Text semnat de Horia Ciurtin[1]

I. Introducere

De obicei, provocările din această regiune vin sub forma presiunilor militare şi politice pe măsură ce actorii exteriori caută să intervină. Interacţiunea lor apare deseori ca o simplă reflecţie locală a competiţiei globale dintre marile puteri. De aceea, povestea zonei 2B este una a structurilor legale şi politice suprapuse. 

Investiţiile şi comerţul nu sunt doar simple dimensiuni economice ale interacţiunilor statale, ci funcţii ale unei ample strategii. Deseori, acestea duc la crearea prosperităţii, însă scopul – şi uzul lor – este geopolitic. Tocmai acesta e motivul pentru care o analiză a zonei 2B trebuie să fie coerentă şi integrată, privind cele două sub-regiuni ca părţi ale aceleiaşi unităţi. Numai astfel putem pune întrebările corecte şi, în cele din urmă, să oferim soluţiile adecvate.

În acest sens, analiza noastră va urmări trei paşi majori care vizează (a) instrumentele, (b) actorii şi (c) procesele determinate de aceştia. În primul rând, vor fi descrise instrumentele juridice principale care sunt aplicabile în zonă (i.e. tratate precum CEFTA, DCFTA-urile, BIT-urile sau tratatele de asociere la UE) şi care sunt utilizate pentru a spori – ori restricţiona – cooperarea regională. Mai apoi, vom trece la principalii actori investiţionali şi comerciali implicaţi în definirea regiunii. Dintre aceştia, ne vom referi mai ales la Uniunea Europeană, în timp ce China, Rusia, Turcia, Statele Unite ori statele din Golf vor rămâne la marginea analizei noastre. În cele din urmă, vor fi descrise procesele care apar din interacţiunea acestor actori şi provocările pe care le înfruntă. În plus, o asemenea perspectivă regională integrată va dezvălui care dintre provocări afectează întreaga zonă şi care actori occidentali sunt cei mai potriviţi pentru a le contracara.

II. Dinamici juridice în zona 2B: tratate de investiţii şi acorduri comerciale

Structura juridică a zonei 2B apare ca un mozaic de loialităţi generate prin tratate. Pentru o mai uşoară înţelegere, vom împărţi aceste acorduri în trei categorii, în concordanţă cu numărul şi natura părţilor semnatare. Astfel, acestea se împart în bilaterale, multilaterale şi structuri sui generis.

În primul rând, există un număr crescut de acorduri bilaterale. Ele se concentrează mai ales asupra regimului investiţional (BIT-urile) şi – uneori – chiar asupra celui comercial. Acestea sunt dublate de numeroase instrumente multilaterale (deseori mai generale, referindu-se atât la investiţii, cât şi la comerţ). Pe deasupra, mai există sisteme sui generis de reglementare a relaţiilor, acorduri precum DCFTA care includ un actor statal şi un actor post-suveran precum UE.

Totuşi, nici unul dintre aceste instrumente juridice nu prezintă o prezenţă atotcuprinzătoare în regiune. Din contră, mai degrabă par ca reflecţii legale ale unei fragmentări pre-existente.         

A. Acorduri bilaterale. Întorcându-ne la prima categorie, cea a acordurilor bilaterale, ne vom referi la tratatele investiţionale (BIT-urile). În acest moment, există BIT-uri în vigoare între aproape toate ţările din zona 2B. Luând doar două exemple (contrare), se poate ilustra întinderea şi profunzimea „reţelei” investiţionale.

Aşadar, Serbia are în acest moment 49 BIT-uri în vigoare dintre care 10 sunt semnate cu ţări din zona 2B (Bulgaria, România, Grecia, Croaţia, Slovenia, Muntenegru, FYROM, Albania, Bosnia-Herţegovina şi Ucraina). Serbia a fost – până acum – parte la 7 arbitraje de investiţii, dintre care 4 au fost iniţiate de investitori din Balcani (originari din Grecia şi Croaţia). La celălalt capăt al spectrului, Kosovo a semnat 10 BIT-uri dintre care 4 sunt cu ţări 2B (Albania, Macedonia, Croaţia, Muntenegru). Date fiind dilemele sale de suveranitate, este greu de anticipat cum acestea vor funcţiona în practică.

B. Acoduri multilaterale. În ceea ce priveşte această categorie,  a acordurilor multilaterale, ne vom concentra exclusiv asupra CEFTA. Acesta reprezintă cel mai important tratat comercial şi investiţional din întreaga zonă, incluzând toate ţările din Balcanii occidentali (împreună cu Moldova). CEFTA, în forma sa actuală, a fost amendat în 2006 pentru a permite statelor non-UE din Balcani să adere la tratat. Ca urmare a criteriilor de la Zagreb, acordul prevede ca toţi membrii să se angajeze în urmarea paradigmei unui comerţ liber în trei moduri:

  • Respectarea regulilor WTO/statutul de membru WTO;
  • Semnarea oricărui tip de acord de asociere cu UE;
  • Semnarea prealabilă a acordurilor de liber schimb cu membrii CEFTA existenţi;
 

Aşadar, se poate susţine că CEFTA deja reprezintă – la o scară mai mică – o formă de integrare sub-regională între ţările balcanice, fiind concepută ca o anticameră temporară la statutul de membru deplin al UE.

C. Acorduri sui generis. Îndreptându-ne spre categoria de acorduri sui generis, vom avea în vedere DCFTA-urile. Acestea sunt noi instrumente create de UE pentru a interacţiona cu statele pontice. Ele reprezintă o nouă generaţie de acorduri de asociere cu UE, ce se ridică până la nivelul unei „integrări fără statut de membru” (van der Loo). Astfel, în cadrul DCFTA, atât Ucraina, cât şi Moldova şi Georgia devin părţi într-o relaţie specială cu UE. Această nouă conexiune acoperă elemente legate de:

  • Liberul comerţ şi eliminarea tarifelor vamale;
  • Cooperarea in domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună;
  • Creşterea cooperării în domeniul Justiţiei, Libertăţii şi Securităţii;
 

Aceste trei acorduri urmează acelaşi model şi oferă trei integrări în UE paralele, dar convergente prin standarde şi norme.

III. Actorii majori în zona 2B: Ciocnirea (Mercantilă) a Civilizaţiilor

Pentru scopurile acestei analize, criteriul nu este cantitativ, ci calitativ. Iar termenii „major” ori „minor” nu se referă direct la intensitatea investiţiilor şi comerţului într-un anume stat sau altul, ci la abordarea sistematică şi coerentă cu privire la întreaga zonă. Din această perspectivă, harta loialităţilor economice apare foarte diferită faţă de reţeaua parteneriatelor politico-militare. O asemenea diferenţă dezvăluie că – pentru anumiţi actori – aceste două faţete ale marii strategii nu sunt coordonate ori aliniate într-un cadru coerent.

Pentru zona Balcanilor, jucătorii tradiţionali ai regiunii – Rusia şi Turcia – reprezintă doar vectori minori (şi deseori neglijabili) în sfera comerţului şi investiţiilor. Urmaţi de nou-veniţii postmoderni – statele din Golf şi Statele Unite – acest grup de actori economici minori se concentrează doar pe anumite state, utilizând recompense pecuniare pentru a suplimenta o afinitate geopolitică existentă. Deşi ei ar părea – dintr-o perspectivă convenţională – drept singurii actori care înseamnă ceva în Balcani, fluxurile de capital generate de ei sunt selective, limitate şi nu urmează un tipar sistematic.

De aceea, doar Uniunea Europeană şi China apar ca actori cu adevărat majori în Balcani în sfera economică. În timp ce UE va fi analizată mai detaliat în continuare, trebuie subliniat că actorul chinez şi-a avansat propriul model multilateral, cadrul „16+1” inaugurat în 2012. Acest format de cooperare include toate statele balcanice (membre UE şi non-UE), împreună cu cele baltice şi cu grupul Vişegrad, ducând la un spaţiu de negociere ce se întinde de la Baltică la Egee şi de la Adriatică la Marea Neagră.

Pentru zona Mării Negre, situaţia este foarte diferită. Astfel, în timp ce China este o apariţie mai degrabă exotică printre investitori, Turcia intervine sporadic, dar numai în zone foarte clar delimitate şi fără o agendă coerentă, acţionând prin intermediari locali din Azerbaijan. Pe de altă parte, deşi Statele Unite sunt actorul cel mai curtat de statele pontice, partenerul american e perceput mai ales prin imaginea sa militară (NATO). De aceea, pentru zona pontică, actorii majori sunt Uniunea Europeană şi Rusia.

Din perspectivă investiţional-comercială, Uniunea Europeană este cel mai important actor din zona 2B. Pe lângă abordarea sa politică, sferele mercantile de interacţiune îi permit să se consolideze strategic în ambele sub-regiuni, însă într-o manieră mai flexibilă decât competitorii globali.

Astfel, în timp ce relaţia politică e mai degrabă dominată de „pedepse”, cea economică e caracterizată de „recompense”, oferind – printre altele – excepţii de la tarifele vamale, ajutor financiar direct, susţinere pentru iniţiativele investiţionale private. Din acest motiv, UE utilizează trei tipuri distincte de acorduri pentru a se consolida juridic, reflectând trei niveluri de „integrare”:

  • Tratatele UE pentru „marginea” Balcanilor
  • SAA-uri pentru „inima” Balcanilor
  • DCFTA-uri pentru zona pontică de nord
 

Pe lângă aceste instrumente directe, UE a experimentat în această zonă prin folosirea a două instrumente geo-economice: (a) promisiunea unei aderări viitoare (dar tangibile) şi (b) dezvoltarea unor instrumente de cooperare regională. Primul dintre mecanisme a fost încetinit după intrarea Croaţiei în blocul european şi stoparea temporară a procesului de extindere. Cel de-al doilea mecanism, în schimb, a fost dus mai departe în ultimul deceniu. Astfel, pe lângă utilizarea Consiliului de Cooperare Regională (RCC), structură generalistă, CEFTA a fost amendat în 2006 pentru a permite semnarea sa de toate ţările balcanice non-UE.

IV. Procese în zona 2B: Spre o mai amplă integrare

UE se confruntă cu provocări serioase în zona 2B, în special datorită abordării sale scindate. Din punct de vedere geografic, membrii Uniunii taie pe la jumătate cele două sub-regiuni, însă acest fapt ar trebui privit ca o oportunitate geopolitică de a le unifica în jurul reprezentaţilor săi, iar nu de a le separa artificial şi mai tare. Provocările UE în fiecare sub-regiune sunt generate de actori diferiţi şi motivate de circumstanţe diferite, începând cu Flancul sudic (Balcanii) şi continuând cu Flancul estic (zona Mării Negre).

Vecinătatea sudică. Aşadar, cu excepţia Chinei, nici un alt actor nu poate opera într-o manieră constructivă şi sistematică. Actul balcanic al Rusiei apare mai degrabă distructiv, în condiţiile în care acest actor nu are nevoie aici decât de a bloca marile proiecte ale UE într-un punct sau altul. În schimb, formatul multilateral 16+1 al Chinei oferă o paradigmă alternativă integrării europene, chiar atractivă pentru că nu vine cu toate cerinţele instituţionale. Aparent, actorul asiatic oferă o reţetă simplă: doar afaceri, fără nici o obligaţie (politică). Iar acesta e motivul pentru care banii chinezeşti pot părea – pentru anumiţi actori balcanici nemulţumiţi ori recalcitranţi – mult mai atractivi decât obligaţiile rigide impuse de UE. Influxul de capital al Chinei oferă un model distinct ce are un potenţial malign – pe termen lung – faţă de proiectul european.

Vecinătatea estică. În zona Mării Negre, provocarea pentru Uniune este foarte diferită. Ea vine la pachet cu un întreg angrenaj militar, cultural şi politic. Diferit faţă de abordarea sa în Balcani, jocul Rusiei în zona pontică nu este doar unul de distrugător episodic, ci şi unul de dezvoltator strategic. În timp ce îşi utilizează toate instrumentele de forţă pentru a opri o acumulare de putere europeană în vecinătatea sa imediată, Rusia oferă şi un mode alternativ de integrare. În plus, acest actor foloseşte tactic investiţiile şi se asigură ca fluxul comercial se transformă în captivitate. În orice moment, ascendentul rus asupra acestor economii devine de nesuportat, întrucât ele nu îşi permit o acţiune de dez-investire sistematică, sancţiuni comerciale şi închiderea pieţelor ruseşti. Ori o iarnă fără gaz din Rusia.

În mod cert, Uniunea Europeană rămâne unica şansă reală pentru statele balcanice şi pontice. Iar pentru a-şi consolida şi mai mult poziţia, UE trebuie mai întâi să îşi impună o transformare de perspectivă. Aceasta are nevoie de un nou concept geo-economic care să permită o politică integrată pentru toată zona 2B. Astfel, Marea Neagră şi Balcanii necesită o privire de ansamblu care să le vadă drept părţi ale aceleiaşi zone, coagulate în jurul instituţiilor europene. Mai mult, o asemenea misiune nu trebuie rezervată doar pentru instituţiile centrale ale Uniunii, ci mandatată şi membrilor existenţi în regiune. Delegarea interacţiunii diplomatice iniţiale şi retrasarea fluxurilor de capital prin polii locali ai Uniunii ar putea servi unui dublu rol: eliberarea autorităţilor din Bruxelles din capcana unor negocieri asimetrice şi reducerea tensiunilor cu opozanţii globali ce se simt ameninţaţi.

Şi astfel, vechiul concept al subsidiarităţii şi-ar putea găsi un nou viitor...

© Publicat de New Strategy Center

website: www.newstrategycenter.ro
e-mail: office@newstrategycenter.ro


[1]  Dl. Horia Ciurtin este expert asociat al New Strategy Center, cu o bogată experienţă în drept investitional internaţional. Acest articol reprezintă opinia autorului şi nu exprimă în mod obligatoriu şi punctul de vedere al New Strategy Center.