Simplu şi imposibil

Un forumist mă somează să-mi dau cu părerea despre "economia" României. Înainte de a-mi da aere, trebuie să precizez dintru început: nu mă pricep la finanţe, economie sau politici mondiale. Şi tocmai de aia, îi întreb pe alţii mai pricepuţi. Însă, ştiind că şi experţii dau fonfleuri, obişnuiesc să supun afirmaţiile lor probei verităţii. Sună bine teoria? Ia să vedem dacă se potriveşte cu realitatea înconjurătoare!

Să începem cu Guvernul, care e foarte mândru de creşterea economică. Doar că realitatea înconjurătoare nu sună la fel de bine! Este de notorietate că plăţile sunt blocate, zeci de mii de firme mici trag obloanele, cetăţeanul e cu ochii exclusiv pe portofel ş.a.m.d. De unde creşterea asta care nu se vede? Da, sunt câteva multinaţionale care produc şi exportă în draci. Asta e tot. Dacă le eliminăm din calcule, vom vedea că ţara e în continuare în criză, iar nivelul de trai se deteriorează.

O altă chestiune spinoasă e aceea a economiei negre sau gri. 40% din banii care se rotesc în ţara noastră sunt în afara fiscalizării. Un milion de oameni muncesc fără a le fi respectate minimele drepturi contractuale şi nu beneficiază de asigurări de niciun fel. Guvernul crede că înăsprirea controalelor şi mărirea pedepselor vor scoate la lumină această imensă sursă de venit. Aşa o fi? Nu pun la îndoială că angajatorii evazionişti fac profit. Problema e că fiscalitatea românească e atât de împovărătoare, încât tot mai multă lume încearcă s-o ocolească, indiferent de consecinţe.

În clipa în care veţi fi puşi în situaţia de a vă micşora veniturile, veţi ajunge la concluzia că banii sunt insuficienţi pentru a supravieţui. Fosta guvernare s-a gândit că masa monetară aflată în circulaţie trebuie taxată, indiferent dacă e fiscalizată sau nu, şi a inventat TVA de 24%. Cum toată lumea consumă, indiferent de sursa de venit, statul îşi asigură partea leului, în detrimentul cetăţeanului plătitor de taxe. Singura ieşire din acest cerc vicios e scăderea drastică a impozitelor. O bună parte din evazionişti îşi vor pune întrebarea dacă mai merită să se ascundă? Or, actualei guvernări nici prin cap nu-i trece să-şi arunce augustele priviri asupra acestei probleme.

România seamănă, prin urmare, cu un amărăştean sufocat de datorii, care îşi plimbă cu disperare puţinii bani dintr-un buzunar într-altul, fără să ştie la ce să mai renunţe. O dezvoltare armonioasă ar trebui să se regăsească în modul de viaţă al cetăţenilor. În ocuparea forţei de muncă şi într-o minimă bunăstare. E evident că niciun individ obişnuit nu are posibilitatea de a sări peste propria umbră şi a face o afacere mai glorioasă decât o covrigărie sau un butic. Iar astea sunt paleative. Situaţia am înfăţişat-o data trecută.

În lipsa industriei, agriculturii şi, oarecum, a turismului, comerţul şi serviciile sunt o cale închisă. Într-o situaţie atât de grea, statul ar trebui (ca depozitar şi administrator al banilor noştri) să ia o hotărâre. Anume să nu mai aştepte după investitori strategici de peste mări şi ţări, ci să investească el însuşi, printr-un parteneriat public-privat în dezvoltare industrială. Făbricuţe mici, peste tot, capabile să-şi schimbe ciclul de producţie în 24 de ore. Sprijinirea producţiei de vârf, a cercetării, încurajarea consumului. Şi, de ce nu, impozitarea terenurilor agricole în paragină, temperată cu stimulente pentru producţie. De acord?