabil pe termen mai lung dacă zona euro nu îşi va rezolva dificultăţile cu care se confruntă. Nu numai că există un spectru al „stagnării seculare”, noţiune folosită de Alvin Hansen în 1938 pentru a descrie condiţiile de după Marea Depresiune (criza din 1929-1933) şi resuscitată de Larry Summers acum pentru a reliefa trăsături ale economiilor industrializate de după Marea Recesiune (criza actuală) a€“demografie, tehnologie, distribuţie a veniturilor, concurenţa globală, care ar induce o scădere puternică a creşterii potenţiale (de aici şi noţiunea de stagnare seculara). Dar în zona euro există şi pericolul de debt-deflation, constant evocat de oficiali ai ECB, de funcţionari înalţi de la Comisie, care poate fi precum o „gaură neagra” pentru ţări unde datoriile publice şi private sunt foarte mari. Este de subliniat că ţările din „Noua Europă” au datorii publice şi private, ca pondere în PIB, mult inferioare celor consemnate în Franţa, Italia, Spania şi chiar Germania şi Olanda (Ungaria face excepţie în privinţa datoriei publice).   

Dinamica nefavorabilă din ţări industrializate mari din Europa se conjugă cu evenimente geopolitice care înceţoşează şi mai mult perspectiva economică. Rezumând pentru a€œNoua Europa”, dinamica economică a Vestului este un handicap major în anii ce vin. Sectoarele financiare din economiile emergente sunt controlate în mod covârşitor de grupuri mari din economiile mature, comerţul este în proporţie de peste 70% intra-UE, sentimentul general pe pieţe este dat de ce se întâmplă în Germania, Franţa, Italia, etc. De aceea, interesul nostru funciar este ca zona euro să îşi rezolve probleme economice în mod structural. Avem o criză geopolitică care schimbă date generale în Europa şi care modifică percepţii de risc, posibilităţi de investiţii. În asemenea condiţii, chiar dacă am avea rate de creştere superioare faţă de ce se întâmplă în ţările occidentale, catching-up-ul va fi lent. Cum spune Jacek Rostowski, fost ministru de Finanţe al Poloniei el nefiind singurul care face o asemenea constatare, când ţintim rate de creştere înalte să ne întrebăm ce putem face pentru a combate efecte nefaste ale celor „trei zero” din zona euro: zero inflaţie, zero creştere economică, rata zero a dobânzii de politică monetară. Şi nu suntem departe de o asemenea situaţie..   

Orice ar fi, în România trebuie să folosim cât mai bine resursele de care dispunem, în sectorul public şi cel privat. Să folosim mai bine bugetul public ca instrument de dezvoltare (priorităţi investiţionale în infrastructură şi nu numai, combaterea risipei de bani), să mărim rata de investii, o absorbţie mult mai bună de fonduri europene, diversificarea schimburilor economice/comerciale cu regiuni care au dinamică economică superioară, atragerea de investiţii în sectoare de tradables, modernizarea agriculturii (unde potenţialul este enorm), parteneriate economice strategice cu Polonia şi alte ţări din „Noua Europa”. Noile cerinţe de capital propriu şi lichiditate pentru bănci pe plan internaţional; dezintermediarea financiară, schimbarea paradigmei de finanţare (de la împrumut la mai mult capital propriu: debt vs. equity), limitele modelului de creştere bazat pe import de capital, arată că este necesar să fie reinventat modelul de creştere; este nevoie de economisire internă mai mare (economisirea a crescut în ultimii ani la peste 21% din PIB, dar a fost forţată de criză, în loc să reflecte mai degrabă înclinaţii fireşti), de un sistem bancar care să ajute la finanţarea investiţiilor mari şi a agriculturii (nu ne putem bizui numai pe fonduri europene şi împrumuturi de la Bancă Europeană de Investiţii şi Bancă Mondială), de firme autohtone cu greutate mai mare în ţesutul industrial, etc. Integrarea financiară şi-a dovedit limitele; ea poate aduce chiar ponoase dacă nu asigură finanţarea întreprinderilor, a producţiei de tradables.   

Dacă nu găsim răspunsuri adecvate la întrebări ce decurg din problemele mari revelate de criza actuală din Uniune, ne vom micşora posibilităţile de a scăpa din „middle income trap” (capcana venitului mediu/loc) a€“cu care se confruntă ţările din „œNoua Europa”. Această capcană  spune că este foarte greu să concurezi cu ţări ce posedă superioritate tehnologică evidentă (care exportă produse de înaltă tehnicitate) şi cu ţări ce asimilează tehnologii noi în mod intens şi care beneficiază de costuri reduse cu factori de producţie. România are un cost relativ scăzut al forţei de muncă, dar gama de produse pe care le produce/exportă nu este de top în privinţa valorii adăugate. Infrastructura este precară. 

Nici procesul de inovaţie autohtonă nu dă speranţe mari, chiar dacă există o pleiadă de specialişti în IT ce străluceşte. Mai există spaţiu pentru că acumularea cantitativă să ducă la creştere. Dar avem nevoie de inovaţie pentru a da suflu creşterii economice (în funcţia lui Solow ar fi creşterea productivităţii totale a factorilor de producţie ca rezidual). Educaţia este un factor pe termen lung, la care trebuie să lucrăm foarte serios. 

Una peste alta, ritmuri de creştere ca cele văzute după 2001 în România sunt de domeniul trecutului. Un 5% în anii ce vin nu este realist. Ar fi bine să reuşim 3-4% creştere reală anuală în mod sistematic. Dar contează enorm ce se va întâmpla în zona euro şi dacă mediul geopolitic se va ameliora. Acum, economia românească şi celelalte din „Noua Europa”€œ sunt împiedicate de criză zonei euro şi criză geopolitică.