RENAŞTEREA PIEŢEI VALUTARE

Piaţa Valutară Românească a cunoscut, mai întâi în Ţările Române, apoi în Principatele Unite şi în România, în anii de după Unirea de la 1859, mai multe etape semnificative. Au fost anii de avânt, în vremea haosului monetar, când ajungeau aici monede din toată lumea, care erau evaluate în raport cu leul de calcul.  Au urmat anii de consolidare, de după 1867, când a căpătat contur Sistemul Monetar al Leului. Şi, mai cu seamă, către sfârşitul secolului al XIX-lea, a început epoca de înflorire, în timp ce în jurul Băncii Naţionale se forma un puternic centru financiar.

În august 1947 însă, în împrejurările cunoscute, Piaţa Valutară Românească a fost ucisă. Atunci, aşa-zisa reformă monetară a pus la pământ întreaga economie a ţării. Actul oficial de deces a fost semnat un an mai târziu, la 11 iunie 1948. Timp de 68 de ani, România n-a mai avut piaţa valutară.

CUM A FOST EVITATĂ ÎNCETAREA PLĂŢILOR

Daca România  din vremea comunismului ar fi avut piaţă valutară, ţara n-ar fi fost nevoită – după ce a împrumutat valută ca să se industrializeze -  să vândă mâncarea şi aurul ca să-şi plătească datoria. Iar când Ceauşescu, în anii ’70, a vrut să facă leul convertibil… i s-a explicat că actul convertibilităţii s-o fi declarând într-un cabinet, dar e un dezastru dacă nu-i validat de piaţă. Dovada i-a oferit-o lui Ceauşescu viaţa. În vara lui 1981, România a intrat în încetare  de plăţi. Ceea ce s-ar fi putut întâmpla şi în 1999. S-ar fi putut întâmpla… ţara chiar era împinsă către un astfel de deznodământ dramatic, dar ne-au salvat intervenţiile înţelepte ale Băncii Naţionale şi buna funcţionare a pieţei valutare.

După 68 de ani, la 18 februarie 1991, în condiţii istorice noi, s-a produs Renaşterea Pieţei Valutare. A fost un proces dureros, susţinută de o echipă de profesionişti entuziaşti. Şi chiar dacă au fost şi fireşti poticneli, treptat piaţa valutară a Renăscut nu doar în acte, ci în viaţa de toate zilele. Şi, fapt remarcabil, a depăşit cadrul instituţional, coborând în stradă şi intrând în preocupările şi în grijile oamenilor. Când, la Televiziunea Română, a fost redat un dialog pe care îndrăznesc să-l numesc antologic – între un reporter şi o bătrânică din piaţa de zarzavaturi, reporterul întrebând-o de ce a scumpit atât de mult pătrunjelul iar femeia îndemnându-l să vadă cât s-a făcut dolarul – era cert că piaţa valutară devenise un bun public.

Eram jurnalist în acele momente ale Renaşterii Pieţei Valutare, am publicat multe reportaje şi interviuri legate de această temă, am scris ani la rând o cronică a cursei leu-dolar şi, inevitabil, această cursă a început să mă pasioneze. Şi chiar era pasionantă. Acum, fiind un moment aniversar, socotesc că sunt dator să evoc întâmplări  din acele zile tumultuoase din cel dintâi an al Renaşterii.

MINERII AU CERUT BANI ŞI AU PRIMIT… DOAR PROMISIUNI

Vara lui 1991 se sfârşise. Trecuseră aproape şapte luni de la 18 februarie – prima zi de piaţă valutară de după decembrie ’89. Cursul, care pornise de la un dolar de 200 de lei, ajunsese la 300 de lei pentru un dolar. Paralel, opera şi un curs oficial. Marile companii de stat veneau la bancă şi cumpărau dolari pentru importurile lor. Erau răsfăţate, plăteau dolarul doar… cu 60 de lei.  În timp ce firmele mici, care nu făceau importuri catalogate a fi fost de primă urgenţă, cu deosebire firmele private, cumpărau dolarul cu 300 de lei. Povestea asta nu mai putea să meargă. Pe piaţa valutară toată lumea vorbea despre unificarea cursurilor în septembrie ’91. Fapt ce ar fi impus renunţarea la cursul oficial. Şi, desigur, pierderea iluziei dolarului ieftin şi mincinos, ce le dădea senzaţia producătorilor cu capital de stat că sunt rentabili, în timp ce ei risipeau resurse.

Numai că în septembrie 1991, în ciuda aşteptărilor, n-a mai avut loc niciun  fel de unificare. Cursa leu-dolar a fost vizibil influenţată de venirea minerilor la Bucureşti. Piaţa interbancară a fost dereglată. Casele de schimburi valutare au intrat în panică, multe trăgând obloanele. Politica învinsese din nou economia. Minerii, zgomotoşi şi revendicativi, au paralizat şi activitatea pieţei interbancare. Cursul leu-dolar a îngheţat.

Din Piaţa Universităţii, unde minerii fuseseră întâmpinaţi cu gaze lacrimogene, m-am îndreptat spre Banca Naţională. Se intra prin Lipscani. Ilinca Popescu, din echipa de comunicare de atunci, tocmai cobora scările. Văzându-mă, mi-a strigat de departe: “Azi nu am nimic de declarat”… Nici nu mă aşteptam să capăt vreun detaliu. Nici măcar de la Eugen Rădulescu – macroeconomist cu vocaţia transparenţei – n-am reuşit să scot ceva. Aşa că, ajuns la redacţie,  am scris despre minerii ce veniseră la Bucureşti cu sacul plin de iluzii. Au cerut bani şi au primit… doar promisiuni. Minele, pe ansamblul ţării, aveau de încasat câteva bune miliarde de lei şi de plătit… şi mai multe miliarde. Ceva şi-au înscris totuşi în bilanţ: căderea guvernului şi amânarea unificării cursurilor de schimb.

PIERDEREA ILUZIEI DOLARULUI MINCINOS

Peste o lună, la 11 noiembrie 1991, cursurile s-au unificat totuşi. La nivelul de referinţă de 180 de lei pentru un dolar. Mulţi dintre cei care, atunci, au pierdut iluzia dolarului ieftin – şi mincinos! –, ce le dădea senzaţia că sunt rentabili, în timp ce ei risipeau resurse, s-au găsit la o răscruce de drumuri: fie s-au trezit şi s-au adaptat, fie nu şi-au mai revenit niciodată. Cum însă în jurul acestui subiect s-a făcut mult caz, societatea noastră, în general, a căpătat o sensibilitate accentuată, bolnăvicioasă chiar, faţă de deprecierea leului. O sensibilitate  întreţinută, îndeosebi, de mediile politice. Un adevăr nu era înţeles bine: acela că dacă vrei să afli cât este ţara de competitivă laşi piaţa liberă să-ţi spună adevărul. Vrei să afli însă o minciună, ştrangulezi piaţa şi vei obţine un curs „frumos”. Preţul minciunii fiind enorm: stagnare şi sărăcie.

CUM CĂLĂTOREŞTE LEUL PRIN LUME DOAR CU BULETINUL

Acum, după 25 de ani, logica istoriei ne îndreptăţeşte să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. Leul însuşi a suferit o „revoluţie”. Un jurnalist de la „Formula AS”, Login Popescu, mi-a povestit că revista la care lucrează a avut de făcut o plată către ziarul The New York Times, pentru preluarea unui copyright. Au fost cu toţii surprinşi când li s-a cerut ca plata să se facă în lei. “Cum se explică această incredibilă internaţionalizare a leului?” – m-a întrebat. Leul convertibil? Cum a reuşit să fie?”… După 25 de ani, ştim că a fost un efort lung, îndrăzneţ şi cuprinzător, care a început în anul 1991 şi şi-a avut deznodământul la 1 septembrie 2006. Şi este remarcabil faptul că în 2006, în pragul aderării României la Uniunea Europeană, moneda noastră a primit dreptul de liberă trecere, fără paşaport, fără viză, prezentând doar buletinul (cartea de identitate a monedei naţionale) peste toate frontierele.

Aici am ajuns. De unde pornisem? Vom înţelege mai bine semnificaţia acestui arc peste timp dacă ne vom întoarce la momentul 18 februarie 1991. Notez că redeschiderea Pieţei Valutare a fost un act de innoire făcut la timpul potrivit, după trei luni şi jumătate de la liberalizarea preţurilor. Ambele fenomene – inflaţia şi dinamica schimburilor valutare – s-au dovedit a fi o bună şcoală economică pentru populaţie şi pentru companii într-un moment în care educarea financiar-bancară, cunoştinţele despre bani erau minime. Drumul de la aproape  zero cunoştinţe privind economia de piaţă la un grad de pregătire adecvat era lung. Cum să fi căpătat populaţia, politicienii, jurnaliştii, economiştii chiar o imagine clară despre banii noştri când cei mai mulţi nu ştiau ce se întâmpla în general cu banii pe întreaga planetă, ce s-a întâmplat cu banii în alte timpuri, cum slăbesc şi cum se întăresc? Şi cum să fi înţeles de ce, la noi acasă, puterea de cumpărare a leului scădea dramatic după 1990? Milioane de români urmăreau cu îngrijorare cursul leului, în raport cu dolarul, şi erau amărâţi că moneda noastră slăbea continuu. Mulţi credeau că leul avusese un curs bun înainte de 1990. Fără să înţeleagă un lucru într-adevăr greu de înţeles în acel moment: că la noi, înainte de decembrie ’89, a existat un curs oficial, alături de un curs pentru operaţiuni necomerciale şi de un alt curs pentru operaţiuni comerciale, care încurcau în aşa fel treburile încât nu era posibil să se ajungă la un preţ real al dolarului. Toate aceste trei cursuri erau impuse prin decizii administrative. Dar niciunul dintre ele nu exprima paritatea adevărată dintre leu şi dolar.

EXISTAU NERVI, SE ŢESEAU INTRIGI…

De mai mulţi ani însă, scrâşnind din dinţi, marile pieţe abandonaseră „cursurile fixe”, acceptând „flotarea” liberă. Adică, stabilirea preţului fiecărei monede naţionale la bursă, la acel nivel la care „se împăca”, pe piaţă, în raport cu nevoile concrete, cererea şi oferta de bani. Zilnic, pe baza confruntării  cererii şi ofertei,  se făceau tranzacţii valutare. Băncile Centrale, în fiecare ţară, făceau media acestor tranzacţii şi comunicau cursul zilei. La noi, în schimb, în anul 1990, s-a păstrat vechiul sistem: cursul fix. Iar după ce, în 1991, a fost liberalizată (desigur, parţial) piaţa valutelor, cursul a început galopul. Fapt firesc. Când mergeam la piaţă, aveam nevoie de mai mulţi lei, uneori de la o zi la alta, pentru a cumpăra mai puţine mărfuri. Cum să fi cumpărat valută cu mai puţini lei? Cumpăram  şi valuta tot cu mai mulţi lei, ca şi mărfurile. Valuta se scumpea. Cursurile se modificau neîncetat, sub impulsul inflaţiei. A trecut mult timp până când, după asigurarea stabilităţii preţurilor, s-a ajuns la stabilitatea pieţei valutare şi la un curs ce semnifica o tendinţă de întărire a leului.

Privind în urmă, în anii cu inflaţii mari şi cu deprecieri puternice ale leului, îmi amintesc că au fost multe împrejurările în care operatorii de pe piaţa noastră valutară au jucat prea riscant şi au pierdut dramatic. Iată principalul motiv pentru care, în toate acele momente, piaţa comentariilor şi analizelor legate de piaţa valutară era agitată. Existau nervi, se ţeseau intrigi, se spuneau poveşti, toate pe fondul unor mişcări ale cursului leu-dolar şi chiar leu-euro, ceva mai târziu, care i-au surprins deseori pe cei prea avântaţi. Mulţi au pierdut dramatic. Dar piaţa valutară s-a lărgit continuu, s-a restructurat, s-a liberalizat.

DECIZIILE PIEŢEI NU POT FI CONVENABILE TUTUROR

Nouă, românilor, nu ne-a fost deloc uşor să înţelegem şi să ne obişnuim cu o realitate inedită: aceea că rata de schimb leu-valută o stabileşte piaţa, ţinând seama  de condiţiile interne şi externe dintr-un moment ori altul. Şi, mai cu seamă, că important este câtă valută e cerută, câtă valută e oferită la schimb, contra lei, cum evoluează deficitul balanţei de plăţi şi rata inflaţiei, ce influenţă au eficienţa, productivitatea, PIB-ul şi aşa mai departe. Toţi aceşti factori au reuşit, treptat, să influenţeze direct cursul valutar, determinând atât direcţia de mers şi nivelul până la care urca sau cobora, cât şi momentul în care se producea o mişcare sau alta. Dacă decizia pieţei ar fi convenabilă tuturor jucătorilor, piaţa şi-ar pierde unul dintre principalii factori de stimulare a eficienţei: competitivitatea.