Veşti proaste pentru teatrul românesc. Dar şi o veste bună

Sfârşitul de stagiune i-a adus teatrului românesc o seamă de veşti proaste. Bună parte dintre ele strâns legate de alte şi abuzive intruziuni ale politicului în viaţa sa. Mai exact de dorinţa mustind de vanitate a noilor autorităţi judeţene şi locale, aduse la putere de alegerile din Duminica Orbului, de a se manifesta de la bun început în forţă

De a-şi încorda prosteşte muşchii, de a bate cu pumnul în masă, arătând şi astfel cine-i de acum încolo, vreme de patru ani pe puţin, jupânul şi că jupânul este stăpân absolut peste tot şi peste toate.

Voi da în cele ce urmează două exemple, după părerea mea extrem de relevante.

Am scris la vremea respectivă despre riscurile pe care le incumbă decizia abuzivă, discreţionară, în dispreţul legii, luată peste noapte de un anume ins pe nume Daniel Băluţă , de a-l demite peste noapte, fără vreun motiv anume, doar dintr-un pamplezir şi un capriciu, din funcţia de director al Centrului Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti pe actorul Cristian Şofron. Devenit, prin joc politic şi accident administrativ, din purtător de geantă al fostului edil Popescu-Piedone, primar interimar al Sectorului 4, numitului Băluţă i-a venit ideea criminală de a-l schimba din funcţie pe cel care, cu ani în urmă, a avut iniţiativa de a invita acolo să monteze spectacole doi mari creatori. Pe regizorul Victor Ioan Frunză şi pe scenografa Adriana Grand.

Cei doi excepţionali artişti au primit invitaţia drept o provocare, făcând cu răbdare, cu pasiune, cu devotament dintr-o fostă şi anodină casă de cultură ceea ce prin munca lor a devenit nu doar un  Teatru în lege, ci şi un veritabil centru de cercetare teatrală. Aşa cum în România nu mai există altul.

Sau nu mai exista. Fiindcă de la sfârşitul lunii iunie, seria de mari spectacole înfăptuită acolo de ei şi de o extraordinară echipă de tineri actori coagulată în jurul lor şi devenită în timp trupă a trebuit să fie încheiată. Profesionalismul, rigorile artistice, respectul pentru arta pe care o servesc şi pe care o onorează, dar şi respectul pentru public al celor ce în ani au pus în scenă spectacole precum Furtuna, Familia Tót, Din viaţa insectelor, Steaua fără nume, Mobilă şi durere, O noapte furtunoasă  neputându-se împăca cu diletantismul şi agresivitatea anodinului stomatolog Băluţă. Ajuns, între timp, primar cu acte în regulă şi hotărât să-şi facă de cap mai abitir şi mai despotic.

Nepăsându-i deloc că bijuteriile teatrale extrem de preţioase ale căror nume le-am enumerat mai sus au fost toate, necondiţionat, evenimente teatrale de anvergură naţională. Că au fost invitate la mari festivaluri de teatru de anvergură naţională. Că au fost poftite chiar şi peste hotare. Că au fost toate, absolut toate, selecţionate şi socotite vârfuri artistice ale succesivelor ediţii ale Festivalului Naţional de Teatru. Aşa cum nu s-a întâmplat cu Teatre cu vechime şi tradiţie, cu bugete mari şi personal artistic, tehnic şi administrativ pe măsură.

Miercuri seară am mai primit încă o veste proastă. Consiliul local şi noul primar pesedist (cum altfel?), al Bacăului, un domn pe nume Cosmin Necula, au decis să nu mai finanţeze ediţia a doua a Festivalului Theaterstock. Pe care creatorii săi, actriţa Anca Sigartău şi managerul cultural Dragoş Pandele, deja o pregătiseră, lansaseră invitaţii, semnaseră contracte sau pre-contracte. Nu, nu inconştient, nu „la plezneală”, ci bazându-se pe angajamentele ferme ale vechii administraţii, pe existenţa unei file bugetare, ca şi pe promisiunile ce s-au dovedit acum deşarte ale noii puteri locale. Care s-a răsucit şi a edictat iresponsabil că altele îi sunt priorităţile, în fapt fals culturale, puternic populiste, marcate de diletantism şi de supravieţuirea spiritului omogenizator, devastator al „Cântării României”.

Au făcut-o, plecând urechea şi la denunţurile de tip poliţienesc venite, spre ruşinea şi descalificarea lor completă, nu doar artistică, ci şi umană, din partea unor sindicalişti din Teatrul „Bacovia”, Inşi, în realitate, artistic fără relevanţă ce s-au făcut anul trecut, prin agitaţiile lor deşarte, de râsul lumii. Şi care nu se puteau în nici un cap împăca cu gândul că Bacăul a fost vara trecută un pol cultural, un oraş dinamic, scos din provincialism şi amorţeală (nu doar teatrală) graţie unei manifestări autentic culturale. Acum, adică aa început o mare platformă internaţională de spectacole ce ar fi avut toate premisele să se transforme, cu ajutor, cu profesionalism şi cu răbdare, într-un puternic şi important festival al verii. Conferind farmec şi unicitate Bacăului. Acum sacrificate din prostie şi iresponsabilitate.

Nu pot încheia acesta însemnări nu tocmai optimiste fără a consemna şi saluta un fapt, în fine, îmbucurător şi dătător de mari speranţe. Acela că din toamnă Teatrul „Nottara” se întoarce acasă. După şapte luni de exil, de umilinţe, dar şi de exemplare dovezi de ataşament faţă de instituţie şi faţă de teatru. Dovezi date de actorii şi de conducerea Teatrului faţă de instituţie şi mai ales faţă de artă.